POEZIE SI COSMOS
Liviu PENDEFUNDA
MISTICISMUL ÎN LIRICĂ
Această piatră vă vorbeste si voi nu o auziti. Ea vă cheamă si voi nu-i răspundeti. Ce stupoare! Ce surditate vă astupă urechile! ce exaltare obscură vă sufocă inima.
Dorinta de cunoastere e cea mai agitată stare a spiritului uman, antrenînd în totalitate corpul si sufletul acestuia. Misticismul ar putea fi o religie, o filosofie, o formă de metafizică sau un gen de ocultism oriental. De fapt, dac-ar fi să-l definim el este o sinteză a tuturor si mult dseasupra acestor concepte. Cuvîntul grecesc mystes era o referintă la initiatii vechilor scoli de mistere, cu toate că nu toti initiatii acelor vremi erau mistici în sensul cuvîntului folosit în prezent. Vechile rituri ale scolilor egiptene nu erau mistice fiind elaborate de oameni extrem de religiosi, iar moartea si învierea lui Osiris era o dramă virtuală jucată pentru a ilustra nemurirea si supravietuirea fiintei noastre imateriale după moarte. După încercări si probe, sufletul se poate înălta la o existentă sublimă printre nemuritori, adică printre zei. Această dramă antică si tălmăcirea mesajului său influentează de atunci gîndirea si creatia, civilizatia umană în întregul ei.
Urmasii faraonului Akhenaton erau printre cei mai iluminati influentînd misterele eleusine grecesti. Peste o sută de mii de candidati primeau anual initierea în aceste mistere metafizice si oculte bazate pe reale valori morale si explicînd fenomenele naturale ale lumii. Ce-i determina pe ei să acceadă la cunoastere era nevoia de a sti, de a fi apropiati necunoscutului si originii vietii, începutului lumii în care trăim. Ei erau împinsi, ca si astăzi de o neliniste interioară greu de definit, proprie fiecăruia dintre noi, dar mai ales celor care pot să se exprime, să comunice stările pe care le au, creatorii de valori, artistii.
Nu-i liniste. Spre văile Nirvanei
Nu tind. De ce-ntr-al dragostei portic
Eu linistirii să-i ridic litanii
Cînd restul vietii mele nu-i ridic,
Cînd mă-nfierbîntă zbuciumarea pură
A separării fierului de zgură
Si-a sensului în vorbele ce zic?
Misticismul, deci, e starea de neliniste din interiorul inconstient al omului. Dacă sufletul uman este acelasi în esentă pentru fiecare dintre noi, separat fiind din izvorul divin, dumnezeesc, nu toti, însă, sîntem constienti în egală măsură de această natură divină, ceea ce poate fi consemnat prin variabilitatea illuminării spirituale si a comportamentului nostru moral. Oricare dintre noi am putea pătrunde realitatea în spatiul spiritual pentru ca esenta constientei să ne permită apropierea de izvoarele cunoasterii. Orice pictor, scriitor, muzician, sculptor sau actor stie că nu are nevoie de un saman, un preot sau cleric drept intermediar ca să pătrundă în canalul spiritual al comunicării cu Dumnezeul inimii lui. Aceasta e una dintre cele mai importante particularităti ale misticismului. Doctrina noastră, a creatorilor, constă în eliberarea cugetului de microcosmosul înrobitor, devenind una cu Izvorul. Pentru multi aceasta este o experientă mistică.
Cîtă neliniste implică calea spre pacea interioară!
Nu putem aplica o definitie precisă fiecăruia, dar încercînd să descrii ceea ce-ti strecoară în suflet un răsărit sau un apus de soare dintr-un loc si un timp deosebit parcursului vietii, nici una nu transmite aceleasi senzatii precum propria experientă a privitorului sau cititorului. Asa încît a spune că poesia e un semn de misticism ancorat în viata reală (care transmite experienta poetului dintr-un extaz spiritual menit să-i împlinească nelinistea) reprezintă marea dezvăluire a unui adevăr incontestabil.
„Uneori mă văd plutind între două lumi si nu stiu dacă sînt paralele în spatiu sau timp. Cronos slujeste la altarul din Templul Luminii si nimeni nu-i iese din Cuvînt. Vai, Tu, bătrîne arhitect, alege pentru mine odihna ce-o doresc, desi neliniste îmi pare fără-ncetare viata!
