POEZIE SI IROSIRE
Liviu PENDEFUNDA
Irosirea rostirii si cuvîntul pierdut
Nu există moarte! Pur si simplu cad frunzele
Spre a vedea mai bine
Cuvîntul nu a fost niciodată pierdut. El este permanent printre noi. Intelectualitatea implică realismul, care dialectic vorbind dirijează pe lîngă constiinta a două termene opuse pe orizontală si un proces de contopire pe verticală, de unde dizolvarea contrariilor nu duce la anihilare ci la transcendentă. Toate acestea continuînd absolutul definesc pe orizontală teza si antiteza anihilate în sinteză. Manifestarea spiritului se preface în simboluri si nume divine, nu atît prin natura ei cît prin limitarea exaltării, reducînd meditatia la minimum si topind actul mnemic în contemplare. Dacă am putea în mod alchimic să desprindem esenta lumii de substanta sa, atunci aceasta s’ar desprinde, inertă si străină fată de divinitate. Aici, deosebirea dintre profan si initiat este maximă. Ultimul constientizează procesul de rezorbtie a substantei în esentă si separatia se produce în armonie, substanta devenind în Sine materie primă, aptă de fecundare spirituală. Aici întîlnim îngerii. Unde e capacitatea noastră de a ne mentine puritatea, plasticitatea si permeabilitatea arcurilor reflexe ? Mai sîntem în stare să pulverizăm functiile psihice contrare vointei, legilor primordiale, luminii cosmogene ? De unde, oare, această putere ? De la Dumnezeu. El ne-a dăruit liberul arbitru, libertatea de a alege între bine si rău, între adevăr si minciună. El ne-a dăruit Cuvîntul pe care ne prefacem că l-am pierdut. A căuta lumină, adică informatia cosmică e un atribut al marilor initiati. Nu cumva am irosit toate aceste haruri?
Testul timpului i-a asezat pe multi în Panteonul omenirii: Homer, Sofocle, Shakespeare, Goethe ca să rămînem doar la cîtiva dintre cei ce au dăruit lumii scîntei din focul pe care l’au cunoscut din conexiunea arcurilor lor reflexe. Cîte eseuri si prelegeri nu s’au scris despre lirismul si, dramatismul operelor lor, calitătile de prozatori, cărturari, sau despre personalitatea în agora si chiar aspectul stiintific nu numai filosofic al creatiei lor. Putini însă stiu sau au putut discerne originea acestor particularităti. Dacă ne oprim acum la Goethe, el însusi a fost magistru si mistic. Semnificatia filosofică si socială a renumitului poem dramatic Faust a fost pe larg discutată, dar continutul său mistic rămîne încă necunoscut. Dacă cineva se întreabă cum de poti fi un gigant în atîtea domenii precum Goethe si care sînt atributele sale de illuminare mistică, răspunsul i’l dă doar munca care transcede frumusetea si înnobilează cu reflectia luminii primite. Multi studenti în misticism au recunoscut pe cei înzestrati din nastere cu receptivitate spirituală crescută, cunoscători ai rosicrucia-nismului si răspîndind adevărul lui chiar dacă si într’o formă poetică voalată. Afiliatiile sale cu organizatiile initiatice sînt bine cunoscute, dar drumul progresului său spiritual este cel care impresionează prin strălucire. Frumusetea melodioasă a textelor pătrunde în sufletul cititorului prin intermediul mintii lui analitice. Ceea ce am rearcat este simplitatea redării în imagini conceptuale, usor de adaptat oricărei structuri educationale. Este meritul marilor gînditori de a transmite o taină fără a o dezlega si fără a încurca constienta celui ce o receptează, la rîndu’i nefiind un initiat. Tendintele înnăscute au condus tînărul poet, copil de bani gata, înalt, frumos, vivace, avea un dar deosebit lingvistic si de a compune rime, poseda o curiozitate si o vervă nestăpînite. Iată, în acest context apar numeroasele lui experiente extrasenzoriale. Mă opresc la cea apărută după o petrecere derulată la iubita inimii lui: se plimba abătut si dintr’o dată văzu nu cu ochii corpului, ci cu cei ai spiritului cum se întoarce călare îmbrăcat într’o haină străină, gri, cu broderie aurită. Soartă sau întîmplare, această viziune urma să’l urmărească peste ani. În timp constientizează conexiunea cu o inteligentă aflată înafara sa cînd intuitii artistice îi apar drept fulgerări neasteptate. Descrie poeme concepute în noapte, semiconstient, dar uluit de ceea ce citeste a doua zi dimineata desi înscrisul era în diagonala unui rest de hîrtie. Într’o noapte, sărind ca un nebun din pat concepe un poem despre Evreul rătăcitor. Apoi după o studentie fără griji, de flirt si experiente amoroase, Goethe se retrage din vîrtejul social, căutînd singurătatea. În cîntecul rătăcirilor nocturne el îsi afirmă dezorientarea, obosit de bucurie si durere, avid de liniste si pace profundă în amurgul înăltimilor montane. Frămîntarea fizică îl conduce la descoperirea căii. Venerarea naturii îi aduce momente de exaltare, cînd norii par a’l înveli precum Ganimede, paharnicul zeilor, el se simte purtat pe aripile unui vultur la sînul unui Tată Ceresc.Dar astfel de bucurie nu poate întotdeauna depăsi deznădejdea si chiar zborul în noaptea neagră a disperării care amenintă orice mistic care o recunoaste. În cîntecul lui Harper el acuză puterile divine ce permit omului să păcătuiască si să’si atragă astfel pedeapsa pe care-ar fi putut-o evita. Si din nou, precum Prometeu, el se răzvrăteste împotriva zeilor care i-au cerut ascultare si cărora oamenii le datorează nenorocirile si moartea. Poetul refuză să se închine la soarta si hotărăste să rezolve bărbăteste propriul său destin. Mai tîrziu realizează că orice lucru nefinalzat poate fi într’o altă viată subiectul unei reusite. Abia acum, în cîntecele despre spiritele de deasupra apelor el înnobilează viata terestră cu apele ploii căzute din ceruri, scurgîndu-se pe pămînt pentru un timp si apoi evaporîndu-se ducînd înapoi viata spre eden, invizibilă si inpalpabilă precum spiritul, pentru ca pe urmă să reînceapă ciclul metamorfozelor.
