POEZIE RUSĂ

 

Boris PASTERNAK

(1890-1960)

S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak si a pianistei R. Kaufman. În casa lor veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lectii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflîndu-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventînd cursurile celebrului filosof G. Cohen. După absolvirea universitătii se dedică activitătii literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărti – „Gemene în nori” (1913) si „Pe deasupra barierelor” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viata” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revolutii si, se poate spune, două Rusii. Însusi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenta sa remarcîndu-se în creatia mai tinerilor confrati P. Antokolski, N. Zabolotki, N. Tihonov, A. Tarkovski si K. Simonov. La rîndu-i, cel mai apropiat dintre poetii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creatie, fireste).

În conceptia lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă actiune novatoare în domeniile obisnuitelor manifestări ale vietii sub semnul eternitătii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îsi formula crezul (de etapă) astfel: „Deci, permiteti-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în vesnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta e adevăratul sens al abreviatiei futuriste”.

În 1927 Pasternak părăseste LEF-ul (Frontul de Stînga al Artei), orientîndu-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu originalitatea. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărti, romanul „Doctorul Jivago”, în care sînt abordate eternele ecuatii viată-moarte, întemeierea existentei umane pe/ în cultură si istorie, rolul artei si naturii întru depăsirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revolutiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărînd, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declansează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strîmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punîndu-se pe rol chiar si un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaratia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orînduirea socială si poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică si să încerce personal toate „minunătiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljenitîn.) Diploma si medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.

Boris Pasternak este si unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.

 

 

PUFOAICA BOLNAVULUI

 

O viată deoparte de corp, ce mai lung ar dura,

Duce, ca spre piept de pinguin ce n-are nimic cu asta,

Bluza ne-naripată a bolnavului – molcută flanea:

Ba dă-i un strop de căldură, ba apropie-i lampa.

 

Ea-si aminteste de schiuri. Dinspre arcuiri si corpuri,

Ce se pierdeau în beznă, dinspre hamuri si atmosferici bari

Năvălea! Părea, că ajunul Bobotezei asudă-n călduri!

Scîrtîiau, respirau mersul pedestru si al trăsurilor mari.

 

Conacul si spaima, încolo – gol, nimic de remarcat:

Dulapuri cu cristaluri si diferite cutii, covoare.

Gardul era încîntat că vechiul conac e tumefiat.

Dinafară se părea că lustra pleurită cronică are.

 

Păscut de ceruri, cu iarna în ochii de nesomn grei,

Stufărisul umflat era alb, ca sperietura trasă.

Din cuhnie, vatra înflăcărată, în urma saniei

Punea pe zăpadă uriase mîini de bucătăreasă.

 

POEZIA

 

Poezie, eu prin jurămînt mă voi lega

Cu tine să si închei, zicînd răgusit:

Tu nu esti tinuta ciceronelui iscusit,

Tu – esti vara în clasa treia de tren,

Tu – esti suburbie, si nu refren.

 

Pe Iamskaia, Savardina* – redută nocturnă,

Tu esti năbusitoare ca luna mai,

Cînd norii suspinile-si înstrună

Si, răzleti, o iau spre rîu, spre splai.

 

Si, în răsuciri de sine dublîndu-se, –

Nicidecum refren, ci suburbie,–

Se tîrăsc de la gară, ducîndu-se

Nu cu cîntec, ci-n oarece anemie.

 

Lăstarii ploii le-noroiază ciorchinul

Si îndelung-prelung, pînă la zori,

Îsi picură din stresini acrostihul,

Dînd rime ce clipocesc bulbuci sonori.

 

Poezie, cînd sub robinetul secat

Ca zincul de găleată, – un truism ajungi,

Chiar si atunci jetul ti l-ai păstrat,

Si pun caietul – deci, poezie, curgi!

1922

_________

*Iamskaia, Savardina – străzi în Moscova.

 

COCOSII

 

Întreaga noapte apa munci fără istov.

Ploaia pînă-n zori arse uleiul de cînepă.

Si se risipeste aburul de sub acoperisul mov,

Pămîntul fumegă, precum oala cu supă.

 

Cînd iarba, scuturîndu-se, sare-tresare,

Cine sperietura mea rourării i-ar demonstra

În ora, cînd primul cocos erupe-n cîntare,

După el – altul, si toti ceilalti prind a vocifera?

Anii aranjîndu-i în nominală enumerare,

Pe rînd, apelînd insistent beznele înstelate,

Ei vor prooroci neamînată schimbare –

Ploii, pămîntului, iubirii – tuturor celorlalte.

1923

 

ANNEI AHMATOVA

 

Mi se pare că voi găsi cuvinte potrivite,

Cu primordialitatea dumitale semănătoare.

Iar de voi gresi – putin îmi pasă: pasămi-te,

Nicicînd nu mă despart de propria-mi eroare.

 

Aud de ude acoperisuri vorbe-n mici frînturi

Si ale dalelor de sub pasi egloge amutite.

Un oarece oras, evident din primele rînduri,

Creste si răsună-n oricare din silabele rostuite.

 

În jur e primăvară. Dar zgîrcita comanditară

Mai este severă, – a iesi din urbe nu se poate.

