Ion PACHIA-TATOMIRESCU
Sîmbure virgin e cosmosul...
Sterg praful de pe cîteva stele...
În această parte a sufletului,
sîmbure virgin e cosmosul –
si stelele,
rusinate putin,
se bucură
de-o neîntrecută lumină...
Panta rhèi – cosmice cvadrigi...
Trase de cai transparenti,
trec – pe lîngă Samos – vijelioase,
cosmice cvadrigi – au elice solare,
în indescifrabila miscare a grăuntelor –
si pruncii s-au îmbrăcat în ciocîrlii,
printre sălbăticiuni de pradă,
în profundă miscare browniană,
si fulgii lebedelor
încarcă spirale cu inimi-secunde...
Putin praf cosmic pe-un Computer-Bălai…
Bate-amurgul în usa de fier a blocului meu...
Aici, locuiesc dintr-un gustar fără igrasie –
si am un piersic îngreunat de rod, în fata ferestrei
de la bucătărie, Enciclopedicule...
Este-un amurg după o ploaie văratică, exemplară,
si doi gugustiuci – sacră pereche – se lasă-n picaj,
pe-o ramură a piersicului iesit din scăldătoare,
cu fructe verzuriu-purpurate în puf umed,
fără particule radioactive – ei, putin praf cosmic,
diluat, mai există...
O profesoară discută, la intrare, pe scări,
despre moartea tînărului inspector-scolar – un infarct
si, probabil, altele, de la tutun, cafea, reificare...
Un copil cu tricicletă, între ambii părinti,
frumos glăsuieste, domnule Cantemir:
„Computer-Bălai, Computer-Bălai,
prea iute ne duci în gură de rai !
Mai lasă-ne să facem putin sport, fără cartele – si-apoi,
să ne impui pentru etern pasaport...!“
Gugustiucii se-naltă. Cade o piersică împurpurată.
Pruncul – zărind-o-n cădere – părăseste triciclul,
aleargă, o prinde împurpurat si-o sărută...