Mai sus, pe scări las hainele să curgă si cu făclia mea de Prometeu m-arunc în hău. Tot trepte, însă, mă asteaptă să cobor în cerul sau neantul din care am purces la drum. Cînd întuneric, cînd lumină, cînd prin inele de Saturn ating greutatea unui plumb un grad de tină, pasajul spre amurg. Urmează întuneric, mai vin apoi în sir, dansînd în ritm de sfere duhuri, din oameni ce vor fi, aduse ca o sublimare spre-nceput, de la sfîrsitul lumii, în jurul meu să-ndepărteze petale de lotus, frunze de acacia si raze de trandafir...
Cînd sus, cînd jos e sfera,
misterul simtămintelor dintîi.
Între un pas si o privire era
celui ce a fost si acum nu-i
alunecă si cade, se zbate în iubire
un sentiment ce plînge rîzînd
si fuge cînd atinge în nestire
un trup, ceva ce-am dăruit luînd,
o parte din neant, furtună-n zămislire,
fragment de haos, foc solid.
Cînd lîngă noi, cînd amintire,
Si-adeseori un foc lichid.
Mereu, acelasi eu mă-ntorc, o, Cronos, să mă închin la trena ta de stele si să stiu pe fiecare treaptă, de-o urc sau o cobor ce voi afla. E clipa mea!
E timpul meu acela si acum, cînd mai uman, îndrăgostit de trup, cînd ca un zeu. E totusi doar al meu, chiar dacă, bătrîne arhitect, tu m-ai făcut din răsuflarea ta, după gîndirea chipului închipuit al tău. Nu te speria. Nelinistea e doar a mea, si e vîltoarea vietii ce mi-ai dăruit, e dragostea.
Si Cronos slujeste la altarul din Templul Luminii si nici chiar eu nu-i pot iesi din Cuvînt”.
Sensul uniunii cu cosmicul este regenerarea sinelui cu un influx de inspiratie, totodată prin stimularea imaginatiei si a puterii de creativitate. Aceste valori explicate ca fiind arcul reflex noetic înseamnă, simplu, illuminarea constientei în pofida oricărei îndoieli, inspiratia lirică care dovedeste un lant practic al gîndirii. De aceea această inspiratie este asemuită de poet cu ridicarea unei cortine, a unui văl al lui Isis la nivel mental. Este aspectul noetic al experientei mistice. Misterele vietii, la care nici nu ne gîndim, schimbă ratiunea si îndeamnă la căutare, pregătindu-ne să înfruntăm vicistitudinile vietii zilnice. Nelinistea creste si conduce pe cel ce cunoaste la acerbă căutare si dorintă de împlinire.
Nu stă în firea noastră limfatica-mpăcare,
Ci fulgere în suflet si flăcări ne tresar.
Noi am avut la crestet aceeasi ursitoare –
Nelinistea, cu dorul ei amar...
Nelinistea iubirii de-avere-ngrămădită,
Cîntată tragic seara în doinele din sat,
Nelinistea acelor răchite despletite
Ce le desparte rîul tulburat;
Nelinistea gîndirii ce se-ncălzeste-n goluri,
Neajungînd ideea ascunsă-n depărtări,
Neliniste a undei ce putrezeste-n ghioluri,
Vibrînd sub vînt de dorul marei mări...
Este cazul nu numai al poetului, pictorului, creatorului în general, ci si al cercetătorului din stiintă, al antropologului avid de cunoastere. La începutul cunoasterii, al initierii, nelinistea pare a fi cea mai importantă trăire. Hitler scria în versurile sale:
Adesea în noptile amare,
Merg la stejarul lui Wotan ce străluceste în lumina linistită a lunii
Pentru a mă înfrăti cu puterile întunecate –
Litera runică pe care luna o scrie cu vraja sa magică
Si toti cei ce sînt plini de impertinentă în timpul zilei
Sînt micsorati acum de formula magică rostită de mine!
Aparent mic magician în formare, autorul este pătruns aici de puterea pe care i-o dă cunoasterea, transmitînd antidotul nelinistii initiatului si nerăbdării lui de a sti, acela al linistii pe care o introduce în suflet lumina lunii, declansatoare a strălucirii simbolice datorată la rîndu-i de stejarul divin.
