Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Prietena lui Dumnezeu

 

Liricul „vulcan“ al Anei Drăgoianu (născută la 20 iulie 1975, în orasul Filiasi-Dolj, absolventă – în anul 2011 – a Facultătii de Psihologie de la Universitatea Spiru Haret din Bucuresti), „vulcan“ creator de inconfundabil relief armonic în autentica priveliste a Logosului, „erupe“ într-un registru bine temperat al paradoxismului, paradoxism certificat de al său debut editorial din anul 2006, alcătuit din patru volume (ori „plachete“, amintind – în aria istoriei literare valahe, însă pentru sfera genului epic – de Mihail Sadoveanu ce, în 1904, debutase tot cu patru volume): «Prea sentimentală» („poeme majore“ – Craiova, Editura Simart, 2006), «Sperante false» (tot „poeme majore“ – Craiova, Editura Aius, 2006), «Gînduri ascunse» (tot „poeme majore“ – Craiova, Editura Simart, 2006) si «Dar pentru mămica mea» („poeme minore“, adică „poezii pentru copii“, Craiova, Editura Simart, 2006).

Poetă de puternic, inconfundabil suflu liric, dar si epigramist înarmat pandureste, povestitor „fermecător“, ori „eseist“ cu sentiment rafinat, Ana Drăgoianu a continuat să publice pînă în prezent si alte cîteva interesante volume/ plachete de versuri, „majore“/ „minore“ (cu o poezie usor-memorabilă pentru copii, «Mama», fiind inclusă chiar într-un îndrumător metodic, «Lecturi literare pentru clasa I», Craiova, 2009, p. 107), cărti de povestiri, ori pagini monografice, „tîntărenesti-florestene“ etc.: «Despre noi» (versuri, Craiova, Editura Contrafort, 2007), «Copilărie, de te-as mai avea» (poezii pentru copii, Craiova, Editura Contrafort, 2007), «Mărtisor pentru mama» („poezii si povesti pentru copii“, Craiova, Editura Contrafort, 2008), «Minunea de a fi copil» („poezii si povesti pentru copii“, Craiova, Editura Contrafort, 2008), «De vorbă cu Mos Crăciun» (versuri pentru copii, Craiova, Editura Contrafort, 2008), «Prin păcate, împreună» (versuri, Craiova, Editura Fundatiei „Scrisul Romînesc“, 2008), «Povestiri oltenesti» (Craiova, Editura Contrafort, 2008), «Corabia albastră» (versuri, Craiova, Editura Contrafort, 2009), «Stelele nu mor niciodată» (versuri, Craiova, Editura Contrafort, 2009), «Zîmbete si lacrimi» („poezii si povesti pentru copii“, Craiova, Editura Contrafort, 2010), «Amintiri sub cheie – comuna Tîntăreni de ieri si de azi» („pagini monografice“, Craiova, Editura Contrafort, 2010), «Din tainele copilăriei» („poezii si povesti pentru copii“, Craiova, Editura Fundatiei „Scrisul Romînesc“, 2011), «Cu săbiile încrucisate» (epigrame, Craiova, Editura Contrafort, 2011).

Volumul «Dumnezeu este singurul meu prieten» (ce vede lumina tiparului tot în anul 2011, fără a lăsa cumva impresia unei „productii de/ în serie“), se relevă drept volum de indiscutabilă maturitate lirică, mai întîi, prin faptul că, pentru eroina lirică a Anei Drăgoianu, ultramodern-paradoxist, crucea este înrădăcinată în cîrca destinului, cu functie de paratrăznet; si, în secundul rînd, în realist si profund spirit mesianic, „răstignitoarea“ – de lemn de stejar/ abanos, ori de nobile metale: aramă, argint, aur etc. – se prezintă fie împovărător-zdrobitoare, fie încetosată, făcînd – ca la dromaderul ce traversează desertul cu macedonskian emir – să-i crească vitala cocoase pînă în slăvi, deoarece, macii, sublim simbol al jertfei zidirii de Ană, rămîn flori-totem pe plaiurile Logosului.

Vocea lirică esentială/ auctorială, a eroului/ eroinei liric(e) din poemele volumului aflat spre radiografiere, sub lentilele noastre, «Dumnezeu este singurul meu prieten», vine dintr-o misterică stiintă a „bulversării“/ „creuzetării“/ „athanorizării“ si a propulsării „lecturilor realului“, din efemerul cotidian, în tragic/ sublim, unde „se fixează“ în inedite unghiuri ale raportului ce se angajează între Ens (feminin ens/ femeie/ Yin, lutul fiintător-efemerizat) si Dumnezeu (Atoatecreator, în momentul biblicei despre modelarea perechii primordiale din lut, o modelare androginică, initial, apoi androginic-chirurgicalizată si printr-o Evă din coasta unui Adam); antologică este imaginea modelării, a Yangului-olar frămîntînd argila-Yin, pînă la obtinerea esentei Graalului, ori pînă la „foamea de spatiu/ timp“, „de cunoastere“ prin „monologare“ psalmic-davidiană între reliefurile fiintării. Poate fi chiar o „foame“ de microcosmos – nu numai cea de pe coordonatele estetic-croceene, trăirea cosmicului fiind posibilă si ca „piatră din stele“. Căci trăirea de această factură vine dintr-o irepresibilă dorintă de zbor – cu aripi confectionate din sindrilă, ca ale Mesterului pelasgo-dac, Manole, nu din penele păsărilor ucise de minoicii tîrzii –, zbor permitînd traversarea, chiar magnetizarea labirintului care-si are iesirea „prin cer“. Reificarea, hienizarea lumii în care se miscă eroina liric-drăgoiană antrenează si registre ale thanaticului în cîteva rînduri.

