Liviu PENDEFUNDA
Destinul – dar în armonia cosmică
Moartea nu există. Cum ar putea exista
dacă totul face parte din Dumnezeu ?
Multe dintre ideile noastre au primit verdicte asemănătoare de-a lungul timpului. Mallarmé, maestrul suprem al magiei, cum îl denumeste Aldous Huxley, arăta că destinul exprimării cuvintelor rămâne să actioneze semantic chiar dacă el reface sensuri primordiale, chiar dacă incantatoriu el pricinuieste ca o surpriză reminescenta unui obiect ce se scaldă într’o nouă atmosferă. De asemeni Boris Vian, Paul Valéry, Lucian Blaga si Nichita Stănescu se hazardează să se integreze în dansul cuvintelor si necuvintelor, arătnd că dacă cuvântul are functia unei roti prin care duce informatia hermeneutică în poesie el poate să provoace o semantică identificabilă numai la modul sintactic. Aceeasi idee, a reîncarnării si a mortii simbolice transpare în operele poetilor.
Va trebui să moară natura ca să nască,
vor trebui să moară iepurii îjn vizuine
si să acrească mustul, ca soarele să vie
si ca pământul iară să’nceapă din iubire -
De multe ori, poetul, alesul bard al Cuvântului îsi exteriorizează simtămintele din fata marii treceri printr’un act demiurgic în care expresia dominantă o are hiperbola, paradoxul, fabulosul în cadrul unei trăiri plenare. Initiatul întelege perfect si menirea si posibilitătile creierului uman de a fi mesagerul obiectiv al sufletului si spiritului antitetic subiective si prin care împarte harul cosmic cu celelalte fiinte ale pământului.
Nu vesnicia rece si arhetipul,
ci clipa vie ce’mi sculptează chipul
Legea armoniei care determină existenta umană nu este decât parte din armonia universului cosmic, care conferă universalitătii limbajul simbolic, influentând gândirea noastră în fata multiplelor căi ce se ivesc ca alternative de hazard sensului metaforic.
...Începuse
solarul joc al lui mai – teiul
urca în efluvii spre păsări
Desi introducerea unor fiinte intermediare între noi, suflete aflate în multiple avataruri pentru a ne desăvârsi, nu aduce nici o schimbare esentială în ideea providentei aducătroare de beneficii divine pentru omenire, notiunea hazardului modifică imaginea ordinii cosmice în mod profund. Chiar dacă aceasta este concepută ca o armonie binevoitoare în care omul se simte în sigurantă ea este expresia existentei lui într’o relatie personală cu Dumnezeu sau zeii lui. Conceptul de ordine neschimbătoare necesită însă o reactie diferită atunci când depăsim stadiul de acceptare în contemplatie si meditatie asupra lumii si devenim activi prin rugăciune si sacrificiu pentru a dărui sau pentru a preveni evenimentele pe care le întrezărim. Atunci ordinea lumii se exprimă prin imuabilitate si nu poate fi schimbată prin orice mijloace. Dar, fiintele umane, mai ales cele capabile să interactioneze cu noosul au astfel de functie transgresând în ordinea lumii oportunitatea de a manipula dorinta divină prin sacrificiu ritual sau cuvinte ce fac parte din har. În acest vointa divină si vointa liberă a omului numită noroc, hazard, întâmplare, actionează la nivel evenimentelor comune în viata de zi cu zi a omului. Desi în teorie, această conceptie ar putea fi un tot pentru ceea ce ne guvernează, câmpul energetic ce constituie universul lăsă deschisă orice optiune vietii între sansa de incertitudine si o ordine determinată. As da câteva exeple extrase din diferite lecturi care exemplifică faptul că doctrinele exo si esoterice cuprind întreaga gamă ce conduce spre o teosofie practică. În religia Yoruba din Nigeria, zeul Eshu reprezintă principiul de sansă si nesigurantă asupra a tot ce nu pot fi prevăzut. El este unul dintre zeii panteonului si are propriile lui sanctuare si preoti. La fel întâlnim combinarea ideii de divin al unui concept de predestinare în Coran si conceptiile reformatoare ale lui John Calvin sau în Confesiunile Sfântului Augustin. Desi, în esentă, predestinarea este preocuparea primordială si legată de conceptul mântuirii în toate religiile ideea că individul îsi poate alege propriul destin inainte de na ș tere, în timpul vietii, sub rezerva folosirii destinului o întâlnim nu numai la populatiile din Sumatra sau unele triburi din Africa de Vest ci si în crestinism. Este în final îmbinarea dogmei cu libera gândire.
