POEZIE SI VID

Liviu PENDEFUNDA

Pasajul nostru în vid, poezia

Le vide n-existe pas dans l-espace, car l-espace est plénitude puisque l-éther est parout; mais le Vide est figuré par l-espace par les vides relatifs qui manifestent et épuisent, pour ainsi dire, toute la posibilité du Vide, qui, en lui même, est impossibilité.

Vidul reprezintă neantul - timpul si spatiul primordial. Precum eterul nu e vid ci un spatiu dual al timpului manifestat prin energie, vidul participă la stocarea informatiei, deci a Cuvîntului Logos. Manifestarea simbolică a cuvîntului, la fel cu cea vibratorie a undelor perceptiilor umane, reprezintă planul metafizic al realitătii. Trecerea dintre ele reprezintă saltul nostru în vid.
Vidul însă este însusi Dumnezeu, e parte a acestei esente. Din acest amalgam filosofic remarcăm că Poesia este sinteza, chintesenta hermetică a informatiei, parte a Spiritului Sfînt dăruit omului ca dar mnemic în procesul creatiei. „Începe misterul dincolo de urme,/ acolo unde aerul n-a respirat nicicînd/ atingere de om// si-mi deschizi în dunele pustiului/ nestatornice semne/ limpezimi migratoare/ blestemată lumină, sărutul neantic/ din bratele tale;// neantul ne-mpiedică să zărim/ clopotul lumii,/ nori din praful cosmic însămîntează/ în trupurile noastre galaxii adînci,/ prin cratere strecoară nume si chip,/ universala stare/ din care să coboare o altă zămislire/ de oameni neînvinsi”.
Între esenta divină si creatie întîlnim continuitatea esentială si discontinuitatea substantială. Un act reflex e comuniunea dintre suflet si spirit, acea dificilă paradigmă din Trinitatea Crestină aflîndu-si aici originea. Dragostea divină, ca formă si actiune, pe care o întîlnim si la Dante, defineste crucea si trandafirul, unirea identificatoare a Cuvîntului, unire în care simbolurile îsi comunică reciproc calitătile. Vidul devine astfel principiul sentimentului cvasi divin al intelectului. Vidul reflectă deci unitatea celor trei arcuri reflexe create de Marele Arhitect în Om, iar Omul devine calea, Tao. Dacă noi sîntem vid creator, actiunea noastră este însă fără de sfîrsit. El este un abis esential unde putem vedea izvorul tuturor energiilor si fiintelor lumii. Îsi îmblînzeste duritatea, se desface din haos, îsi temperează strălucirea, se identifică celor mai mici atomi . Iată poesia frămîntînd lumina din om într-un spatiu fără timp: „Nu locuieste nimeni pe acest glob,/ nici privirea, nici albastrul./ Gîndul de-o silabă-i schiop/ potcovit cu albastru./ De atîta trăită neviată,/ sîngele-i la suprafată./ Bărci de hîrtie scrisă curg pe el./ Vino si tu dacă ti-e sete/ de-atîta dat în carusel,/ de-atît izbit cu tîmpla de perete./ A mai venit si un inorog străveziu/ foarte speriat, foarte livid./ Locuia într-un viitor arămiu/ cu vedere la vid” .
În lumea abisală informatia este vesnică. Recunosc că nu stiu care este începutul genezei. Acesta este mai dintru început decît însusi Domnul Cerurilor, asa cum ni-L închipuim, dacă închipuirea nu ne îndreptăteste să afirmăm că Unicul necreat si creator e însusi el, Vidul. În orice loc sau timp, îl simti pe Dumnezeu prezent cu îndoiala dacă locul si timpul luate ca referintă sînt de fapt Dumnezeu. Orice există are o limitare ce poate apartine supremului divin, pe care îl descoperim a fi si în alt loc, în alt timp, în altă dimensiune. Dar, fără poetul ce reproduce Cuvîntul - „Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor ?/ Dacă mă sfarm ? (îti sînt urcior),/ Dacă mă stric? (si băutură-ti sînt)./ Sînt mestesugul tău si-al tău vesmînt,/ cu mine rostul tău dispare”. . Deci menestrelul, artistul cu har divin este cel ce dă viată transmigrării haosului în ordinea lumii. „Fii fericit cînd este haos în tine!” spune filosoful si noi integrăm Cuvîntul în realitatea palpabilă fără a ne desprinde prea mult de cele imaginare. Vid, Haos, Neant, Hău, Abis, fiecare e altceva. Si totusi...
