Liviu PENDEFUNDA

Un sentiment poate fi pregnant, poate chiar ostentativ sau doar sugerat în dantelăria ideatică ori semantică a versurilor. Dar oare există un poem care să nu reflecte sentimentele care să-l fi generat? Iubirea este un sentiment care nici nu începe nici nu se termină. E o sămîntă asemănătoare sufletului. Unde începe si unde se termină sufletul? El este dintotdeauna în noi, de cînd spiritul eonului pătrunde si ne defineste ca oameni. Materializarea iubirii prinde forma dorintei întru perechea sufletească pe care o caută si rareori o găseste.
Stau si eu în fata tastaturii si mă întreb dacă ele, cuvintele, pot spune ceea ce simt cu adevărat sau doar terfelesc niste sentimente care n-au egal în splendoarea realitătii. Stau adesea incapabil să mă exprim, desi mă consider un maestru al Cuvîntului. Degeaba. Oricît am vrea să spunem ceea ce simtim cînd numai ne gîndim la omul aflat în peisajul dominat de divin, care ne-a trezit starea de beatitudine ce exaltă în interiorul nostru, realizăm ce neputinciosi sîntem. Si cînd nu sîntem crezuti? Si cînd un simplu gest sau o vorbă tulbură oceanele si declansează uragane? E oare simplă sau complexă natura umană?
Deci, în fata eului nostru interior sîntem neputinciosi. Si niciodată calea aleasă cu prudentă sau aleatoriu nu va reusi să ne multumească. Si atunci vorbim, scriem.
Nimic nu poate opri capacitatea noastră de a recepta prin simturi universul, fiintele si mai ales fiinta pe care o iubim. Am putea extrapola iubirii: ura, dusmănia, cele mai rele sentimente ce le putem nutri. Dar ele sînt în esentă imposibilitatea noastră de a realiza contrariul. De aceea în cercul filosofic ele par a fi de sens contrar. Si a vorbi despre ele înseamnă că ne îndreptăm cu pasi mici în spirala apropierii de iubire, metafora unei nunti alchimice. De aceea vorbim aici, doar de perceptia creierului nostru în fata a tot ce creează în noi vibratie. Vedem, auzim, gustăm, mirosim, pipăim si primim printr-un simt nedefinit dar constientizat de toti o informatie. Toate cresc în noi sămînta. În noi linistea devine neliniste, în noi perceptia se decantează, picură în alambicul din athanorul cerebral o nouă stare. Creierul răspîndeste noul în tot corpul, în mîini, în picioare, în piept... Inima, stomacul, plămînii se zvîrcolesc. E un zbucium plăcut, ce ne conduce, ne domină si răzvrăteste starea de bine dacă nu ne conducem viata după cum începe să ne dicteze această stare. De fapt, reactia analitică a citirii si întelegerii perceptiilor noastre e această necunoscută stare. Neavînd alt cuvînt o definim, o numim sentiment.
Ceea ce e mai grav, e că nu e un act reflex al spiritului - noetic, nici  fizic, al trupului, de integrare a omului în lumea care îl înconjoară. E arcul reflex al atmei, al sufletului ce sălăsluieste în zonele subcorticale ale creierului si pe care nu-l putem întrutotul domina.
„Chiar dacă as vorbi limbile
dacă nu am dragostea,
nu sînt decît o armă sunătoare si un chimval zăngănitor,
                Chiar dacă as avea darul profetiei,
si as cunoaste toate misterele si toată stiinta,
si as avea o credintă desăvîrsită,
încît să strămut muntii,
dacă nu am dragostea, nimic nu sînt.
                Dacă întreaga mea avutie as da-o în pomeni,
si corpul meu l-as da pe foc, să ard,
dacă nu am dragostea, nu-mi foloseste la nimic.
                Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare;
nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene;
nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale,
nu se supără, nu tine socoteală de rău;
nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr.
Ea toate le acoperă, toate le crede;
Toate le nădăjduieste, toate le îndură”

spune Sfîntul Paul în al său imn în cinstea dragostei si încheie cu ceea ce reprezintă corolarul sentimentelor ce-l pot anima pe om si dărui pentru a fi cu adevărat fiinta ce-si caută continuu desăvîrsirea:

„În prezent durează acestea trei:
credinta, nădejdea, dragostea.
Dar cea mai presus dintre ele este dragostea.”