Părăsesc regatul dorintelor,
Fug din tărâmul iluziilor;
Închid după mine
Portile deschise ale devenirii eterne:
Căci spre regatul sacru al celor alesi,
Unde nu există nici invidie, nici himere,
Către capătrul lumii,
Se îndreaptă cel initiat,
Eliberat de ciclul nasterilor .
În toate societătile mai mult sau mai putin secrete recunosc existenta unei ordini cosmice iar omul este asteptat să lucreze cu aceasta pentru a fi parte activă din ea. Dacă acceptăm că omul prin comportamentul său demonstrează că este guvernat de un legi comandamente ce se bazează pe acelasi principiu, atunci reusim să înselegem că actionăm pentru a fi în armonie cu ordinea lumii, naturală si divină în acelasi timp. Ea ne guvernează de la crearea lumii si reprezintă baza relatiei dintre Creator si noi după creatie. Acesta este teza deistă de acum două trei secole ca un imbold pentru omenire în credinta destinului preexistent omului ca individ si omenirii în general (vezi proorocii, profetia mesianică si apocalipsul) . Neascultarea si răzvrătirea poate furniza un motiv de punitie, de distrugere a lumii. Această situatie a fost reprezentată în miturile despre potop sau alte forme de pedeapsă. Dar niciodată nu se discută în mitologie de o distrugere totală, chiar dacă un sfârsit al lumii este permanent anuntat în cadrul evenimentelor eshatologice. Orice moarte are un început. Viata urmează mortii.
Te voi vedea fără umbră, oh, adevăr celest
Ni te ascunzi privirii în zilele somnului nostru;
Această viată este un vis, iar moartea o desteptare .
Un exemplu al acestei atitudini poate fi găsit în imnurile de laudă în zeitei Isis. Lirica incantatiilor, versurile poetilor antici onorau regina cerurilor care a împărtit pământul din cer, a arătat stelele si căile lor, a dispus cursul soarelui si al lunii. Versurile manuscriselor spun că ea a rânduit ca copiii să-si iubească părintii, că ea i-a invatat pe oameni să venereze imagini ale zeilor, că a făcut justitia împotriva viciilor mai puternică decât aurul si argintul. Ea a stabilit sanctiunile pentru cei care practică nedreptatea si i-a învătat pe stăpâni să aibă milă de supusi. Ea este lăudată pentru că a inventat scrisul, a conceput căsătoria ca fiind ceva divin, a conturat legile navigatiei si legile cunoasterii. Faptul că destinul poate reprezenta o vointă personală sau impersonală se reflectă însă în hazardul care, diferit de predestinare, nu e soartă dar se intrică cu ea în a defini viata omului. Poate de aceea poetul dintotdeauna coboară precum Dante în labirintul său interior si trece prin toate treptele initierii aducând Cuvântul : "Păstrez în suflet nemurirea/ Si simt luminile din jur/ Cuvinte iscodite să răsară/ Dintr'un neant atât de pur/ Ce'mi eludează stirea./ De unde vin cuvinte/ Din care amalgam de raze/ Din care sunet de vioară/ Când în adînc de cer si oaze/ Nu mi le-aduc aminte?/ Sunt sanse să nu stiu:/ Sunt mag?, sunt un aed?/ E dimineată sau e seară/ Simt o gândire ce n'o cred/ Sunt dincolo si totusi viu./ Legat în taină si-antiteză/ Mă simt izvor de'ntelepciune/ Ce trece iarnă ca si vară/ Si scriu în dor si în minune/ Micul fragment de cateheză./ Poet de sunt, e doar menirea/ Primită într'un loc ascuns/ Si care fără mine e hoinară./ Scriu despre râs si despre plâns./ Păstrez în suflet nemurirea"
Soarele ș i Luna filosofilor au fost reprezenta t i prin zeii în fa t a cărora lumea se închina. Prin combina t ia lor se poate ob t ine piatra atât de râvnită. Hercule, Ulise, Iason, Tezeu sunt supu ș i probelor prin care, ca orice artist ce urmează Marea Căutare, urmează să se apropie de Opera Magna. Soarele nu obose ș te alergând după umbră dar nu reu ș e ș te s'o prindă. La urma urmei, dacă un corp material are umbră, ei nu pot exista separat. Este ca vioara fără arcu ș ș i clopotul fără limbă. Sunetul creat tebuie întregit de binom. Focul, apa, pământul ș i aerul nu pot concepe nimic fără umbră. Hermes spune: fiule, extrage umbra din rază. Într'adevăr Soarele ș i umbra sa încheie opera.