Nu locurile si timpul sînt Dumnezeu, care nu este limitat prin nimic. El, etern contradictio in terminis, îsi manifestă puterea ca unic nimic, vid si extaz, vid si tăcere, haosul metafizic ordonat în infinitul vid. Calea e plenitudine si principiul suprem în care se topeste întreaga creatie. De aceea, ca un ocean, El se întinde la dreapta si la stînga si în tot universul iar prin puterea sa nesfîrsită vin în existentă toate fiintele, El oferindu-le toată libertatea fără să le domine. Apreciind imensitatea, vesnic si fără dorintă, am putea să-l numim chiar mic. Dar cînd toate fiintele se întorc în sînul său fără a-l amplifica El se poate numi mare. De aceea înteleptul nu trebuie să se creadă mare ci să fie mare; astfel, fiind detasat si în acelasi timp în vid, va putea realiza lucrări mărete. Supracosmic, dragostea e cuprinsă în Lumină, puterea care produce identitatea prin cunoastere: „l-eterna Luce,/ che, vista sola, sempre amore ascende...// Amor che muove il sole e l-altre stelle” . Paracelsus afirmă că vidul din noi ne poate conduce la nemurire , metafizic vidul fiind absolutul, magnetul alchimic. Cînd poetul pătrunde în vid totul dispare. Fumul metaforic de care aminteam se înaltă sub clopot, condensîndu-se sub capacul athanorului si cade în noi ca ploaie de lumină. Fiinta noastră sublimată, se transmută si tinde să devină iarăsi foc. Dacă această ardere e posibilă, poesia gîndurilor noastre prinde conturul curcubeului.
Cît este de greu să nu cazi în desuetudine si să comiti o erezie, cît este de minunat să simti că lumea însăsi e Vidul si Vidul nu topeste lumea. Duhul Sfînt dă realitate lucrurilor, integrîndu-se în intelect ca element fundamental al prezentei divine în lume. Poesia procedează la o abstractizare a lucrurilor, o simbolizare în care păstrîndu-se realitatea, arcul reflex noetic aduce simbolul creatorului în vibratia asternută pe suport material. Versul revelează si ocultează rînd pe rînd si în acelasi timp. E semn de progresare pe calea initiatică, enigmă si mesaj totodată, realitate inepuizabilă într-un etern mister. „ Să te strecori înăuntrul unei lumi/ si să luminezi/ gerul,// să scoti aschii din focurile sacre/ si să nu nărui/ zidul,// să dezvelesti stelele/ ca să poti gîndi/ si să nu mori ...// să culegi din clopote roua/ doar ca să stii/ unde e vidul”.
Creatia a fost si un simbol figurativ, dar si un dans sacru al realitătii în spirit. Si atunci, poesia redimensionată la nivelul infinitului nu poate fi decît vidul în toate ipostazele sale. Aceste ipostaze sînt legate între ele prin unicitate la nivelul primelor spirale ale devenirii, dar vidul, el însusi se conturează în creatie inexplicabil de real iar poetul devine creator, magician al cuvîntului într-o varietate coplesitoare a reflexelor unui singur si acelasi arhetip de adevăr si frumusete divină. „Sînt nopti de-acele blînde si tainice de vară,/ Cînd singur glas de greieri si tînguirea rară/ A buciumelor triste pe dealul depărtat/ Mai tulbură măreata tăcere. Dinspre sat,/ Ce doarme-n fundul văii, sub umbră de stejari,/ Un zgomot nu se-naltă. Pe codrii solitari,/ Pe tarinile-ntinse, cu palida ei rază/ A noptilor duioasă stăpînă priveghează/ Si frunzele-s de aur, izvoarele de argint/ Cînd străbătînd lumina-i prin negrul labirint/ Al crengilor pădurii, poiana cea pustie/ Desfăsură molatec decor de feerie./ Aprinse de lumină sînt boltile albastre/ Pe care, cu-al lor tremur, popoarele de astre/ Roiesc în strălucire. Luceferi nemiscati/ Privesc fără clipire ai noptii împărati.../ Si veacuri mii si mii/ Trecut-au peste lume si razele-aurii/ Cădeau pe cei ce astăzi dorm somnul din mormînt.../ Si de-ar pieri în tărînă nemernicul pămînt,/ De-ar bate ceasul mortii si vesnicul apus/ Tot zîmbetul de stele ar fi acolo, sus”. Aceste ascensiuni si coborîsuri sînt tendintele omului spre universalizare si ale divinului de întrupare, arcuri reflexe devenite poem. Dar nimeni, fără să aibă har si să fie adept al Luminii, nu poate fi Poetul.
