Ion PACHIA-TATOMIRESCU
Nu-mi irosesc aurul din ore…
Nu-mi irosesc argintul din zile,
numărînd scorpionii din desertul tău
cu impresionantă bogătie de veninoase…
Ti-as inventaria oazele oaselor,
doamnă scorpion,
dar ele-ti strălucesc prin absentă:
dedesubt de dune, fără vreo răcoroasă
galerie fosforescentă,-ai păstrat
doar oceanul de titei
si ciclonu-i păcuros…!
Nu-mi irosesc aurul din ore,
ori inelele de ceramică
din trunchiul meu de noiembrie,
nu-mi irosesc platina din decenii,
numărîndu-ti scorpionii crispati
de pe sînu-ti de pietris,
cu-nflorit-amare măturici mov,
cîteodată păscute
de fugos-fumegoasele capre
mereu-rătăcitoare-ntre soimii mei pestriti…
Mi-am irosit vulturii tainei mari…
Fără vreo retinere, v-am spus marea taină
a unicei religii din Cogaion,
chiar pe culmea-curcubeu:
sînteti părti bune, ori rele, din Dumnezeu
si n-aveti ce căuta cu mintea în afara Lui,
în afara sacrului întreg cosmic…!
Singura voastră grijă este
să vă păstrati – ca parte – puritatea,
sănătatea,
că dacă partea-i curată, sănătoasă,
si întregului numit Dumnezeu îi merge bine…
Dar, de cînd mi-ati nuntit oul cu iepurele,
chiar de la o interstelară postă se vede
că nu mi-ati respectat sacra rostire,
făcîndu-mă
să-mi irosesc vulturii tainei mari
si să mai încîntecesc o dată:
„Microcosmos, macrocosmos,
taina tainei este-n Logos…!“
