PARODII DE Lucian PERTA
MICRO-ANTOLOGIE SONET
(autori români contemporani)
după Radu Cîrneci
(Poezia nr.4 (50)/2009)
Gheorghe Pitut
Noblete
N-am stiut în vers ce-i bătrînetea,
omul pădurii-am fost odat’
si lupii tineri mi-au mîncat
doar zilele, nu si nobletea.
Poarta cetătii-am apărat
de cei ce nu stiu politetea
si-a versului suav, blîndetea
luminii, nopti mi-a luminat.
În stele fixe am crezut
si-n sunetul original
al poeziei ce-a crescut
în codrii de mărgăritar –
limbii române date-n dar
de mine – cît m-am priceput!
George Corbu
Sonetul e o fragedă făptură
Sonetul e un lucru foarte mare,
Nu-i doar asa, o simplă corbigramă,
De nu stii să-l prinzi bine, se destramă
Si tu rămîi pierdut cu ochii-n soare,
Am dat si eu în tinerete vamă
Sonetului si încă mi se pare
Că frumuseti să scot mai sînt în stare
Din el, dar bate dinspre epigramă
Alt vînt si simt că dragostea supremă
Acolo mi-e – ea mi-e blazon si stemă,
Si resemnat, închei grabnic sonetul.
De aceea parcă mi-e asa plăpînd.
Dar creste el cu anii, în curînd,
Pînă atunci – luati-l cu încetul!
Constanta Buzea
În sete poezia…
Mi-e atît de sete că mi-e deja foame
De versul bun, de buna poezie,
Foame de tot ce ar fi putut să fie
Metafora în noua Românie.
În noua lume vrea să se proclame
Poet orice Hap-Pap ce stie scrie
Si îmi trimite texte în prostie
La ,,România literară”, mie.
Leac nu am pentru astă isterie,
Ritmul naturii lor provoacă drame
Si ploi de piatră peste galaxie
Curînd o voi vedea pe năsălie
Si s-o ajut, e chiar zădărnicie –
Decît să scriu, mai bine-o să joc dame!
Horia Bădescu
Încep s-aud trosnind împărătia
De multă vreme aud trosnind poeme
prin edituri bicisnice si-obscure…
nu prididesc lichelele să fure
sacrul din vers si acum poemul geme.
În Franta, cel putin, pe cînd eram
la Centrul Cultural, mereu pe punte,
am chiar condus un inspirat program,
menit să ducă versul înainte.
Dar prea dogmatici, sefii mei din tară
ascunsa trudă nu-mi recunoscură,
prin caudine furci m-au dus – măsură
de-a-mi bulversa pornirea literară…
dar n-am cedat si nici n-am făcut sluj –
trosnească totu-n jur! Eu stau la Cluj!
Adrian Păunescu
Haos
Nu judecati poetii nicicînd după mormanul
De ultrasentimente transpuse în poem,
Si n-o spun pentru mine, eu pentru voi mă tem,
Că eu în vers, sînt sigur, de mult mi-am făcut planul.
Ce poezie astăzi apare pe ecranul
Literaturii noastre, povară e – cădem
În haos si de vină e chiar acest sistem
Pe care nu îl doare nimic, decît ciolanul.
Am bulversat natura – pămîntul, deocamdată,
Asa ca si poetii – e-o apă si-un pămînt –
Nimeni nu-i liber astăzi, si nici nu-i de cuvînt,
E o tragedie totul în România toată!
Si haosului cesta nu-i văd deznodămînt,
Că nimeni nu se teme de nici o judecată!
Dan Verona
Cu mine se sfîrseste-un trib de-azur
Cu mine începe tribul de poeti
În zodia măslinului născuti,
Apicultori de albine sustinuti,
Îngeri chilugi, cheflii si certăreti
Ei au trăit si în Parnasul dacic
Si-au născocit si al baladei trup,
Iubind-arzînd albinele din stup
În ritualul poeziei – magic.
Dati ordin la magnolii să-nflorească –
Au tot cerut si cer pentru albine,
Ei, pentru ei, nu vor decît un bine:
Lăsati să fie liberi să trăiască!
De fapt au fost lăsati de tot, anume,
Si-acum, iesiti din trib, se pierd în lume!...
Leo Butnaru
Firesc
Degeaba plîng, degeaba rîd, sonetul,
precum spunea odată si Spinoza,
nu mai ademeneste azi poetul –
cînd e-ntrebat ce-i place, zice: proza!
Aripa de lumină i-a fost slova
a unui soim de aur, dar acum
de plîns ajuns-a pînă si-n Moldova,
din drum spre rai ajuns-a azi nicicum
de spaimă-i chiar cînd vezi că se rezumă
la strictul necesar în prozodie –
si e firesc să strig că nu-i de glumă,
nu indicatii dau si nici retete,
dar toti acei ce mai scriu poezie,
întîi de toate – plîngă în sonete!
Lucian Strochi
Sonetul VI
De cinci sonete-ti tot explic: iubirea
e un cuvînt-cuvînt ce nu explică
de ce poetul pana si-o ridică
si scrie – asta e nenorocirea!
Sau, altfel spus, poetizînd adică,
partidă e de zaruri fericirea
iubirii-mpărtăsite – omenirea
prin ea tot cade si se tot ridică.
Eu ti-am mai spus si azi spun tuturor
c-am fost trădat de ea, fiind purtător
al zîmbetului ei înselător –
am cicatrici în suflet suficiente
si timp destul ca-n unele momente
să-mi caut alinarea prin sonete.
Octavian Soviany
***
Într-un theatrum mundi, tăinuit,
Si totusi cunoscut de orisicine,
Cuvîntul era la ucenicit
Pe lîngă alchimisti – cum se cuvine
Aceluia ce vrea-n interior
Desăvîrsirea cîndva s-o atingă,
Si-apoi să fericească un popor
De oameni-prunci, ce prin cuvînt să-nvingă
În lupta ce-n Arcadia va fi,
Cum textele din Montsalvat grăiră…
Cuvîntul crescu mare, si-ntr-o zi,
În mînă cu o pană si o lyră,
C-o generatie în spate să-l sustină,
Deschise gura si făcu lumină!
Valeria Manta-Tăicutu
Penelopa
adînc mă pedepsiră si zeii si poetii
să-ngrop în timp iubirea de dragul meu Ulise,
tesînd singurătatea în lacrimi si în vise,
de cum cade amurgul în ceasul diminetii –
dar am deprins si arta de-a însemna gîndirea,
eu scriu, si tu citeste, Ulise, si apoi plînge
că tot ce-am scris acolo e însemnat cu sînge –
nu-i monolog de vară tîrzie, ci iubirea
e-n dialog cu mine, si eu cu tine mi-s,
vicleni sînt toti aceia ce altceva-ti însiră,
te rog să vii acasă, trezeste-mă din vis,
că iată, firul pînzei de tot mi se desiră,
si iar se face noapte, si iar m-apuc de scris,
ori de tesut – că nu stiu ce întîi să fac – te miră?