Atma pentru yoghin e vidul, învătătura vidului care izvorăste din întelepciune si pare usor de înteles, usor de urmat si totusi nimeni care nu este pregătit nu o întelege, nimeni în afara celui capabil nu o aplică. Cuvintele dogmei revelate, simple în aparentă, au o obîrsie străveche si actiunile detasate din ele izvorăsc din legea supremă. Cei ce înteleg sînt alesii realizînd pe deplin adevărul din cărtile sfinte pe care le pretuiesc. Pentru ignoranti omul întelept pare sărac, el tine ascunsă în suflet o comoară nepieritoare. Pentru el marile plăceri, marile intensităti ale vietii sînt extatice. La ignoranti si la fiintele vulgare, lipsa întelegerii vidului este umplută cu letargie si moarte. De aceea patimile sînt teribile pentru profan, tendinta descendentă a drumului său posedîndu-l literal si teologic. Eternitatea Clipei e un timp în care Sinele nu poate fi hipertrofiat, decît la cei mediocri. Dacă eternul si efemerul se întîlnesc în Sine, cum poate Atma în eternitatea sa să cuprindă tot întelesul efemeritătii noastre ?
Răspunsul ni-l dă Isus cînd spune: „Eu sînt calea si adevărul si viata”. Reprezentînd unitatea tuturor lucrurilor create, unicitatea Sa si multiplicitatea pe care o învăluie, se obtine metafizic vidul care, în trecerea sa reflexă, reflectată si refractată în constiinta noastră, se întoarce ca vid întru Cristos. Cînd sinele este suprimat în actul divin, răul este suprimat si spiritul devine elixir. Aici intervine metafizica religiei, a cărei întelegere apartine doar celor ce pot depăsi prin initiere stadiul său exoteric. Eul nostru iluzoriu, comprimat în imensitatea vidului, poate să acceadă la treptele înalte ale cunoasterii recuperîndu-si fortele topite în Dumnezeu. În Zohar întîlnim simbolismul celor două coline în legătură cu deplasarea luminilor si ce e jos va fi la fel cu cea de sus, aparent recuperarea colinei superioare va ridica pe cea inferioară, ceea ce este aparent se va mistui si ceea ce este ascuns se va manifesta. „La steaua care-a răsărit/ e-o cale-atît de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ luminii să ne-ajungă...// Era pe cînd nu s-a zărit/ Azi o vedem, si nu e..”. Numai aplecîndu-ne asupra mesagerului întelegem cum poetul, menestrel si aed destăinuie secretul din cuget. Si cine stie cînd se va mai naste Poetul ? „Peste cîte mii de ani natura/ Va scoate iarăsi din neant/ Alcătuirea de celule/ În care sufletu-mi visează/ Asemeni unui împărat captiv ?// O, frate, tu mai mult decît un frate,/ Replica mea-n eternitate !/ Nu te cunosc si nu mă vei cunoaste/ Vorbele mele scrise-acum/ Vor fi de multă vreme spulberate/ În ziua cînd tu te vei naste,/ Si limba chiar în care sînt rostite/ Va fi pierit atunci si doar un singur/ Crîmpei de manuscript într-un muzeu/ Va chinui pe eruditii vremii,/ Si îngropat în el pe vesnicie/ Dormi-va fără nume gîndul meu.// Mă-ndeamnă totusi către tine/ O neclintită năzuintă/ Si scriu acest poem zadarnic/ Mînat de strania credintă/ Că gîndurile noastre înrudite/ Se vor pricepe peste vremi si oameni/ În limba fără tară a visului rostite”. Reîncarnarea trădează actiunea vidului în sine, e doar un vid ce se manifestă vizibil în realitate. Nu că l-am vedea pe Dumnezeu în toate, dar El este în realitatea fiecăruia.
