Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

 

Transpiră si cerul-Dumnezeu, al zecelea...

 

Nu stiu de ce intră atomii în visele mele

si se-apucă să-mi bîrfească toate cele cinci elemente,

metodic, stiintific, liric si mai cum vreti,

pe toate fetele lor sferice – doar întruchipează

perfectiunea minusculă, microcosmică:

domnul Oxigen întinde bratul doamnei Hidrogen,

ies la plimbare pe malul rîului electrificat, de cîmpie,

primenit foarte des în droaia-i de cămăsi de fulgere,

pe aleea de-april’ cu magnolii-mbumbite,

ce, din spatele catedralei metropolitate,

incontestabila mea piramidă extraplată,

rămîne singura cale neaglomerată pînă-n Lună,

pare singurul drum rezonabil, pietonal, pînă-n Soare...

Domnul Carbon are patru nevinovate neveste –

dar eu cred că de-asta s-a făcut negru de ciudă,

negru-absorbant de India, negru-diamant de Africa,

ori negru-rîndunică, sau negru-pinguin,

de-ntăreste oximoronul dintre focă si alba ursoaică,

la polul celălalt, în care se reazemă toate busolele –,

da, domnul Carbon se-ntîlneste astăzi – la ceaiul orei cinci-după-amiază –

cu alti cinci semeni ai sectiunii de aur, se-aliniază

pe bordura dinspre buza cu magnolii, a rîului,

perfect-simetric fată de cei sase domni-de-Oxigen,

spre-a trece printre ei cele douăsprezece doamne-Hidrogen,

da, ele, îmbrăcate exact ca miresele iesite din catedrală, fîlfîitoare,

pe trepte, unde-si lasă cătusele de fum abundent, lumînăriu, de nuntă:

pasii lor intră-ntr-un ritual profund-poematic, de zici că-s anapesti

ce-ti caligrafiază coala olarului, coala de-argilă a lui Dumnezeu,

ori, mai degrabă, dactili de puf, pînă ce, din cometele rochiilor

purtate de-aceste sublime mirese, rămîne doar aburariul

de la mierea clorofilei la zahărul cald...

Frumoase sînt pînă-n Soare, si dincolo de el,

nemaipomenitele călătorii cu balonul, ale heliului – că nu prea ia foc...

Si-acum, îngăduiti-mi să m-asez si să-mi trag sufletul din emotii,

chiar pe-această bancă, la umbra violetei magnolii, în blînde energii,

chiar lîng-o frumoasă doamnă-Hidrogen, pe-a cărei rotulă stîngă

văd că dansează atomul de aur ce nici nu mă vede –

el, mai mult ca sigur, o confundă cu calota sferică de nord planetar,

în alb-intens de Groenlanda – si s-o-ntreb cu sinceritatea

ce mă caracterizează chiar din existentele-mi anterioare:

„– Doamnă Hidrogen, de ce, întotdeauna, cînd rămîi singură,

începi să arzi în dezlăntuire, pînă s-aprinde Steaua Polară

în cerul din mine, în cerul din tine, în toate cerurile din ei,

pînă-n cerul-Dumnezeu, al zecelea...?!?“

 

Ferindu-mă de fulger transpirat...

 

Burlanul de material plastic, dirijorul apei pluviale de pe acoperis,

prin holul mic, pe lîngă balamalele usii de la intrarea, roz-cotidian,

în cosmicul meu apartament, ca o vulcanic-ruptură de stil,

cît buzunarul stîng, pentru tutun, al lui Dumnezeu,

după proiectul unui inginer de parfum prezidential-socialist,

în conducta colectoare de la subsolul blocului

nostru de beton antiseismic, azi-noapte, către ora zero,

sub povara unui invers-tsunami, celest, desigur, într-o apocaliptică

rupere de nori, poate, ca de la potoape, a început să vibreze –

cam ca la înăltimea unui buric din afise de modă –,

s-a ondulat – sub presiunea valului de sus –, doar de cîteva ori,

de parc-ar fi fost Turnul Eiffel printr-un seism de gradul nouă,

sărind în tăndări – arteră de sticlă de tub de neon...

Totusi, nu mă pot vîrî încă-n sicriele-lacrimi-de-chihlimbar,

noroc am avut si la ora zero, căci tot la o astfel de oră m-am născut,

gratie frumoasei fecioare a gravitatiei noastre terestre,

ce-si frecase sînii de omoplatii mei, în vreme ce tineam zdravăn

de-acel burlan de material plastic, sub nebănuită presiune:

ea a-ndreptat la timp arteziana dinspre tabloul electric

spre baie, ferindu-mă de fulger transpirat

si de trăznet îngenunat si interior...

 

Dacă nici rechinii nu transpiră-n amniotic-prezidentialul has-doi-o...

