RĂCOROASELE VERBE
s-au despărtit de fiintă,
s-au rotit libere ca o bilă albă.

Prin pieptul meu zboară o pasăre.
Este liberă  dacă stie libertatea.

Pîntecele este certitudinea mortii.

Ating limitele cu mîinile,
din umeri curge cerneala.

Aceeasi pasăre zboară în pieptul meu
mă poartă în fata celor vii,
este o părticică din ornamentul vietii.

Uită  răcoroasele verbe.
Limita este locul dragostei.
Din nimic se naste totul.
Întelesul Bisericii aprinde noaptea, o clatină...
Numele s-a lipit de buze precum psalmii.

Repet de 51 de ori cuvintele
pe care le-am mîncat la masa de seară.
Este hrana care mai străluceste încă pe marginea gurii.

Ce folos de toate acestea?
Dacă ai făcut juruintă Domnului,
aurora fiintei zboară ca o prigorie
în lanul de grîu.

ÎNTUNERICUL
nu este prielnic rodirii.

Pomul cu seminte de aur
poate fi presimtit cu toată fiinta!
Te  apropii în adevărurile tale, duble si ele,
Îi atingi ramurile
să cadă-n poeme sămînta.

Întunericul
nu este prielnic rodirii.

Lumina este pentru pomul cu seminte de aur.
Farfuria cu lapte,
pentru sarpele casei.
Pentru tara poemului tău este cuvîntul,
teama de-a nu repeta umbrele noptii.

Te alungesti în iarbă,
apesi cu trupul tău fructul,

stii că sortită poti fi a purta în pîntece
cuprinzătoarele sale iluzii
în timp ce combinatii de tot soiul
germinează alte lumi
în ramurile sale.

SUB SĂRUTAREA PLOII
vrem să rămînem, sub ape.
Să ne iubim unul pe altul
ca-n vremurile bune.
Să fim nemuritori în versul nostru!
Dar ne ucidem pruncii
si ne urîm încolăcindu-ne
ca viperele-n lume.

Să fermecăm cu ochii nostri mari,
să strălucească soarele-n amiază.
Dar ne stropim cu var
si-n loc de daruri ducem la altare
vulpea cărnii trează.

Vrem să fim copii si să zburdăm prin iarbă,
să fim iubiti cînd trecem pragul vietii,
dar ne urîm, hulim si blestemăm,
în loc s-aducem jertfe
pe-altarul diminetii.

LA ALTARE
aduci jertfa vietii tale
supusă blestemelor bărbatului tău după lege.

Prietenii aruncă spre tine pietre.
Cine va îndrăzni,
lupii  nerusinării
în piata cetătii să-i lege?

La altare aduci jertfă
poemul scris cu sînge, cu sudoare,
cu epuizarea ce-ti sfarmă praful străzii pe tălpi,
cu bratele rănite si pline de soare.

Nu stiu cine întinzîndu-ti o mînă
te-a ridicat din praful cetătii,
a trecut împreună cu tine scara cioplită în sînge,
coltii înrositi ai vietii.

Acum stai la fereastra zăpezii
Îngerul stă îngenuncheat si cîntă sub lună
Prin camera ta de hotel trec umbre,
fac cerc împrejur, dansează o horă nebună.

Alte umbre trimit vorbe,
sunete demult pierdute prin lume,
nici nu mai stii cÎte s-au dus, cîte mai sînt,
cărui sarpe, adormit si el sub ierburi,
să-i mai dai un nume.

La altare aduci jertfa,
ninsorile au acoperit sîngele, Îngerul cîntă.
Chitara Domnului se aprinde,
sunetele ei acoperă muntele,
spre tine se-ndreaptă linistea

de ce nu cuvîntă,
de ce nu cuvîntă?

DE CE NU CUVÎNTĂ
gheata? Brazii, muntele, ninsoarea înaltă cît casa,
soarele, de ce nu cuvîntă?

Nu am văzut cum începe iarna.
M-am trezit dintr-o dată în mijlocul ei.
Nici frică nu mi-a fost, nici nu am plîns de fericire.
Nu am nesocotit Cuvîntul, slugă i-am fost,
frate, prietenul care a legat încăltările.
Nu am nesocotit Poemul, cîine credincios i-am fost,
trepte, să calce,
să zvîcnească din tot sîngele ca un vultur.

Nu am nesocotit cititorul,
nemiscată în preajma lui, încremenită am fost.
Cu frica Domnului în sînge am stat în fata lui
ca la judecata de apoi.

Bine că a venit Îngerul care cîntă la chitară
si a zdrobit deodată învălmăseala gîndurilor.
Nu am adăugat nimic cîntecului de înger.
Un lucru i-am cerut:
îndată ce voi închide ochii
lasă-l pe Mihai să vadă în locul meu!