Se pare că vidul în poesie este întru totul legat de timp, de spatiu, de neant, de abis dar si de armonie, iar armonia cuprinde emanatia vidului în unde vibratorii de sunet si lumină, de Cuvînt, adică de ordo ab chaos, de Duhul Sfînt ordonator al lumii create de Marele Arhitect al Universului pe calea arătată omenirii spre adevăr si viată de Cristos. „Mi-e dor de-acea nemărginire,/ de timpu-n care stelele sfîrsesc,/ mi-e dor de început de taină/ si de apus de noapte-n univers,/ de drumul care plînge cald spre tine/ mi-e dor de-acea nemărginire”. Dacă totul este infinit, tăcerea te conduce în perceptia a ceva foarte îndepărtat, inaccesibil chiar, exaltat dar lucid, simti că esti totul si nimic. Acolo, în poesie, în spatele celui mai banal cuvînt se ascunde misterul, un vid al spiritului, îmbrăcînd sufletul uman. Iubeste versul ca si pe Dumnezeu, ca si cum l-ai putea vedea desi nu-l vezi si desi el te vede, adică te cuprinde ! În final noi îi sîntem oglinda, crucea tridemensională, Vidul. Iar natura, liantul existentei noastre în poesie e adevăratul păstor, mediumul ce ne conduce la Dumnezeu - maestru, preot, guru. „Cel nevăzut dintre noi/ stie rostul nălucirilor/ de ce se curbează primejdios/ cuvintele-n oglindă/ pînă încep să semene/ din ce în ce mai mult/ cu călăuzele spre tinuturi oculte,/ stie dezlega viitorul,/ confuzia de adevărul/ săpat din toate părtile deodată,/ stie să vadă eroziunea aerului/ si cum se risipeste ca pleava/ amintirea ta/ pe bărăganele memoriei…// cel nevăzut, dintre noi,/ sînt chiar eu/ potrivindu-mi fiinta/ după mersul astrelor stranii/ pe cerul dezmierdării noastre…// Du-te si asteaptă-mă/ unde nu sînt…!
Arcul reflex al Atmei si cel al Noosului, intricate în noi cu cel al Vietii telurice, implică si faptul că noi însine creăm Vidul. Acesta, întrutotul asemănător cu cel de sus, este calea Luminii atrase spre interiorul uman. Deosebirea nu poate fi remarcată decît dinafară, fiind în realitate entităti identice, alchimic punctul de coagulare realizîndu-se în noi. Vidul este deci geneza poesiei.
Adeseori poetul îndrăzneste, dacă nu cumva aceasta îi este dată doar prin har, să exprime Cuvîntul. El se identifică Creatorului si lumii care îl înconjoară. Natura este simbolul realitătii transcendente, deci atît timp cît întelegem natura ca o manifestare materială a spiritului divin ea poate fi interpretată ca parte a lui Dumnezeu. „Bate cineva în fereastră, deschid, nu e/ nimeni. Bate din nou. Nici o miscare./ Nu tu pasăre, nu tu joimărită, nu tu strigoi!/ Pe aripi de vînt soseste o carte a lui/ Paracelsus. În ea e plînsul din vid. Scăldat de lumina universului, ploaia de lumină, poetul e credinta cu care poate muta muntii. Si cînd ne gîndim cîtă realitate cuprinde acest vid al gîndului si vointei, nu avem cum să nu privim la lumină ca fiind calea si viata, iar pentru crestini calea, adevărul si viata sînt Isus.
Tot ce vedem în jur poate fi interpretat ca o expresie a întelegerii faptului că directiile de zenit, nadir, nord, sud, est, vest ale lumii au fost un dar pentru oameni. „Înrădăcinati si întemeiati în iubire, să puteti întelege împreună cu toti sfintii care este lărgimea si lungimea, înăltimea si profunzimea”, spune Sfîntul Paul. Ca fii ai vidului nu putem altfel decît prin repere cunoscute să întelegem spatiul si timpul în care se desfăsoară frumusetea poesiei si debordează în versul primordial al Logosului întelepciunea Sofiei. În taina numărului 7, al Logosului, celor sase puncte cardinale ale universului li se adaugă centrul, primul cuvînt rostit al Genezei: Fiat Lux.