Ar trebui oare să vedem misticismul ca o categorie primară a religiei, asa cum este ea restrictionată în practica teologică? Afirmînd natura strict umană, revelată în subconstientul noetic realizăm îngustimea unei astfel de idei. Mai degrabă putem aluneca spre metafizică, filosofie si psihologie. Orice altă atribuire a elementelor similare cu misticismul nu-l poate defini. Poesia izvorîtă din gîndirea abstractă a concretului este dovada certă a acestui concept, haosul echivalînd în scrieri cu nelinistea ce tinde spre armonia Marelui Arhitect al Universului.
Asa se scurge viata,
în mîrsava cîntare-a bacantei istovite.
Eu merg, plin de nelinisti, înainte,
bolborosindu-mi marsul funerar.
Lîngă brahmanici elefanti regali
si-n josnica rumoare de clocot mercurial,
- urări cioplind în stîncă -, perechile cum curg,
purtînd o cruce-n gură, ca un uitat amurg.
Asa se scurge viata – de Sfincsi orchestră vastă,
Ce-si leapădă în Haos funebra defilare.
De aceea în religie rugăciunea există ca o cheie către misticism. Ea nu poate fi înteleasă decît ca un pod, un curcubeu între om si Dumnezeu, asa cum îl concepem noi că ar fi El. Diferenta clară dintre practica misticismului si realitatea fundamentală a naturii poate fi remarcată în comunitătile religioase stricte. În acestea rugăciunile sînt directionate către oamenii sacri, sfintii sau fericitii, deveniti astfel intermediari între credinciosi si Dumnezeu, pe cînd în misticismul pur această intermediere dispare si comuniunea inconstientă a sinelui se realizează de la sine cu spiritul divin. Limitele gnoseologice ale poesiei se datorează limbajului sărac al omului si incapacitatea metaforei de a fi element hermeneutic traductibil pentru întreaga masă a cititorilor.
Cu un efort minim, credinciosii îsi înaltă constienta lor spre cea universală, experimentînd canale si ritualuri colective, spre deosebire de misticismul pur în care aceasta se realizează prin arcul reflex noetic constientizat de cel care îl practică. Afirmatia mea că artistul, indiferent de ce domeniu utilizează pentru exprimarea revelatiilor acestei legături, este un ales nu prin conexiune ci prin posibilitatea lui de a împărtăsi celorlalti experientele sale. Poetul, mai presus de oricine foloseste în acest scop, prin propriul său limbaj, informatia Cuvîntului. Facem proză în viata de zi cu zi, cum remarca Molière în Avarul, scriem poesie fără a constientiza cui datorăm acest har. Poetul e un mistic inconstient în cele mai multe cazuri. El nu filosofează ci scrie, de cele mai multe ori pentru sine. Si adevărata liniste poate fi cîstigată în urma creatiei, a luptei sale cu starea de neliniste, haosul si izvorul cuvintelor.
Cînd voi fi linistit, voi scrie un vers
În care veti vedea că sînt părăsit –
Voind să descifrez ceea ce era sters,
Aproape, nu mai stiu ce-am voit...
Plîngînd, mi-am spus să nu mai plîng –
Eu aveam...
Cine mai stie, si eu, ce gîndeam,
Altădată, în crîng!
Voi scrie un vers, cînd voi fi linistit...
De cele mai multe ori purificarea sufletelor e trecerea prin purgatoriu. Aici arde un foc etern, un pod ajunge să treacă peste prăpastia iadului înspre muntele care urcă spre cer. Adesea mă întreb dacă trecerea prin putul fîntînii dintr-un clopot într-altul nu e o purificare ea însăsi. Cele sapte cercuri ale purgatoriului corespund celor sapte păcate capitale: îngîmfarea, invidia, mînia, lenea, zgîrcenia, lăcomia si desfrîul condamnate de morala tuturor societătilor culte si oculte.
Cîndva tu vei ajunge unde ti-e dat să ajungi,
o, catîrgiu, ce-n urma smeritului catîr
te duci...
te duci...