Sufletul omului
se-aseamănă cu apa:
din ceruri coboară,
în ceruri se’naltă
si-apoi din nou
descinde spre pămînt
iar si iară.
Cade din înăltimi
zidul de piatră,
cascadă luminoasă
potop de apă,
apoi se răspîndeste
în tulburate valuri,
pe văi domoale
cutreierate’n tihnă
un văl ce murmură usor
către abis.
Stînci se opun
drumului său
si’n spume furioasă
coboară, coboară,
treaptă după treaptă.
Acum o apă lină
devine în cîmpie
si fiecare constelatie
din cer îsi oglindeste
ivirea’n bucurie.
Iar vîntul,
admirator al apei ,
amestecă’ntre ele
talazuri înspumate.
O, spirit al omului,
ti-e arta precum apa !
O, destin omenesc,
Recîstigînd încrederea în viată, la treizeci si cinci de ani, cunoaste gîndirea rosicruciană. Misterele este titlul unui text epic în care un pelerin impulsionat de călătotria spre înăltimi se pierde în noapte pe un munte în sălbăticie si îsi găseste adăpost într’o mînăstire. Usa de la intrare este ornată cu o cruce întrandafirată. Povestea se întrerupe brutal, autorul neterminînd naratiunea, ca si cum pelerinul ori nu a intrat niciodată în Ordin sau intrînd, cunostintele primite nu au mai fost decît de natură interioară, adevăratele mistere nepuitînd fi transmise decît prin initiere. În introducerea Misterelor Goethe ne avertizează că acea Cale poate fi o pierdere a sinelui si că nimeni nu poate descurca întelesurile efortului mental decît printr’o experientă individuală implicînd progresul. Să fie iar o irocsire? El sprijină pe toti ce doresc să cunoască, asemenea Lordului Byron si Victor Hugo. Legăturile sale cu misticii rosicrucieni au constituit un real ajutor pentru viata sa socială, stiintifică, literară, asemenea lui Isaac Newton, la fel cu toate căutările unui învătăcel si initiat în mistere dintotdeauna si de azi. A înteles să studieze si să cerceteze întelepciunea tuturor culturilor si timpurilor, aplecîndu-se spre Orient , versurile sale avînd stilul poetului mistic persan Hafiz. Abia la treizeci de ani după scrierea Misterelor, poetul recunoaste deci că atinsese Illuminarea. Confesiunile sale ascunse printre divanele meditatiei sînt prefatate tot de cuvinte adresate doar celor întelepti si nu multimii batjocoritoare. Lumina unei lumînări lucind în noaptea iubirii terestre îl conduce către marea Lumină si marea Iubire. Se roagă sufletului vital ce’l asimilează încet ca o molie ce devorează si în final îsi pierde în lumină identitatea de muritor. Ce putini sînt cei care înteleg Mori si Devino ! Chiar acest urias bărbat a înteles că atingerea înăltimilor se obtine prin moarte, versurile descriind de multe ori această sintagmă. Cunoscători sau nu ai marilor mistere, poetul ne-a dăruit Cuvîntul pentru a întelege Calea spre labirint. El scrie: Sîntem aici pentru a deveni noi însine eterni. Ca Maestru mistic la bătrînete el nu s’a mai adresat profanilor, limitîndu-se să se dăruiască artei si victoriei luminii. Cu toată cunoasterea dobîndită el nu s’a retras în turnul de fildes dar ne îndeamnă pe noi, cei care venim din urmă să punem umărul la împinsul acaretului mnemic în care ar încăpea omenirea să se înalte în clopot. Să lăsăm omul să se miste cît e Zi, căci Noaptea în care n’o va mai putea face va veni. În universul pe care si l-a creat, rostirea visului pare adeseori irosire.
