SCHELETUL FOSFORESCENT
al poemului locuieste iarba proaspãtã în care îti culci himerele -

asa gîndeste poetul stergîndu-si din paginã urma de var,
asa gîndesti si tu / stai si îti faci datoria
salutînd în stînga si în dreapta / visezi la arlechinul
care asteaptã pisica sã i se aseze la picioare ghemuitã,
îi faci semne cu mîna iar el îti dã lectii de matematicã,
îti vorbeste despre filosofia diplomatiei / despre inteligenta lui palpabilã
si nelimita lui sacrã.

Dupã spusele lui - în aceeasi cãmasã ai murit si tu
aplaudînd fericirea sãrutului,
(mîine oricum îti vei relua facturierul în aclamatia cifrelor)

Dacã încerci a vorbi despre indecenta pãlmuirii
o anume teamã te cuprinde ca o premonitie.

Ridici mîna în dreptul buzelor lui si dintr-o datã
scheletul fosforescent al poemului
îti lumineazã rotunjimea nimicului.

Repeti vechile greseli
reconstituind vîrsta în care îti prindeai coditele cu ierburi,
dormi pe pãmîntul gol ca-n bratele mortii
lumina ei verde îti curge în versuri / se rostogoleste,
înainteazã spre fiinta palpabilã / cîntã.

în timp ce te tii de mînã cu filosoful ce-ti cultivã viata
în cealaltã parte a poemului ploaia creste bucãti mari de singurãtate.

Apãsîndu-ti mîna pe sîni, construiesti geometria poemului,
te încãpãtînezi sã înveti pe dinafarã sunetul pietrelor,
dispar zimbrii din tara poemului
iar tu cauti cu mîna urma lor printre rînduri,

numeri orele care se scurg în camera de lux
printre perne si camere video,
în camera alãturatã bãrbatul iubit face sex cu altã femeie
iar tu stai rãstignitã în bratele singurãtãtii.

Nemernicã este clipa care te-a nãscut,
nemernicã moartea care încearcã sã scrie în locul tãu
o altã poezie.
 

O ALTA POEZIE
alegi între timp: o supui unui ritual dinainte învãtat
însemnînd cu sînge drumul mortii.

Puterea ei nu o cunoaste poetul miop
si nici corzile ei vibrînd între înger si animal
pînã cioburile vietii recompun oglinda.

Printre ele îti gãsesti toate cuvintele -
stau închise în lãdite de cristal / se rãzvrãtesc
pînã cineva le elibereazã.

Alegi între timp o altã poezie,
nu este zmeu de hîrtie si totusi stã gata sã zboare.
între moarte si nimicul singurãtãtii - sarea dragostei.

Un vers real este totul în plãmînii poemului,
îl construiesti apãsîndu-ti mîna pe sîni.

Lumina pîlpîie în catedrala visului
iar bãrbatul asteaptã pisica sã i se aseze la picioare ghemuitã.

îndoielii nu i te supune - îti strigã sinele,
îl asculti si tresari,

nimic nu mai rãmîne din tine
dupã ce lumina te face viu.
Numeri cristalele fine / aripile înverzite de moarte,
ierburile în care stai si privesti norii alãturi de bãrbatul imaginar,
cupa iluzorie si mîngîierile simple / atingerea buzelor...

astfel zidesti azi si mîine poemul,
viata si moartea care priveste prin tine
ispita mortii, fãrã sã stie.
 

ISPITA MORTII, FARA SA STIE,
te îndeamnã sã mergi în cartierul în care ai o întîlnire,

la popasul bine stiut - sã-ti fluture vîntul poemele,
sã regãsesti mirosul lor dupã o noapte cu sentimente destul de tandre.

Acolo e bine sã stai culcat în iarbã / sã privesti norii,
umbra lor caldã sã te îmbrãtiseze
cîntînd melodia bãrbatului care-ncearcã sã se adapteze.

Uneori te feliciti pentru cosul cu ciuperci - te ispiteste ca moartea,
te feliciti pentru funditele prinse pe rochie,
îti apesi mîna pe ele - dedesupt sînii tresar ca si cum ar vrea sã alãpteze,
iar tu stai detasatã de emotie - construiesti poemul,
alergi în jurul zidurilor printre cutite / faci dragoste cu un bãrbat iluzoriu,
încercuiesti cîte un ochi scãpat în zid
îngrozind animalul captiv.

La cîtiva pasi - fresca proaspãtã pe zidul dinspre rãsãrit.
Te clatini în fata lui / îl privesti - este acoperit de litere mov.
Totul este solemn ca-ntr-un templu!
Te îndepãrtezi / ispita mortii - fãrã sã stie
este aproape de nesuportat.

Rîul în care ti-ai spãlat obrajii curge mîndru mai departe
dispretuind amintirea unei rugini perseverente.

E bine sã te opresti în cartierul bine stiut unde ai o întîlnire.
Singurã esti în clipele sacre - stai si construiesti poemul
apãsîndu-ti mîna pe sînii mici.

E bine sã rãzui cu unghiile zidul sub care stã ascunsã ispita mortii,
sã o asculti cum îti recitã poemele.
Numãrul inocentelor îti cumpãneste pasul
Te mîngîie o mînã pe care ai muscat-o în treacãt.

Iatã cum - în cartierul în care ai o întîlnire
cineva tine în mînã seminte,
se plimbã cu ele prin camerã,
vîntul trînteste fereastra iar tu - ca o reginã
cu gesturi decisive si sigure,
lovesti clapele întîmplãrii,

uiti cã undeva deasupra voastrã se deschide un ochi
si toate se adunã în el - viatã si moarte,
copii si pãrinti - pisica ghemuitã la picioarele bãrbatului.

Poemul tãu se acoperã cu un dans livresc.
Din el
împrumuti o clipã de iubire.

Home