Ferice de tine-n zăpuseala în care se cabrează
nelinistile toate si cauzele lor;
cînd duhul ce abia de mai însufleteste trupul
merge fără narcotic, si nu-si poate călăuzi
dobitocul spre Anzii
Constructiile metafizice ale lui Aristotel diferă de numeroasele doctrine existente azi. În general, însă, metafizica nu postulează o zeitate externă cu atribute umane. Dumnezeu este o manifestare a mintii, a constientei universale care se poate confunda cu Constienta Cosmică, arhitect al universului. Astfel Dumnezeu si forta divină creatoare ca fenomen al naturii sînt o unitate ce compune în întregime realitatea. Dumnezeul liberei gîndiri functionează directionînd inteligenta spre constienta umană, în cadrul entitătii a ceea ce noi am denumit arcul reflex noetic. Cu alte cuvinte, oricine poate realiza comuniunea existentă apriori, poate obtine devenirea întru armonie cu judecata divină. Initiatul constientizează în trepte de cunoastere această legătură, fluxul pe nivele diferite din labirintul spiralei cosmice reusind să-l conducă la ultimile ceruri, cum afirmă Dante, stiind abia acolo care este starea unirii sale cu inteligenta supremă, cu Dumnezeu.
O idee interesantă emite Abulafia demonstrînd că limba utilizată de poet este de fapt o conventie între Adam, Eva si fiii lor, iar cea receptată de la divinitate e limbajul divin transmis doar prin initiere, necunoscută decît de Adam, apoi Seth pînă la Noe ca o matrice universală a limbilor pămîntului. Să fie oare o interferentă între paradis si iad, între cer si pămînt, între două lumi distincte sau între două fatete ale aceleiasi lumi? Purgatoriul e zona ce poate conduce la linistea mult asteptată de cuvînt.
Cînd calea-ti va părea asa de-usoară,
încît urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un rîu al luntrei ce scoboară,
atunci vei fi la tinta căii-n fine
si-acolo vei afla si-odihna dată.
Nu-ti spun mai mult. Dar astea le stiu bine.
Chiar dacă aparent concretul limbajului ar putea fi interpretat ad literam, cunoasterea trebuie să definească actul perceptiv în dinamica lui fundamentală. Tîlcul atribuit versului nu trebuie văzut doar în simplitatea primului nivel ci ca pe un proces nici odată încheiat. Cu alte cuvinte, preocupat să garanteze adevărul oricărui contact perceptiv cu realul poetul nu poate îndeplini acest deziderat. El rămîne tributar experientei sensibile metamorfozată în alambicul doctrinar al intelectului cu mesajele limbii divine. Metafizica recomandă meditatia pentru a găsi calea de comuniune cu divinitatea gîndirii si fortei universale, cu absolutul. Chiar dacă oamenii nu înteleg cum să diferentieze concentrarea de contemplatie si meditatie, poesia – mesager al Cuvîntului – evocă o formă superioară de instruire în conceptul uniunii dintre poet si Dumnezeu. Calea, cum aprecia si Confucius, nu poate fi alta decît canalul izvorului, al fîntînii la care se racordează propria constientă. Si aceasta este baza misticismului.
Nu-i numai să te cauti
în ape curgătoare
ci si-n cele calme.
Iar linistea din tine
Cuvîntul reflectă starea permanentă de neliniste, dorinta de a izbîndi si căutarea drumului de urmat. Dacă poesia este cuvînt, ne întoarcem la visul izvorît din somn sau meditatie. Psihologia modernă eludează referintele la misticism si capacitatea omului de a fi capabil să recepteze universul si să-i redea prin culori, forme, gesturi, melodie sau cuvînt adevărata valoare în fata semenilor. Faptul că meditatia si somnul sînt interpretate ca stări alterate ale constientei nu diminuă cu nimic importanta primei ca element de viată asemănător cu hipnoza si nici a celei de-a doua considerată parte a vointei. Si cum altfel ar putea fi stiind că, în afara perceptiei obiective a simturilor, afectivul si recunoasterea subliminală – psihică influentează constienta într-o permanentă miscare de alegere a variantelor vietii prin libera gîndire.
Omule nelinistit, urias zugrăvit
Cu genele întunericului în adîncul pămîntului,
Omule, cu umerii tăi de granit
Si cu inima ta care bubuie necontenit,
Am să-mi măsur puterea cuvîntului.