Poesia poate fi deci un obiect privit ca atare, dăruire de la aed către lume si viata ei socială începe sau nu în măsura în care sensul, tîlcul este interpretat si înteles, precum un semn. Nestîrnind interesul decît prin tăcere si absentă, poetul îsi iroseste harul si orice profan îi ignoră versul. Illuminarea metafizică pe care actul creator o predă lumii sub învelisul formei, coaja unui ou, reprezintă creatia asumată a unui secret cuprins de structurile limitate ale Cuvîntului. Iată un exemplu:
In spinarea mea cea mică
Duc un suflet de furnică
Obosit si bucuros
Că nu merge iar pe jos
Drumul pîn'la cer e lung
Lumînarea i-o aprind,
Eu mai am putin si plîng
Poemul izvorît din puritatea unei mici Farago sau Cazimir are tangente indiscutabile cu De-a v’ati ascunselea lui Arghezi si Acum voi pleca a lui Ursachi. Vîltoarea antinomiilor, aproape irationalul, uimitorul, asimetricul associate unui subconstient mijit dar bine ascuns asediază cititorul si îl descumpănesc. Sceptic, instalînd un iluzoriu în paradox, nostalgic si pur în copilăria frecvent necosmetizată, asa e versul plin de accente ironice si chiar absurde, o ironie tandră, nonsalantă si care exprimă ades o maturitate precoce. Este un poem scris la nouă ani si impune o hermeneutică complexă care aparent iroseste o imagine pentru a ascunde gîndul venit în vis. Uneori se observă printre versuri o interiorizare a infinitului, ceea ce se exteriorizează fiind transcendentul conexiunilor dintre subliminar si luciditatea telurică. Ideile simple răzbat cu o încărcătură metafizică ce copleseste transgresînd din zona limbajului în cea a existentei, nu între trup si suflet ci mai mult: între suflet si spirit. Aici se regăseste poesia poetesei cu fundite, mimînd cunoasterea lui Poe, Eminescu, Celan, Rainer Maria Rilke, pe care cu ingenuozitatea vîrstei recunoaste că nu este încă familiarizată. Si atunci să nu dăm crezare experientelor acumulate de corifei?
Am încercat suprema renuntare,
dar moartea e perfidă si nu din vis ne fură –
mai bine, deci, să ard pînă la capăt
decît să port cenusa cuvintelor pe gură
al dracului am fost, cu patimă în toate,
gresind fundamental de-atîtea ori
– si totusi printre fericiti mă număr –
Trăiască poezia si marii visători!
Cuvîntul, Logosul determină începutul vietii pe pămînt, asa cum sugerează poetul: întîia pasăre a lumii, Pasăre-Gînd.
De ai vorbi putin, suflarea ta
Ar face stînca dură să rotescă
Un verde tandru si legănător
Visul structurat imagistic are destule sanse de a înceta să mai spună ceva, să mai transmită tainele create prin alegorii, si ce e mai grav într’o lume coplesită de incompetentă si non-valoare, visul rostit poate deveni străin chiar autorului ei.
Mi-e silă că vin acasă noaptea pe-aceleasi străzi
Că port acelasi nume, că am acelasi tată
Cu ochelarii mînjiti de muste,
Că scriu aceleasi poezii fără răsunet (inter)national
În care apar personagii bărboase decrepite...
Pierderea mesajului, atribuirea diferitelor idei unei hîrtii, forme în care nu mai crezi sînt marile dezamăgiri ce pot să fie irosire. Dar într’o zi, în podul vechi al unei case, între tomurile prăfuite ale unei biblioteci, asa precum Lautréamont, poti deslusi minuni create dintr’un har divin, Cuvîntul. E vesnica parabolă a aruncării de seminte, iar solul roditor sau piatra nu sînt decît ori el, Poetul, sau un oarecare cititor.
Walter J. Albersheim, Goethe the Mystic, 2010
Johann Wolfgang von Goethe, Neue Lieder, 1769
Id. Zur Naturwissenschaft überhaupt, besonders zur Morphologie, 1817
Goethe, Cîntecul spiritului asupra apei, 1789 (traducere de Liviu Pendefunda)
Id. West-östlichen Diwan, 1818
Voilà un Homme ! aşa l’a întîmpinat Napoleon acordîndu’i Crucea Legiunii de Onoare
Elleny Pendefunda, Cîntec, Contact int’l 2011, 2
Ioanid Romanescu, Trăiască poezia şi marii visători!
Grigore Arbore, Epistola V, Retrageri, Cartea Românească 1982
Constantin Abăluţă, Poem subiectiv, Obiecte de tăcere, Cartea Românească, 1979
