LIRICĂ HISPANICĂ
Octavio PAZ
(Mexic, 1914-1998)
DINCOLO DE IUBIRE
Toate ne amenintã:
timpul care împarte pe viu,
precum macetele vipera,
pe cel care-am fost de cel ce voi fi,
constiinta si transparenta strãbãtutã,
ochii, orbiti de luminã,
numele noastre, ce se înaltã între tu si eu,
aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetã.
Nici visul cu imaginile rãzbite,
nici delirul cu spuma-i profeticã,
nici iubirea cu dinti si cu unghii,
nici ele nu ne ajung.
Dincolo de noi, la frontierele lui a fi si a se afla,
ne cheamã o viatã mai blîndã.
Afarã, noaptea respirã, cucereste tãrii
doldora de frunzisuri, de oglinzi ce reflectã
fructe, gheare si ochi,
de corpuri, fãcîndu-si drum spre alte corpuri.
Culcã-te aici, pe litoralul spumos,
nu cãdea în melancolie:
tu de asemenea apartii astei nopti.
Rãspînditi-vã, zori, respirati,
pulseazã, o, stea fragmentarã,
cupã a zilei ce naste,
pîine care înclini balanta spre aurorã,
pauzã de sînge între prezent
si alte notiuni neconcepute.
* * *
Ucenicii si uitãri,
înconjururi maritime si circumvolutiuni,
zboruri cãtre Asia, Europa si America,
explorãri ale tunelului uman,
excavatii în solul limbajului,
forajul rocii eterne,
cãutarea genezei,
cãutarea apei...
PIATRĂ NATIVĂ
Lui Roger Munier
Lumina pustieste tãriile
Multimi de imperii cãzînde
Ochiul, acostat de luminã, ezitã
State enorme cît insomnia
Caldarîm din oase
Toamnã fãrã sfîrsit
Setea-si descoperã izvoarele ei ascunse
Ultimul propovãduitor predicã în pustiu
Închide ochii si ascultã cum cîntã lumina:
Amiaza îsi face cuib în timpanele tale
Închide si deschide ochii:
Nu mai e nimeni pe lume,
nici chiar tu
Ceea ce nu-i piatrã
e luminã, luminã...