Noi de atunci suntem doime
si în tine si în mine
Alteori ordinea cosmică poate apărea într-o formă personalizată, ca, de exemplu, zeita Maat egipteană, dar această personificare a ordinii cosmice nu este generală precum Asha iraniană sau Tao care sunt într’un grad înalt si totodată profund de impersonalitate. Maat reprezintă adevărul si ordinea; domeniul ei include nu numai ordinea naturii, ci, de asemenea, ordinele sociale si etice. Ea joacă un rol important prin faptul că inima celui decedat este cântărită în fata adevărului. Ea este adesea numită fiica lui Re. În acest caz, Re este zeul creator care a creat nu numai lumea, ci a fondat, de asemenea, ordinea cosmică reprezentată de Maat. În Egipt sacrificiul nu era un dar al zeilor pentru oameni ci un ritual sacru, ce permitea omului să contribuie la mentinerea si, dacă era necesar, la restabilirea armoniei si a ordinii în lume. Nu numai omul trebuie să trăiască în conformitate cu Maat, ci si zeii – în conformitate cu textele egiptene. Ideea unei ordini cosmice este un concept important si în religia persană a zoroastrismului (numit Mazdaism si, în India, Parsiism); el a fost fondat în timpul celui de-al saptelea secol î. C. de Zoroastru (Zarathustra) Această idee se numea Asha, conectată cu focul sacru. Conceptul indian, Ādityas, proteja lumea impotriva haosului si ignorantei si avea rolul de a mentine ordine mondială, independent de zei. Desi puterea aceasta functiona în conformitate cu propriile sale principii si legi, omul este totusi capabil să manipuleze această putere în propriul său beneficiu. Deci soarta poate fi influentată si atunci întâmălarea, darul chiar divin fiind poate fi influentat.O rice întâmplare nu’i întâmplătoare ci doar pare, destinul e una dintre căile prevăzute de astre să ne îndrume spre ceea ce ne este hărăzit.
Există un gol
în aerul meu metafizic
pe care nimeni n’o să’l dibuiască:
e a tăcerii sihăstrire
ce-a glăsuit pe fata unei flăcări.
M’am născut într’o zi
când Dumnezeu era bolnav.
Un alt concept în care omul poate să’si fie stăpân în conditiile destinului este cel de Tao, de mare importantă în religie chineză, în special în taoismul fondat de Lao Tze, conform traditiei în al 6-lea secol î.C.. Lao Tze este autorul lui Tao Te King în care el expune acest concept într-o manieră mai mult mistică decât filosofică. Tao, tradus literal "drum", este un concept complex si dificil. El reprezintă ordinea cosmică, dar în taoism este chiar mai mult decât atât. Conceptul dă sens existentei, ea este puterea primordială care stă la baza a tot ceea ce este, si, în unele cazuri, este chiar folosit pentru a desemna pe Dumnezeu. Taoismul este o religie mistică, si Tao Te Ching este un tratat mistic în care esenta Tao este expusă în multe pilde si metafore, deoarece calea nu poate fi exprimată rational, pe ântelegerea oricui sau a tuturor. Si atunci care ar fi diferenta între Moira greacească si Maat, Asha sau Tao ? Aceasta este destin imuabil cu toate că îi lipsesc accentele mistice din Tao, nu este încă soartă dar nici nu poate fi constientizată si înfruntată cum este hazardul. Conceptul de ordine cosmică poate functiona fie într-o religie fie într-un context filozofic. Mai recent Gottfried Wilhelm Leibniz a stabilit armonia (Harmonia praestabilita), în filosofia sa ca fiind ordinea cosmică ce detine monadele împreună si unifică nenumăratele unităti individuale. Desi ordinea cosmică este o idee generală care cuprinde întreaga lume si tot ceea ce există în ea, conceptul de providentă poate fi îmbinat cu cel de hazard si poate fi limitat la un grup uman sau cel putin legat de acel grup ce au zei sau sfinti îndrumători ai acelui grup. Să nu uităm că cel mai bun exemplu cunoscut este poporul lui Israel condus si protejat în Vechiul Testament de Dumnezeu; iar destinul operează în circumstante speciale, anuntat de profeti ca modalităti probabile de desfăsurare a istoriei. Providenta actionează în primul rând pentru bunăstarea si mântuirea comunitătii ca întreg, dar prin hazard ea poate fi experientă, ca orientare personală. Acest fenomen este comun mai multor civilizatii si este întâlnit si la indienii din America de Nord, în unele forme de protestantismului în care, în general, fiecare persoană este de asteptat să aibă o experientă personală de călăuzire divină. În alte culturi si religii, în doctrinele societătilor secrete, în francmasonerie sau rosicrucianism acest concept este adesea o prerogativă a alesilor nominalizati pentru un motiv anume de Dumnezeu sau de zei, de spiritul universal. Astfel sunt poetii, al căror har necunoscut nici de ei, este influentat de destin.