Odată întrupată, Ea, Eroina Lirică devine sarpe. Dar – cîteodată – întoarcerea nu este în Rai, ci în Infernul văzut ca din aria cubist-expresionistă a celebrei pînze a lui Picasso, «Guernica», însă dinspre viziunea, poate, a celei ce avea zece ani la Revolutia Valahă din Decembrie 1989.

Eroul/ eroina liric(ă) din poemele Anei Drăgoianu îsi „conectează“ aura energetic-propulsorie în „prietenia singură“ a lui Dumnezeu, întîmpinat, cel mai des, ca Atotcreator/ Atoatecreator, de cuplul edenic necăzut în păcatul dintîi, în secundul, sau în tertul (dar si de la „tetradic“ în sus), „cu măr“ (simbol diafan în care, adeseori, poeta se identifică) –, ori, mai exact spus, în „protectoratul“ celui de-l nouălea cer, al unui Dumnezeu-izvor de iubire christianică/ mesianică, de aur, un Dumnezeu ce se poate metamorfoza spre „a suplini“ în orice instantă nu numai Androginul, ci si oricare dintre „jumătătile“ acestuia, orice fiintare din cosmo-priveliste, poate, spre a pro-jeta „jumătatea-poetă“ în conformitate cu „întregul“ scenariului din admirabilul său volum de maturitate lirică indiscutabilă/ incontestabilă, «Dumnezeu este singurul meu prieten», chiar sub statut de mînă dreaptă divină, în cel de-al nouălea cer, cum spuneam mai sus, penultimul cer din decada de aur a cerurilor Zalmoxianismului (cel de-al zecelea cer – de neatins de vreo altă fiintare – se locuieste în puritate precosmogenezică, în absolut, numai de Dumnezeu).

O preocupare lirică permanentă se focalizează la această poetă atît în „geometria sufletului“ cît si într-o „heruvimizare“ care apelează, paradoxizat, la motivul zalmoxian al vulturilor de azur; poate fi vorba chiar de sîmbure – amintind eminesciana ghindă – ce se stie copac/ stejar spre înrăzărire; dendrologia verticalitătii trăirii i se angajează prin rugă, căci mîinile eroinei lirice „cad perpendicular“ pe sufletul singurului, unicului prieten, Dumnezeu.

De vreme ce aburariul permite caligrafierea sticlei celeste, de vreme ce Poetul îsi face testamentul „pe uiagă brumată“, este binevenită, în ultimă instantă, si o ars poetica a sculpturalului, dar în arcuire brîncusian-măiastră, fiind vorba, aici, de „evadarea“ din labirintul cu Minotaur, mai întîi.

Eroina lirică drăgoiană stie (poate de la Calul Năzdrăvan al Făt-Frumosului din Pelasgo-Dacia, poate de la Pegas/ Ducipal/ Inorog – «la umbră calul îsi pieptăna coama roscată/ si privea în flăcări cîmpul») că jumătătile androginice (Ea/ Femina/ Cosînzeana – El/ Vir/ Făt-Frumos, Yin/ Genunea/ Luna/ Sora-Soarelui – Yang/ Soarele-Mos/ Soare-Tînăr-Războinic/ Făt-Frumos), înfăsurate în Curcubeu (atît cel de după Potop, al legămîntului Cerului întru eterna viată de pe Pămînt, cît si cel autohton-pelasg/ valah, adică al „spatiul-sorb“ aflat sub pecetea unei „cărti a transformărilor“ după vrerea celui hărăzit Cuvîntului), pot reface întregul fiintării depline întru Dumnezeire. Mai cunoaste rodul autumnal al edenicului arbore sacru; însă drăgoianicul Adam nu se joacă de-a articolul partitiv – ca limba franceză – si, în ultimă instantă, nu poate înghiti nici „bucata-timp“ din mărul împurpurat, nici vreo secundă din Ea, cea pro-jetată ca sacră jumătate din întregul androginic, nici „secunda-Evă“ si nici constelatia ei din cosmosul nostru cel de toate dienocurile, lăsînd ensul călător să-si conjuge în mod liric-paradoxist curcubeul în privelistea lui Platon; de-aici, si marea grijă la cărtile sacre – a „genezei“, a „metamorfozelor“, sau a „multiplicării lui Unu” –, dar si marea atentie la divinele „mîini, atoatefăcătoarele“, ce nu mai pot „reface“ partea stricată din Sacrul Întreg Cosmic al fiintării noastre.