Cosînd la lampă, ochii lăcrimîndu-si de cu seară,

Arde înzorirea si, fără să se îndrepte din spate,

 

Inspirînd netezisul lacului Ladoga, nemiscat,

Grăbeste spre apă, potolit apropiata istovire.

De la atare chefulete n-ar fi nimic de luat.

Canalurile miros prelung a vechi si mucezire.

În ele se afundă, ca o găoace de nucă, dogoritor

Vîntul care crengilor le clatină genele, precum

Si stelelor, felinarelor si, pe apele gri, balizelor,

Si lenjeresei, ce priveste de pe pod zări de scrum.

 

Ochiul se-ntîmplă să fie diferit în agerime,

Chipul diferit se arată în propria exactitate.

Dar cel mai strasnic mortar ce încleastă, tine, –

E nocturna depărtare sub văzul noptilor albe.

 

Mie astfel mi te arăti dumneata la chip si privire.

Si astea mi-s sugerate nu de biblicul stîlp de sare,

Pe care acum cinci ani, l-a prins în rime-delire

Spaima de-a privi îndărăt si în vremuri neclare.*

 

Dar, reiesind din primele cărti ale dumitale,

Unde se consolida proza-n cristale adevărate,

Stîlpul este-n toate si, ca scînteile – ghid în cale,

Evenimentelor de azi cu trecutul le cere a se bate.

1928

________

*Referintă la poemul Annei Ahmatova „Sotia lui Lot” (1923).

 

 

ÎN MEMORIA MARINEI TVETAEVA

1

Încruntată trece ziua posomorîtă.

Neconsolate curg pîrîiase-n alunecare

Prin cerdac, în fata usii de la intrare

Si în deschisa mea ferestră abătută.

 

Dincolo de gard, în lungul drumului,

Este inundată grădina municipală.

Tolănindu-se ca fiarele-n grota bîrlogului,

Norii stau în dezordine, la nimereală.

 

În această vreme rea mi se arată cartea

Despre pămînt si frumusetile lui.

Eu desenez un silvan spiridus sadea

Pentru tine, la începutul capitolului.

 

Ah, Marina, demult venit-a vremea,

Dar nici munca n-ar fi prea complicată,

Să aducem, în sfîrsit, din Elabuga*

Pulberea ta într-un recviem uitată.

 

Iar eu ceremonia transferării tale

O gîndii încă anul trecut, într-o dimineată,

Peste zăpezi, insule de rîu si pustie cale,

Acolo, unde iernează salupe captive în gheată.

________

* Elabuga – oras în Tatarstan, unde, la 31 august 1941, Marina Tvetaeva se sinucide. Dacă în 1943, cînd Pasternak scria poemul, se mai stia locul de veci al poetei, peste ani urmele mormîntului s-au pierdut.

 

2

Mie si pînă azi mi-i greu, a infinita oară,

Să mi te imaginez moartă în zile moarte,

Precum să-mi închipui zgîrcioabă-milionară

Printre surorile sale înfometate.

 

Ce as putea să fac eu pentru tine?

Despre asta, vezi, să-mi dai vreo veste.

Mutenia plecării tale întretine

Reprosul mut, care a fost si este.

 

Pierderile toate de taine-s ferecate.

În îndelungi, sterile căutări de răspuns

Mă chinui fără rezultat: oricare moarte

Nu are contur nici clar, nici ascuns.

 

Totul e – jumătate de cuvînt si umbră,

Eroare este si de sine înselăciune,

Si doar credinta-n înviere, pînă-la urmă,

Pare a ne da vreun semn anume.

 

Iarna e precum un parastas fastuos:

Să te hotărăsti din locuintă a iesi,

Amurgului să-i adaugi stafide, zahăr tos,

Să le stropesti cu vin – cam ăsta cheful ar fi.

 

În fata casei – mărul cu tulpina în troian,

Si orasul în perdeaua de ninsoare –

Uriasa ta piatră de mormînt cît un an

Mi se părea, poate că si mai mare.

 

Cu fata întoarsă spre Dumnezeu,

De pe pămînt, spre El năzuiesti a te rupe,

Ca în zile cînd aici, prin stepă sau defileu,

Totalurile încă nu fuseseră făcute.

1943

 

PREMIUL NOBEL

 

Eu sînt pierdut, ca fiara la strîmtoare.

Undeva există oameni, lumină, libertate,

Iar după mine – gonaci, haită lărmuitoare,

În afară a iesi deja nu se mai poate.

 

Pădure sumbră, iezer de mici cuprinderi,

Tulpina unui brad ce fost-a doborît.

Calea mi-i tăiată pretutindeni.

Fie ce-o fi, nu-mi pasă, hotărît.

Ce fărădelege să fi comis anume,

Sînt un asasin, răufăcător, derbedeu?

Eu am făcut să plîngă întreaga lume

Peste frumusetea pămîntului meu.

Dar si-acum, cînd sînt de sicriu aproape,

Mai cred că o să vină vremuri bune –

Cînd forta răului si-a miseliei dezmătate

Duhul bunătătii o va răpune.

1959

Traducere si prezentare de Leo BUTNARU