PARODII DE Lucian PERTA

 

MICRO-ANTOLOGIE SONET

(autori români contemporani)
după Radu Cîrneci

(Poezia nr.4 (50)/2009)

Gheorghe Pitut

 

Noblete

N-am stiut în vers ce-i bătrînetea,

omul pădurii-am fost odat’

si lupii tineri mi-au mîncat

doar zilele, nu si nobletea.

 

Poarta cetătii-am apărat

de cei ce nu stiu politetea

si-a versului suav, blîndetea

luminii, nopti mi-a luminat.

 

În stele fixe am crezut

si-n sunetul original

al poeziei ce-a crescut

 

în codrii de mărgăritar –

limbii române date-n dar

de mine – cît m-am priceput!

George Corbu

 

Sonetul e o fragedă făptură

Sonetul e un lucru foarte mare,

Nu-i doar asa, o simplă corbigramă,

De nu stii să-l prinzi bine, se destramă

Si tu rămîi pierdut cu ochii-n soare,

 

Am dat si eu în tinerete vamă

Sonetului si încă mi se pare

Că frumuseti să scot mai sînt în stare

Din el, dar bate dinspre epigramă

 

Alt vînt si simt că dragostea supremă

Acolo mi-e – ea mi-e blazon si stemă,

Si resemnat, închei grabnic sonetul.

 

De aceea parcă mi-e asa plăpînd.

Dar creste el cu anii, în curînd,

Pînă atunci – luati-l cu încetul!

Constanta Buzea

 

În sete poezia…

Mi-e atît de sete că mi-e deja foame

De versul bun, de buna poezie,

Foame de tot ce ar fi putut să fie

Metafora în noua Românie.

 

În noua lume vrea să se proclame

Poet orice Hap-Pap ce stie scrie

Si îmi trimite texte în prostie

La ,,România literară”, mie.

 

Leac nu am pentru astă isterie,

Ritmul naturii lor provoacă drame

Si ploi de piatră peste galaxie

 

Curînd o voi vedea pe năsălie

Si s-o ajut, e chiar zădărnicie –

Decît să scriu, mai bine-o să joc dame!

 

 

Horia Bădescu

 

Încep s-aud trosnind împărătia

De multă vreme aud trosnind poeme

prin edituri bicisnice si-obscure…

nu prididesc lichelele să fure

sacrul din vers si acum poemul geme.

În Franta, cel putin, pe cînd eram

la Centrul Cultural, mereu pe punte,

am chiar condus un inspirat program,

menit să ducă versul înainte.

Dar prea dogmatici, sefii mei din tară

ascunsa trudă nu-mi recunoscură,

prin caudine furci m-au dus – măsură

de-a-mi bulversa pornirea literară…

dar n-am cedat si nici n-am făcut sluj –

trosnească totu-n jur! Eu stau la Cluj!

 

 

Adrian Păunescu

 

Haos

Nu judecati poetii nicicînd după mormanul

De ultrasentimente transpuse în poem,

Si n-o spun pentru mine, eu pentru voi mă tem,

Că eu în vers, sînt sigur, de mult mi-am făcut planul.

Ce poezie astăzi apare pe ecranul

Literaturii noastre, povară e – cădem

În haos si de vină e chiar acest sistem

Pe care nu îl doare nimic, decît ciolanul.

 

Am bulversat natura – pămîntul, deocamdată,

Asa ca si poetii – e-o apă si-un pămînt –

Nimeni nu-i liber astăzi, si nici nu-i de cuvînt,

E o tragedie totul în România toată!

 

Si haosului cesta nu-i văd deznodămînt,

Că nimeni nu se teme de nici o judecată!

 

 

Dan Verona

 

Cu mine se sfîrseste-un trib de-azur

Cu mine începe tribul de poeti

În zodia măslinului născuti,

Apicultori de albine sustinuti,

Îngeri chilugi, cheflii si certăreti

 

Ei au trăit si în Parnasul dacic

Si-au născocit si al baladei trup,

Iubind-arzînd albinele din stup

În ritualul poeziei – magic.

 

Dati ordin la magnolii să-nflorească –

Au tot cerut si cer pentru albine,

Ei, pentru ei, nu vor decît un bine:
Lăsati să fie liberi să trăiască!

 

De fapt au fost lăsati de tot, anume,

Si-acum, iesiti din trib, se pierd în lume!...

 

 

Leo Butnaru

 

Firesc

Degeaba plîng, degeaba rîd, sonetul,

precum spunea odată si Spinoza,

nu mai ademeneste azi poetul –

cînd e-ntrebat ce-i place, zice: proza!

 

Aripa de lumină i-a fost slova

a unui soim de aur, dar acum

de plîns ajuns-a pînă si-n Moldova,

din drum spre rai ajuns-a azi nicicum

 

de spaimă-i chiar cînd vezi că se rezumă

la strictul necesar în prozodie –

si e firesc să strig că nu-i de glumă,

 

nu indicatii dau si nici retete,

dar toti acei ce mai scriu poezie,

întîi de toate – plîngă în sonete!

 

 

Lucian Strochi

 

Sonetul VI

De cinci sonete-ti tot explic: iubirea

e un cuvînt-cuvînt ce nu explică

de ce poetul pana si-o ridică

si scrie – asta e nenorocirea!

 

Sau, altfel spus, poetizînd adică,

partidă e de zaruri fericirea

iubirii-mpărtăsite – omenirea

prin ea tot cade si se tot ridică.

 

Eu ti-am mai spus si azi spun tuturor

c-am fost trădat de ea, fiind purtător

al zîmbetului ei înselător –

 

am cicatrici în suflet suficiente

si timp destul ca-n unele momente

să-mi caut alinarea prin sonete.

 

 

 

Octavian Soviany

 

***

Într-un theatrum mundi, tăinuit,

Si totusi cunoscut de orisicine,

Cuvîntul era la ucenicit

Pe lîngă alchimisti – cum se cuvine

 

Aceluia ce vrea-n interior

Desăvîrsirea cîndva s-o atingă,

Si-apoi să fericească un popor

De oameni-prunci, ce prin cuvînt să-nvingă

 

În lupta ce-n Arcadia va fi,

Cum textele din Montsalvat grăiră…

Cuvîntul crescu mare, si-ntr-o zi,

În mînă cu o pană si o lyră,

 

C-o generatie în spate să-l sustină,

Deschise gura si făcu lumină!

 

 

Valeria Manta-Tăicutu

 

Penelopa

adînc mă pedepsiră si zeii si poetii

să-ngrop în timp iubirea de dragul meu Ulise,

tesînd singurătatea în lacrimi si în vise,

de cum cade amurgul în ceasul diminetii –

dar am deprins si arta de-a însemna gîndirea,

eu scriu, si tu citeste, Ulise, si apoi plînge

că tot ce-am scris acolo e însemnat cu sînge –

nu-i monolog de vară tîrzie, ci iubirea

e-n dialog cu mine, si eu cu tine mi-s,

vicleni sînt toti aceia ce altceva-ti însiră,

te rog să vii acasă, trezeste-mă din vis,

că iată, firul pînzei de tot mi se desiră,

si iar se face noapte, si iar m-apuc de scris,

ori de tesut – că nu stiu ce întîi să fac – te miră?