                Astfel, exprimarea sentimentelor umane, a ceea ce ne insuflă puterea si dorinta de a trăi pentru a putea simti universul, exprimarea a ceea ce ne animă a avut preponderentă poetică din cele mai vechi timpuri, muzicalitatea si coloratura unui cîntec sau a unei picturi integrîndu-se în realul virtual al cuvîntului rostit si apoi scris. Încă de la Cîntarea Cîntărilor, tema iubirii reluată si repetată creează o permanentă tensiune afectivă transmisă posteritătii. Pe rînd, îndrăgostitii laudă iubirea si se uimesc de frumusetea lor într-un fel de neobisnuită mixtură între prospetime si solemnitate: „Într-adevăr frumoasă esti tu/ cu adevărat frumoasă esti tu/ ochii tăi, porumbită/ ...Desteaptă-te, iubita mea,/ Frumoasa mea si vino!/ Căci iată iarna a trecut,/ Ploaia s-a dus, a plecat,/ Au apărut florile pe pămînt,/ timpul tăiatului viei a sosit/ si strigătul turturelelor se aud în tară la noi,/ Smochinul si-a pîrguit fructele de primăvară,/ Si viile în floare împrăstie miros/. Ridică-te iubita mea,/ Frumoasa mea si vino!” . Imagini de o rară splendoare, scăldate de o delicată sensualitate stăpînesc ca o poruncă a sufletelor îndrăgostite chemarea puternică, irezistibilă, dînd dinamică personajelor antrenate din acest pretios poem. În vechile poezii egiptene sau elene, în textele sanscrite si indiene vechi natura percepută prin simturile îndrăgostitilor metamorfozează fiinta în sentiment. Tocmai această chemare îngăduie transcenderea frumusetii imaginilor, a timpului de sensibilitate, vorbind despre iubirea ipostaziată într-o lume în care marea poesie creează premizele lirice în care trăim.
                Chemarea care răsună în versuri este cea care anuntă elementele universului, de la macro la microcosmos si pînă în străfundurile sufletului, la monada originară a atmei, unde începe spiritul. Si dacă „Nu-ngheată niciodată apa din fîntînă/ Cum în adîncul de celulă tu nu poti pieri/ N-am cum să spun un glas, atingerea de mînă,/ Privirea sau parfumul, gustul pielii… de ar fi// Un tot, o avalansă care se îngînă/ În labirintul vietii rătăciti în regăsire, ci” , atunci în noi se zămisleste din profunde sentimente poesia.
Iubirea străluceste ca o făgăduintă supremă a refacerii fiintei originare în totalitatea perfectiunii sale. Plenitudinea făgăduintei spiritului amalgamată cu frumusetea poetică, iată secretul valorii a ceea ce transmite si creează în noi poesia.
La Dante, dincolo de sensul poesiei imediate, de accesibilitate nemijlocită, depăsind elementele denotatiilor simple, accedem la trepte ale liricii care pornite din adîncul amintit al arcului reflex declansează cele mai înalte transfiguratii în cititor. Este a doua treaptă a relatiei sentiment – poesie – sentiment, treaptă care trece să împlinească reflexul noetic. Într-o explicatie simplă, iată al treilea dangăt al clopotului mnemic. Si Dante se supune lui.
„Lasi mirosul tău în aer/ de metal si de femeie/ si de car încins pe lutul/ al întinderii caldee,/ de coloană viitoare/ dintr-un secol nenăscut/ de zid ars de o văpaie/ care-o arse si pe Ruth...” . Iată un poem care face referire la simtăminte, la perceptii si la dragoste, la ceea ce declansează în sufletul si spiritul marelui nostru poet legătura între lumea biblică si lumea viitoare. Oricum lumea versurilor este una tributară înlăuntrului creator. Iubirea de iubită, iubirea de frate, dragostea de tară, adorarea unui ideal, iată sentimente care înrîuresc harului elaborarea unui poem. „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie?/ ... Îngerul iubirei, îngerul de pace,/ Pe altarul vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ti vergin încă să coboare,/ Guste fericirea raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n brate, tu îi fă altare,/ Dulce Românie, asta ti-o doresc ”. E un alt exemplu de deschidere a unei cutii a Pandorei, o explozie catastrofală de sentimente, mai rar întîlnită în atare dimensiuni ca la poetul nostru national. Întreaga sa poesie poate fi citată în multiple eseuri ca acesta. Si toate coplesesc de sentiment. Mă opresc la Călin, file de poveste, la descrierea ambientului de perceptii, care, ca si la Alecsandri sau Cosbuc, înnobilează cititorul. Poetul aude glăsuirea pădurii de argint, dincolo de codrii de aramă, unde iarba pare de omăt si florile albastre tremură ude în văzduhul tămîiat. Pînă si trunchiurile copacilor poartă suflete sub coajă. Albastrul si stelele deschid spatiile primordiale ale aurului solar si al părului mirilor ce îndeplinesc ritualul suprem al nuntii.
Întîlnirea iubitilor realizează astfel sublima împlinire, nunta, hierogamia, taina supremă a dragostei, cu valente cosmice, interpretate ca atare de hermeneutica liricii universale. Nunta reprezintă de la poemul lui Solomon o poartă între Jakin si Boaz, simbol suprem, sărbătoare a spiritului într-o alchimică uniune între suflet si trup. Opusi prin structură iubitii creează împreună, omenesc si ocult, o puternică legătură: „Atît cît noi trăim,/ Prin gratia Spiritului Divin/ Măreată cum doar iubirea poate fi/ Binecuvîntă, unirea a ne dărui/ Încît umila flacăr- a iubirii/ Adună laolaltă contrariile firii ”. Fragmentele realitătii aspiră să redevină unitate, metaforă de întelegere a cuvîntului divin, asa cum întîlnim la Platon si la Sfîntul Paul.

