Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Democrat-sentimentul-Arheopterix

I
Am un sentiment-Arheopterix – ca pasăre a democratiei –,
reîntruchipare a bacovianului „gol istoric“, pasăre
cu sînge – cînd rece, cînd cald –, în functie de roza razelor,
dar si-ntepenită cît o eră glaciară, ori cît muntele de glajă –
Muntele Mare – din mitologia Cogaionului, pasăre aspră,
de întuneric, cu cratere-ochi, cu fanta pupilelor fecundată
de ace de molid, cu laserii înciorchinati ai fiecărui gînd
hrăpăret, frumoasă ca un joagăr, cu măsele de aur,
ori de otel, sau de os luminos, dar si autentică
pasăre-Arheopterix-cu-colti-de-mistret, din care se trage
rasa Stokli, europeană rasă de porci trecători
chiar si prin baricadele dintre lagăre, ori prin marele
zid chinezesc ce se vede din Lună ...
E imperioasă vremea,
de-acum, iubită pasăre-Arheopterix a eurodemocratiei,
ca,
zilnic,
să-ti mai ascuti incisivii
si la polizoarele istoriei poporului meu, cel mai vechi,
de la Dunărea celor cu stiinta de a se face nemuritori –
cît mai sîntem vii, cu zmeura-stea în cosmice porti...!

II
Am mai văzut în această viată – nu cu ata umanismului legată,
ci cu noduri gordiene – si pasărea-fagot,
si pasărea-tubă, fără a marginaliza pasărea-liră,
si pasărea tunsă, sau pasărea-unsă,
ori pasărea-viespe, cartilaginoasele păsări,
păsările fără piele –
recomandate cardiacilor de către medici,
bune de mîncat chiar si de guvernantii distinsi –
spre a nu le creste colesterolul,
spre a nu li se ridica slana peste ochi,
determinîndu-i să declare apoi că-s „fruntea“ –
bineînteles, de osînză, a spatiului,
asa cum zic foarte convinsi, acei mancurti
roditi de imperiile secolului al XX-lea,
prostii aceia bănuitori, cardinalele mediocrităti provinciale,
stîrnind rusinea găinilor si a rîmelor,
născocind autonomia administratiei de toamnă a mistretilor,
inventînd zborul de iarnă al gîndacilor de Colorado,
dar si obiectivitatea stiucii,
ori fermoarul deschizător de permanent zîmbet original,
rechinului de Marea Neagră, sau Rosie...

III
De ce se-ncearcă democrat-sentimentul-Arheopterix
cît toată Revolutia – prea iute stearsă din memorie –,
efect de taxă pe valoare adăugată,
fătătoare de mancurti ai ogrăzii ...?!?
Azi, ne doare-n cot de dintii păsării-fosilă,
cîtă vreme nu mai sunt activi, cîtă vreme uriasa reptilă
cu aripi nu învie, nici măcar sezonier, să foarfece
gîtlejurile noastre sclipind între lanturi de aur,
ori între coliere ce se-ntrezăresc opulent, pînă-n siliconatele mingi
ale dansurilor pectoral-wagneriene, ce păstrează
doar mini-traiectorii ale pliscurilor de odiniozauri, plonjînd
ca avioane-bombardiere, apoi luînd-o razant, secerînd,
retezînd, cu mandibule-joagăre, decapitînd ciresii-nfloriti,
zînele noastre nedespletite, dăcinii-mbumbiti,
sau războinicii din lanurile-nrourate ale florii-soarelui...
Azi, vă doare-n cot de joagărele de-otel inoxidabil
si inactiv ale păsării-fosilă,
ale Arheopterix-Păsării-Democratiei, măiastru dezactivată
de euro-minerul-de-onoare, în zona neocortexului,
în creierul reptilian, în cîmpiile neuronilor paleo-mamiferi
si neo-mamiferi, în spirala de neuroni a viperei centrale –
altfel, v-ar păsa, ati fugi, v-ati păzi mai bine tot avutul,
toată averea voastră sangvină, penată, solzoasă...

IV
Bravo, democrat-sentiment-Arheopterix,
bravo, mineri ce-ati scos – dintre straturile
cele mai conservatoare de cărbune – sfînta
pasăre Arheopterix a Democratiei...!
De-acum, vă puteti odihni
o vreme – că avea-veti destul timp s-o reactivati,
s-o reînviati, s-o antrenati întru superbul zbor,
întru minunata viată a euro-regiunilor
cu grădini de zarzavat bine puse la punct
de stiintele euro-unite, cu varză si cu ardei iuti,
pe care le salut european pe frecventă medie,
cu găini congelate,
cu vaci neatinse de turbare,
cu brînzeturi lin-lunecînd pe tobogane-curcubeie,
pentru hrana eului ce nu mai saltă inutil,
printre tufele de Venetia,
ori de Istambul – oras de-a gata
pentru turcime,
vîndut de hoata grecime –
ce luatu-l-a pe degeaba
de la toleranta valahime...

V
De-acum, pot refuza să mă mai reîntorc
în tabla lui Mendeleev, Doamne, între elementele
din care m-ai grăit, Tu, Doamne, că-Ti zic sincer,
scutindu-Te de spionaj, ca un pandur, de la „piramida
seasă“ a Timisoarei: pentru că nu mi-ai arătat
niciodată fericirea absolută, re-împlinirea aceea,
de fiintă androgină, de cînd ne-ai înjumătătit,
după ce adunat-ai sindicatele zeilor, zeitelor, zînelor,
îngerilor, de cînd ai făcut chirurgie oarbă
pe inima mea, pe deschisele corduri
ale semenilor – noroc că aveai viată în degete:
din toate unghiile Tale, Doamne,
tîsneau laseri-spirale-mpletite ale dezoxiribonucleicilor...!
Dar unde-i jumătatea mea întru atingerea absolutului,
a perfectiunii, sfera mea,
mica mea sferă-foton,
ori particula ce se-njumătăteste
la ivirea obstacolului, reîmplinindu-se
mai la vale de trestiile din rovine,
realcătuindu-se si luînd calea muntelui,
tot spre Tine, Doamne... ?!?