Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Grea trudă de-Androgin în priveliste...

 

Acum, c-avem si noi bucuria de-a trudi-ntru celelalte geneze,

drept pedeapsă de măr, acum, că sîntem alungati

din permanet-răsăritul de rai, zboru-n priveliste-i,

fireste, destul de riscant: bagă tu, mîna, mai bine,

pe sub coasta-mi de lîngă absenta – care, mereu, rămîi tu –

si tine-te strasnic, pînă-n Edenul de Sud...!

 

Tot asa nici truda mea de Sisif...

 

Cum nu trebuie să dai mierla din tine

pe mierla din arborele ei genealogic, în aprilie,

cum nu trebuie să dai mierla din tine

pe mierla de pe tine, pe mierla-piramidă de pe tine,

tot asa, nici truda mea de Sisif, cu sîga supraetajată

a metaforei, bine ancorată între omoplatii-mi de-amiază,

de parcă ar fi un rucsac umplut cu tot aurul din cosonii Daciei,

dar si cu proprietăti gîdilitor-infinit-reiterante,

ulucul de sîgă pe care-l duc, pe care-l astern treptat,

pe malurile pîrîului năvalnic ce sînt, pînă-n pestera de azur,

de sub vîrful Cogaionului meu, mereu tangent la talpa lui Dumnezeu,

n-o pot da decît pe truda sfîntului holopoem –

că doar în sfîntul acesta, al meu, plouă

cu stîncile-zgîrie-nori ale metaforelor

ce-mi cad din crestetul verii în plaiul auros al toamnei,

ori direct între aur-omătutele iernii, sculptate-n fildesii

mamutilor ce-au înfiorat cîmpiile literelor de odinioară...

 

 

Dincoace de truda de sîmbătă...

 

Dumnezeu a trudit si sîmbăta

întru nemurire si vesnică pomenire.

Dincoace de Geneză, toate se derulează

după neclintit-cibercosmicul program...

După cum bine se stie, încă de la Geneză,

Atoatecreatorul a iesit la pensie –

dar, pînă-n prezent, n-am auzit

că vreun guvern din microcosmos,

ori din macrocosmosul nostru cotidian,

ar fi tăiat din pensia lui Dumnezeu,

sau a vreunei fiinte truditoare,

după chipul si asemănarea Domnului,

în afară odiosul guvern Boc – Băsescu,

din edenica mea Dacie, cea mereu prădată,

cea mereu jupuită de toti

si de toate imperiile,

dincoace de truda de sîmbătă...

 

 

Cu blînde-nrămurări de truditor apogeu...

 

Ploaia amiezii nu fu agresivă, ci vertical de bună,

încît, ca niciodată, mi-ai mărturisit,

într-o sinceritate hohotitoare, de vară,

că toate frunzele tale-s multumite, răcorite,

cu nervurile-n clocotitoare seve de cuptor,

că toti strugurii tăi verzi, gata să-si primească pîrguirea sfîntă,

respiră ovoidal de liber,

printre crustaceele lui lunecătoare,

zgîriate de-o neasemuită zmeură, parcă stelară,

printre culorile mele de curcubeu

cu blînde-nrămurări de truditor apogeu...

Mai am de trudit si-n magazinele planetelor rosii...

 

Nu m-am culcat la umbra rîului ca marele nostru prieten-poet,

ce-adormi chiar în mărtisor, spre-a face mugurii să salte din ramuri,

pînă-n plînsul constelatiilor de-argilă, da, chiar dintr-un martie,

ca să-nflorească mai la vale si cocoritele... Mai trudesc – doar asa mi-e scris – pe-acest ogor-spirală-de-Cale-Lactee, că mai am destule grăunte-stele

de semănat în brazdele-i de seară, în brazdele-i din miez de genune,

în brazdele-i de-nzoriere, mai am de plivit apoi, mai am de-aruncat ciocîrlii

peste spinoasa coroană a soarelui, peste livezile lui cu arbori-protuberante

mai mult de viată decît de moarte, mai am de trudit

si-n magazinele planetelor rosii...