Tu nu stii că iubirea doare, mai mult decît lumina rostogolită-n soare?
Chiar de nu stii: durerea moare, tărîna răsucindu-se în trup. Nimic
nu poate răsări din floare, de apa ce-ti lipseste nu arde-n alambic
înmiresmînd în moarte si nepăsare iubirea care doare si nu moare.

Ci chinuie în picuri pic, oceane de lumină tînjind la focul mic
din vîrf de sfesnic sau tremurînd de nerăbdare, licărire-n lumînare...
Tu nu stiai: iubirea-n întuneric doare si rană crudă-i arsă ca de soare.
Deci, crede-mă, imensitate e cerul răstignit si nu mai stiu nimic. 

O clipă de iubit, de îndurare din partea cerului pentru cei doi
e însă focul de la-nceputul lumii ce înaltă, si duce-n infinit.
O stare, un necuprins de sentimente, cu lumea-ntreagă sub picioare
si aură de vrajă, durere-nlăntuită si dor – doar dor lumina e în noi.

Asa, pătrunsi de taină, cuprindem nemurirea si stim că doar în suflet
tot ce doare, sub Duhul Sfînt primit de cuget, se stinge, moare...
Tu nu stiai că doar din soare, lumina vine, ne cuprinde si ne doare?
Si cîtă strălucire e-n durerea care moare de fericire: rîs si scîncet!

Forta iubirii reuneste elementele cosmosului si universalizează simtămintele în armonie, după cum lipsa iubirii generează durere si haos. Ca si în vechime schimbarea omului determinată de sentiment este un adevărat miracol, semn al legilor divine. Ishtar si Mardouk, Isis si Osiris, Euridice si Orfeu, Beatrice si Dante, Julieta si Romeo, toti acced simbolic spre împlinirea sentimentelor în oceanele cerului, pe muntele de mir si dealul de tămîie, unde mierea si laptele însămîntează în fîntînile edenului capodopera inflorescentelor poesiei. Dacă există sentiment, dacă atma, sufletul nostru, poate să vibreze cu lumea, Trackl, Byron, Hugo, Blake, Puskin, Blaga si toti, toti cei care au comis un act de creatie, demonstrează apartenenta la această legătură divină. Poetul cîntă si bucuria si-amarul, si iubirea si ura, cum spune Cosbuc în Poetul, tot sufletul fiindu-i sub cunoasterea Celui „ce compasul si-a pus/ Pe marginea lumii-ntre viată si-apus”. Toate componentele arcului reflex ce domină sufletul arătă cum acesta reprezintă un har propriu omenesc, cristic, în virtutea rangului său ontologic, pentru că este actul pasiv în raport cu arcul reflex noetic, cu Dumnezeu, dar activ fată de structurile trupului. Această triplă relatie, o treime pămînteană bine conturată fată de cea divină, realizează apartenenta omului la universul căruia îi este tributar. Si, oare, ce poate fi mai frumos ca tumultul reflectat în versuri, ca o parolă elaborată de poet si utilizată în relatiile de zi cu zi dintre noi?
„Dumnezeu nu se poate izola niciodată de formele lumii, astfel că ele sînt cuprinse în mod necesar în definitia divinitătii”, spune Ibn-Arabi în Cartea Întelepciunii, de aceea „Tu nu esti El si totusi tu esti El. Tu îl vei vedea în esentele lucrurilor, stăpîn si conditionat în acelasi timp...” de existenta a toate celor create si pe care, în iminenta Sa, în planul formelor traditionale le implică si în viata omului. Poetul e un om, cunoscător al parolei de a intra în tinutul cunoasterii, în labirintul fără sfîrsit al întelegerii propriului eu; de aceea arcul reflex al atmei revelat de poet are functia cosmică a profetiei. „Cel ce se cunoaste pe sine însusi Îl cunoaste pe Domnul său”. De cîte ori un poem n-a străbătut sufletele noastre amplificînd sau doar reprezentîndu-ne trăirile?
Lăsînd la o parte domeniile filosofiei, recunoastem că Dumnezeu e întruchiparea iubirii si noi sîntem în amalgamul sentimentelor noastre un poem dedicat Lui.