POEZIE ITALIANĂ

Cesare PAVESE

 

CESARE PAVESE, DE LA POEZIA - POVESTIRE LA DEPRIMISM

 

Volumul de poezii „Lavorare stanca” (1930) a însemnat o adevărată revolutie, inclusiv d.p.d.v. tehnic si prozodic, punând în paranteză însăsi tipologia modelelor poetice contemporane. Poezia lui Cesare Pavese (Santo Stefano Belbo 1908 – 1950 Torino) a intentionat să fie o poezie-povestire, lipsită de imagini retorice, livresti, bazată pe fapte esentiale si cât era cu putintă de clare, simple si obiective, în opozitie cu poezia abstractă a ermeticilor tip Bigongiari sau Luzi. Exemplul unui limbaj amprentat de naturalete i-a fost oferit de torinezul Guido Gozzano (1883-1916), cu felul său firesc de a numi lucrurile si evenimentele pe fundalul cenusiu al cotidianitătii.

Cu totul diferite vor fi însă poeziile din ultimele două culegeri ale poetului si romancierului piemontez, „La terra e la morte” si „Verrà la morte e avrà i tuoi occhi”, publicate postum de Editura Einaudi (Torino, 1951). Dictiunea poetică devine mai fluidă, discursul liric se bazează pe imagini care nu mai au o relatie directă cu un fapt anume sau un obiect specific. Conexiunile cu realitatea sunt cvasi abolite, respectivele versuri părând să fie o revizitare a repertoriului petrarchesc si leopardian, inclusiv din punctul de vedere al motivelor poetice, ca de pildă binomul iubire-moarte, puse într-o nouă perspectivă si anume, cea a mitului. Este trecerea de la o poezie concepută ca povestire la poezia-cântec ce adoptă versul scurt, forme si ritmuri melodice, biografismul.

La începutul anului 1950 Cesare Pavese se află la Roma. Cetatea Eternă îl dezamăgeste prin climat si reasezarea agresivă a categoriilor sociale. În această stare sufletească o cunoaste pe Constance Dowling, venită în Italia cu sora ei Doris, care jucase în filmul neorealist „Riso amaro”, alături de Silvana Mangano, Vittorio Gassman si Raf Vallone. Fapt e că la 42 de ani se îndrăgosteste de mai tânăra Constance. Reîntors la Torino, are ocazia s-o revadă pe americanca venită într-un fel de vacantă scurtă , dar si ispitită să flirteze cu un celebru literat italian, traducătorul lui Melville in italiană (“Moby Dick”). Merg împreună în statiunea turistică montană Breuil-Cervinia (Val d’Aosta), dar spre repetata deziluzie a lui Pavese, Constance trebuie să plece rapid în America pentru a-si încerca norocul la Hollywood. Contractul ei era mult mai important decât investitia sentimentală profundă a unui individ complicat si aproape plictisitor în felul de a-i face avansuri. Scriitorul „se răzbună”, dedicându-i romanul „La luna e i falò”.

Nici măcar primirea premiului Strega pentru romanul „La bella estate” în iunie 1950 nu-l poate scoate din starea de deprimare în care se afundase. Dezamăgirea amoroasă pricinuită de indiferenta actritei americane, adăugându-se depresiei de tip existential, l-au determinat să se sinucidă pe 27 august într-o cameră de hotel din Torino, înghitind continutul a 16 pliculete de somnifer. Faimosul său jurnal „Il mestiere di vivere,1935-1950” se termină cu fraza: „Toate astea îmi fac greată. Cuvintele, inutile. Un gest. Nu voi mai scrie”.

Geo VASILE

Donne appassionate/ Femei pătimase

 

Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,

Pe când marea se evaporă, căt vezi cu ochiul.

În pădure frunzele tremură, iar când ies afară

Precaute călcând pe nisip, se asează la tărm. Spuma

Îsi vede de jocurile ei zbuciumate cât e tărmul de lung.

 

Fetelor le e teamă de algele înmormântate

Sub valuri, căci te-apucă de picioare si de umeri:

De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la mal,

Zicându-si pe nume, si uitându-se una la alta.

Chiar si umbrele pe fundul mării, în beznă

Sunt enorme si se văd miscându-se sovăitoare,

Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea

E un refugiu tihnit pe când soarele asfinteste,

Mai sigur ca prundisul , dar fetelor negricioase

Le place să se arate stând încolăcite-n cearsaf.

 

Stau toate pe vine, trăgându-si cearsaful

Pe gambe, si scrutează întinderea mării

Ca pe o pajiste sub soarele muribund. Ar cuteza vreuna

Din ele să se-ntindă goală pe-o pajiste? Din mare

Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,

Să însface si să-nfăsoare trupul tremurător.

Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.

 

Străina aceea necunoscută care înota noptile

Singură si goală, în întuneric atunci când luna se-ascunde,

A dispărut într-o noapte si de-atunci nu se mai arată.

Era corpolentă si trebuia să fi fost alb-orbitoare

Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.

 

 

Semplicità/ Simplitate

 

Omul singur – care-a stat la puscărie – se-ntoarce-n puscărie

Ori de câte ori muscă dintr-un codru de pâine.

În puscărie visa iepuri gonind

Peste tarina iernii. În negura iernatică

Omul trăieste între ziduri de străzi, bând

Apă rece si muscând dintr-un codru de pâine.