 

Azi-noapte, la trei, s-a trecut la ora de vară

si eu mă bucur să constat că privighetoarea –

ce-mi administrează secundele-n regimul-de-lună,

si eu mă bucur că săgeata-ciocîrlie, mereu elansată-n zenit,

ce are-n grijă minutele mele din regimul-de-soare,

mai refuză să se supună acestui ordin al teroristului timp-anotimp...

Dacă nici cocorii, dacă nici berzele – din ceruri de cîmp,

ori din vinetiu-cogaionicele mele ceruri strămosesti –

nu se aliniază ordinului din acest nou regim al orei de vară,

dacă nici livezile-nluceferate, dacă nici pădurile profund-constelate

nu-nfloresc, nu rodesc, tinînd cont de ordinul noii ore de vară,

dacă nici mrenele rîurilor limpezi ale Daciei mele, de Aur,

dacă nici rechinii pacificelor oceane – terestre, dar galactice fane –

încă nu transpiră-n amniotic-prezidentialul has-doi-o si nu sînt

de acord cu sablonul noii ore de vară,

dacă nici aerul, dacă nici apa, dacă nici focul,

dacă nici lemnul, dacă nici pămîntul

nu se conformează în vreun chip ordinului

noii ortografii de material plastic din regimul orei de vară,

dacă nici tu, domnisoară, sortită mie-n sacra pereche a mărului,

pentru perena oră străveche, de vară, nu-mi refuzi vechiul drum

pe care mai fac încă fum si blînd scrum,

eu îmi depun demisia chiar acum, la ora trei a după-amiezii,

spre-a reintra prompt în mit si-n ceremonios-nuntita nestire

din întregul edenicelor vase liberiene-ale orei din fire...

 

De două milenii pîndite de furi transpirati…

 

Ieri-dimineată, caisii mi-erau încă-mbumbiti, dar, după prînz,

avînd în ospetie transparent-prietenul meu, norul de-alb bine,

zarzării tineri îsi revărsaseră deja trei sferturi din floare,

coroanele lor înrăzărindu-mi alb-aurul tot –

si-acum, în prima lor dimineată, pe deplin-înflorită,

coroanele, împărăteste, salută si-nrouratele cocorite –

nu mă-ntelegeti gresit:

cînd vă grăiesc despre cocorite, în limba mea pelasgo-dacă,

adică în arhaica mea limbă valahă, pe care n-au putut să mi-o taie

popii imperiilor din această parte de lume, pentru că-i sublim-nemuritoare,

trebuie să stiti că mă refer la narcisele ce-au corola îngeresc-satirată,

trebuie să stiti că mă refer la narcisele ce-au petalele ca fulgii

de sub aripile călduros-edenice-ale sotiilor de cocori

ce lansează nori de polen peste case, din triunghiurile lor cu vocale eterne,

ce lansează troiene de polen peste acoperisuri, din triunghiurile lor

cu variabilă geometrie de-aripi de suflete-perechi, mereu perechi –

si simt cum se-ntrupează, si văd cum se nimbează si se-naripează-n ele

înaltul spirit justitiar din războinicii mei daci – sot si sotie –, din gresia

Columnei Decebalo-Traiane, încă erectă-n buricul Romei de piată –

si simt cum se-ntrupează, si văd cum se nimbează si se-naripează-n ele

sufletele strămosilor-perechi, străbătînd – ceruri zece – spre-a se odihni

în livezile Daciei mele cu-nfloriti caisi, în care urcă,

pe care se-nfăsoară, irepresibil, de sub sîgi,

balaurii filoanelor de aur din montan-rosiile Patriei mele mine,

de două milenii pîndite de furi transpirati, jefuite la sînge,

pe vreme de lună rotundă, ori, ca-ntr-un cîntec, si pe fulgerătură...

 

Transpir echinoctial, dar continui să tai vita de vie...

 

Tund iar trandafirii-nmuguriti din fata ferestrei mele de martie –

cei ce-mi bucură de-o vreme privirea prin trei anotimpuri,

cei ce se-nspinează din privirea-mi ca de pironit Iisus Hristos,

ori ca de mesager celest al Sarmisegetusei –

cel cu trup tras prin inel, în care simetric se-nfig trei sulite:

pentru cele trei garoafe pentasolstitial-văratice,

pentru păzirea, pentru sacra ocrotire a petalelor din sublim,

pentru trandafirii-mpurpurati – ceruti drept vamă Gurii de Rai

de cosmic-sacrul Întreg, de bunul Dumnezeu...!

Transpir echinoctial, dar continui să tai vita de vie,

ramura-i de-un an – că i se reînnoieste chiar de-nstrugurare –

si ea-mi multumeste pe loc,

dăruindu-mi belsugu-i de sevă drept lacrimi,

pentru sănătatea ochilor mei de mărtisor,

pentru limpezirea de nimb, tot la privirea de vară...!