Gabriela PACHIA
Pentru o pereche de aripi
Alb...
Purtăm alb în ochi –
Curcubeu si Cale Lactee...
Înmuguresti în Coloana Infinitului...
Urc si culeg fluturi de pe ramurile fiintei...
Argint...
Tăcerea mea este rug aprins de luceferi,
noapte ucisă între palme,
în somn de crengi zgribulite,
în grăunte promise soarelui,
printre rădăcini în căutare de floare,
într-o învolburare de maluri spre deltă...
Izvoare de apă vie rotunjite de palmele lui Ulise,
fiicele materiei se despletesc cu piepteni de pămînt...
Ofranda păseste pe catifeaua magnetului...
Muntii ascultă de izvoare subterane
si încep să curgă spre obîrsii...
Stîncile ard, răsfoind bolta –
vulcan nechezînd foc pe nări...
Se zvîrcoleste somnul, pîrguind visele...
Popasurile în fiintă – chihlimbare la gîtul nemuririi...
Apoi, nordul a fost înălbit în rîu,
schimbîndu-si cristalele pe-o pereche de aripi...
Aur...
Am alunecat pe scara de argint
odată cu merele de aur...
Oglinzile s-au întors spre soare,
cercul magic rostogoleste cifra-lebădă,
inele nescrise nasc zorii...
Cioplim împreună inimi si cuvinte din rădăcini
de gînd, din trunchiuri si maree...
Le aurim cu polen de sunătoare...
Mesterim case, păduri, verbe,
dansăm hieroglife pe pînza cerului,
acoperim cu sindrilă casa curcubeului,
ascundem cheita de aur sub ochiul fîntînii,
dăm binete albului din fotoni…
Totul pentru o singură pereche de aripi…