Psihologia modernă cuprinde interese divergente în fenomenele de constientă prin care se frizează absolutul experientei mistice. Întregul este mai mare decît suma părtilor sale , afirmă filosoful demonstrînd că fiecare piesă a unui puzzle este foarte importantă, dar numai cînd acesta este asamblat în măretia sa devine estetic si util. Si existenta noastră, alcătuită din suma elementelor materiale si nemateriale, este cosmosul, absolutul, o constructie gigantică, căreia Marele Arhitect i-a dat puterea de a se schimba continuu, transformările existentiale făcînd parte din cotidian. Măretia acestei frămîntări universale se întrepătrunde cu cea a spiritului creat după asemănarea divină. Isus ne învată rugăciunea: Tatăl nostru, care esti în ceruri... În termenii absolutului, Tatăl este întregul din care si noi facem parte.
Spre primul cînt mă-ntorsei cu-ncordare
si parc-a fost Te Deum ce-au cîntat
si-un dulce glas s-amesteca-n cîntare;
si ce-auzeam în mine-a desteptat
o stare, asa precum ti-e simtămîntul
cînd voci si-organe cînt- –amestecat
si-acum auzi si-acum n-auzi cuvîntul.
Simtămintele care creează nelinistea în sufletul poetului determină o stare aproape greu de descris dar transmisibilă, Cuvîntul, cel divin, devenind criteriu de perceptie a limbii din mintea lui creatoare. Dorinta omului de a experimenta absolutul este cea mai înaltă căutare, nelinistea supremă. Asupra acesteia se apleacă deci si versurile poetilor, izvorîte din dorinta de a afla si de a se aseza în marea de liniste, în pacea profundă. Un adevăr universal ne spune că experienta este copilul cunoasterii. Ea se poate manifesta în plan material pentru perfectionare si în cel imaterial pentru a atinge absolutul. Structura de ceruri, de clopote imaginată de Dante, călătorul neobosit în vesnică miscare, reprezintă suma constientelor noastre. În timp ce întreg corpul se află în relaxare, mintea se concentrează, analizînd contemplarea lumilor interferate în subconstient si meditează creînd si recreînd Cuvîntul. Cei care trădează nelinistea sufletului si căutările spiritului sînt ochii, ce arată o miscare rapidă în conditii de stare alterată a constientei, în vis. Multe personalităti ale lumii care au refulat în spirit liric prin poesie descriu nelinistea lor din timpul meditatiei, a somnului, a unei ceremonii religioase sau de initiere care în final i-au ajutat să progreseze pe calea cunoasterii.
Durra legge d-Amor! ma, ben che obliqua,
Servar convensi; pero ch-ella aggiunge
Di cielo in terra, universale, antiqua.
Si închei arătînd că linistea pe care ne-o dorim poate fi bucurie sau tristete, arta participînd afectiv la amîndouă, lăsînd poetul în starea lui de contemplatie si meditatie, gata să reia ciclul marilor nelinisti. De fapt pacea nu există! Dar din axiomele cunoasterii as putea aminti cele care arată că totul este directionat spre un deziderat unic, atît pentru Dumnezeu cît si pentru Om: Fericirea este cînd gîndurile, cuvintele si actiunile sînt în armonie.
Nicolae Labis, Idilă, Moartea căprioarei, Minerva 2009.
Liviu Pendefunda, Între lumi paralele, Falii 8 – Poema Monadelor si a Trupului, Ed. Timpul, 2010.
Nicolae Labis, Nelinistea, Moartea căprioarei, Minerva 2009.
Poem scris de Adolf Hitler, citat de Jim Maris în Guvernarea din umbră, Curtea veche 2009.
George Bacovia, Destul, Plumb, Litera, 2009.
César Vallejo, Catîrgiii, Heralzii negri, Univers 1979.
Citat de Moshe Idel, Language, Torah and hermeneutics in Abraham Abulafia, Albany, State University of New York Press, 1989.
Dante Alighieri, Purgatoriul, cîntul IV, Prietenii cărtii 2003.
Liviu Pendefunda, Al treilea clopot, Editura Timpul, 2009.
Nicolae Labis, Sarea pămîntului, Moartea căprioarei, Minerva 2009.
Dante Alighieri, Purgatoriul, cîntul IX, Prietenii cărtii 2003.