O, vesnic as vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinta nu scade ca umbrele,
nici prezenta nu trece’n miscare.
Este clar că cei dotati cu un dar special, au puterea Cuvântului, transmit ceea ce se întâmplă într’un timp nedefinit, trecut sau viitor, apelând ades la notiunea de destin. Dar chiar dacă unii se complac, altii se folosesc de pozitia lor centrală, conectati cu alte numeroase aspecte ale religiilor si întelepciunii. În religiile monoteiste destinul este o calitate a divinitătii. În religiile politeiste acesta poate fi fie o calitate a unuia sau mai multor zei sau poate fi conceput ca o ordine mondială impersonală de care zeii, de asemenea, mai mult sau mai putin depind. În acest ultim caz, soarta poate pierde aspectul de bunăvointă si devine destin inexorabil sau o sansă nestatornică. Multe curente filosofice arată o ambivalentă pentru soartă si providentă. O altă formă de ambivalentă are loc între soartă sau vointa divină si vointa omului atunci când acesta din urmă este conceput ca liber, sau cel putin într’un anumit grad de cunoastere initiatul o transformă în hazard. În unele religii aspectul binevoitor al providentei apare ca har si atunci în mod alchimic pot apărea posibilităti necunoscute în relatia dintre libera dorintă si har. Poate, la fel ca la Dante sau Blake, cea mai dificilă problemă este asocierea cursului imuabil al vietii cu existenta răului; si totusi alesii au făcut fată, demonstrând prin opere lirice remarcabile întrebarilor determinate de reconcilierea cu zeii sau Dumnezeu.
Mormântul care peste moarte se închide
Deschide firmamentul,
Iar ceea ce în astă lume numim sfâr ș it
Tradi t iile ini t iatice consideră deci că evolu t ia spirituală este echivalentă cu dobândirea fructelor Arborelui vie t ii. În canoanele eclesiastice Adam a gre ș it ș i a devenit un cunoscător al binelui ș i răului, continuând să ia din fructele acelui copac plutitor din Eden el ar putea trăi la nesfâr ș it, motiv pentru care Creatorul îl alungă din grădina raiului. Făt Frumos bea din apa izvorului interzis si devine muritor părăsind lumea minunată a tineretii fără bătrânete si a vietii fără de moarte. Ș i totu ș i În t elepciunea este considerată o abilitate secretă de a dobândi cunoa ș terea lui Dumnezeu, a ș a cum recomandă în Cartea În t elepciunii , Solomon, iar tradi t ia recunoa ș te că aceasta nu e nimic altceva decât taina tainelor marelui Dumnezeu încredin t ată profe t ilor, cei al căror suflet s'a înăl t at în Paradis. Oricâte elemente am încerca să transformăm în cuvinte, ra t iunea nu este deci o func t ie umană, născută din pământ precum Adam ș i Lilith, ș i doar poe t ii simt, ea este un suflu divin trimis din cer într'un corp omenesc. Metamorfozele poetului de pe malurile Pontului Euxin sunt un exemplu pentru această interpretare supranaturală a contopirii zeilor cu metalele într ’un spirit alchimic . Si tot Dumnezeu ne atribuie dreptul de a fi supusi acestui concept de transformare a destinului prin încercare în dar.
Isaac Bashevis Singer, Stories from Behind the Stove, 1978
Divagation première în vol. Vers et prose, Librairie Académique Perrin, 1925
Nichita Stănescu, Respirări, 1982
B. Fundoianu, E ziua cea din urmă, Poezii, Minerva, 1983
Stefan Augustin Doinas, Omul cu compasul
Grigore Arbore, Joc al lui mai, Retrageri, Cartea Românească 1982
Richard Wagner, Amurgul zeilor
Liviu Pendefunda, Falii 9, Timpul 2011
George Buchanan, Poemul Sferic
Liviu Pendefunda, Al Treilea Clopot, Timpul, 2009
Cezar Ivănescu, Daenă, Jeu d’amour
César Vallejo, Spergezie, Heralzii negri, univers, Bucuresti, 1979
Stefan Augustin Doinas, Orologiul de gheată
Vechiul Testament, Geneza 3: 22,23
După cum afirmă Sirah, presupusul autor al Eclesiastului din Vechiul Testament, atribui în mod traditional lui Solomon, că prima femeie a fost creată din pământ ca ș i Adam ș i abia apoi din coasta lui a fost creată Eva.