Unii cred că după asta viata renaste,

Că respiratia se domoleste, că iarna revine

Cu mireasmă de vin în cârciuma cea caldă,

Si focul cel bun, grajdul, si masa de seară. Unii cred,

Cât timp sunt înăuntru cred. Într-o seara sunt liberi să iasă,

Dar iepurii altii i-au prins si-i mănâncă la căldură

Voiosi. Trebuie priviti de la geam.

 

Omul singur cutează să intre să bea un pahar

Atunci când dă-nghetul, si se tot uită la vinu-i din fată:

Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.

Muscă din codrul de pâine ce mirosea a iepure

În puscărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine

Nici a nimic. Si până si vinul miroase a negură si-atât.

 

Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea, multumit

Să le stie arate de-acum. În încăperea pustie

Încearcă să cânte în soaptă. Revede

De-a lungul santului smocul murilor despuiati

Care-n august a fost verde. Îsi fluieră căteaua.

Si-apare iepurele si nu le mai e frig.

 

 

Lo steddazzu *

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă

Si stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă

Vine de pe tărm unde e matca mării

Îmblânzind respiratia. Este ora când nimic altceva nu se

Poate petrece. Până si pipa-ntre dinti

Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.

Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi

Si se uită cum înroseste pământul. Marea, si ea,

În curând va fi precum focul, învesmântată-n văpăi.

 

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile

În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar

Decât să te simti zadarnic. Atârnă de cer ostenită

O stea verzuie, surprinsă de zori.

Zăreste marea încă în beznă si tufisul de foc

La care omul, ca să-si facă de lucru, se-ncălzeste;

Se uită si cade de somn printre muntii posomorâti

Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului

E nemiloasă cu cel care nu mai asteaptă nimic.

 

Merită osteneala ca soarele să se înalte din mare

Si ziua cea lungă să-nceapă? Mâine

Se vor întoarce zorii călduti cu lumina lor străvezie

Si totul va fi ca si ieri si nimic altceva nu se poate petrece.

Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.

Când ultima stea se stinge pe cer,

Omul îsi pregăteste pipa domol si-o aprinde.

 

• în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat ăn 1935 sapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.

 

Din LAVORARE STANCA

 

Si-atunci noi lasii

noi care iubeam seara

murmurândă, casele,

cărările de-a lungul râului,

luminile rosii si murdare

din locurule-acelea, durerea

prea dulce si tăcută –

noi ne-am smuls mâinile brusc

din lantul viu

si am tăcut, dar inima

ne-a tresărit de sânge,

si toată tandretea s-a stins,

uitarea de sine s-a risipit

pe cărarea de-a lungul râului –

nemaifiind robi, am stiut

că suntem singuri si vii.

 

 

You wind of March

 

Esti viata si moartea.

Ai venit în martie

pe pământul gol –

fiorul tău dăinuie.

Sânge primăvăratic

– anemone sau nor –

pasul tău usor

a răvăsit pământul.

Durerea se-ntoarce.

Pasul tău vaporos

a readus durerea.

Era frig pe pământ

sub un biet cer,

era neclintită, sigilată

într-un vis tulbure,

precum cel ce nu mai suferă.

Chiar si gerul era blând

înlăuntrul inimii, adânc.

Între viată si moarte

speranta nu se rostea.

 

Acum are un glas si un sânge

orisice lucru viu.

Acum pământul si cerul

sunt un fior puternic,

le răsuceste speranta

le răscoleste dimineata

pasul tău le scufundă,

răsuflarea ta de auroră.

Sânge primăvăratic,

tot pământul se zbuciumă

într-un zbucium străvechi.

Ai readus durerea.

Esti viata si moartea.

Peste pământul gol

ai trecut usoară

ca rânduneaua sau norul,

iar torentul inimii

s-a redesteptat si tâsneste

si se oglindeste în cer

si răsfrînge lucrurile-

iar lucrurile, în cer si în inimă

îndură si si se răsucesc

în asteptarea ta.

E dimineată, iată aurora,

sânge primăvăratic,

ai răvăsit pământul.

 

Se răsuceste speranta

si te-asteaptă, te cheamă.

Esti viata si moartea.

Vaporos îti e pasul.

 

 

Voi trece prin Piazza di Spagna

 

Va fi un cer limpede.

Străzile se vor deschide

spre colina de pini si de piatră.

Tumultul străzilor

nu va înrâuri acel aer ferm.

Florile stropite

de culori la fântâni

vor face cu ochiul ca femeile

amuzate. Scările

terasele rândunelele

vor cânta în soare.

Se va deschide strada-aceea,

pietrele vor cânta,

inima va bate tresăltând

precum apa-n fântâni –

acesta o să fie glasul

ce-ti va urca scările.

Ferestrele vor avea

mirosul pietrei si al adierii

matinale. Se va deschide o usă.

Tumultul străzilor

va fi totuna cu tumultul

inimii în lumina tulbure.

 

Vei fi tu – neclintită si limpede.

 

E-ntunecată dimineata ce se scurge

fără de lumina ochilor tăi.

 

Din VERRA’ LA MORTE E AVRA’ I TUOI OCCHI

 

Traduceri de Geo VASILE

 

 

W