Stiinta de a folosi Cuvîntul ce cuprinde formule, chemări, rugăciuni, ce ar părea magie, în discursul ce cuprinde realitate, intuitie, simboluri, sentimente, există o stiintă a stiintelor, parte a discursului poetic. Dacă vidul nu reprezintă altceva decît matricea Logosului, nimic nu e mai tainic decît că această constantă a naturii are valoarea perfectă pentru a face posibilă existenta omului, capabil să elaboreze prin simturile sale lumina. Iar lumina reprezintă cuante, versuri ale poesiei universale relatate prin om. „Cade luna-n vis că apa/ sare-n părti prea speriată/ somnului stîrnindu-i groapa./ Să privim în ea? Ne-mbată.// Luciri repezi, mai precis/ săbii despicînd lumina/ întrezărim la poartă-n vis/ unde ne veghează umbra.// Călare gîndul, călare/ pe-un grifon, se prăbuseste/ în abis si călărindu-l/ cuvînt este si chiar este,/ lună este si nu este”… Vrăjitorii Marelui Vid adresează cererile lor, vii si reale precum Lumina în care se scaldă, iar visele si premonitiile sînt ploaia de lumină ce nu poate fi confundată cu imaginatia obisnuită a omului. Nu sînt în puterea nimănui să le elaboreze înafara Marelui Arhitect al Universului.
Din cele mai vechi timpuri muzica si gesturile s-au însotit de versuri, de exprimarea metaforică a gîndirii. Dar oare e aceasta doar umila gîndire a oamenilor ? Sau poesia atît de bine alcătuită în geometria sa secretă e reflectarea unei evolutii îndelungate care se potriveste la fel de bine societătii umane din oricare mileniu, transmitînd aceleasi sentimente, după cum sublinia Toma d-Aquino - cosmologia unui text sacru, parte integrantă a vidului eteric. Ei bine, aflat în centru, miscarea este imperceptibilă pentru neinitiat. Punctul central, eterul, chintesenta e Sfînta Sfintelor, e Sfîntul Palat, e centrul Templului. Astfel, versurile transmit acest miracol în care Atma vine din afară, realizînd poesia sacră a depărtărilor, poesia trecutului care imobilizeză timpul, reflectînd peisajele vaste din memoria vidului. În acest loc (care nu e timp si nici spatiu, dar cuprinde infinitul) omul îsi găseste echilibrul. Este asa cum, stînd la o pipă cu Cassian Maria Spiridon, am înteles că omul este focul central al lumii, mediator între pămînt si cer, pipa transformînd tutunul în fum, iar noi, alchimisti ai poesiei, ducem teluricul în eter, totul în acelasi vid matriceal. Ridicarea jarului e sacrificiul focului pe care-l reprezentăm. De aceea simbolul sacrificiului este pur interior. Din vid poetii îsi extrag harul, unii predominînd în versuri vizuale, precum Dante, auditive ca la Milton sau Shakespeare care realizează armonia între toate simturile si sensul ei lăuntric. „Eu nu te-ntreb de unde vii si unde/ Te duce ne-nteleasa ta menire:/ Tu esti un strop etern de rătăcire/ Pe care-n veci nu-l voi putea pătrunde.// Dar sînt în noi asemănări profunde,/ Că orice-ai fi si-n orisice-amăgire/ Te duce goana ta spre fericire,/ Acelasi om într-amîndoi se-ascunde.// Visezi si tu în clipe mai senine/ Si chinuit de setea de mai bine,/ Îti sorbi încet paharul de otravă...// ...si trec si eu prin clipe nourate/ Cînd zvîrl din piept clocotitoare lavă !/ Oricine esti, întinde-mi mîna, frate...
Aici, începînd din vid, e un timp zadarnic. Oricît m-as strădui să întrepătrund viziunea cu oglinda nesătioasă a universului, ajung la aceeasi concluzie: toată filosofia ce reflectă ocult realitatea lumii se zbuciumă în poesie. „Am dezlegat ploile portilor galbene./ Clopotele se asază-n genunchi./ Cîte o stea si-aprinde tigarea de la/ brichetă./ O cersetoare deschide usă-n văzduh./ Intrăm cu capete descoperite./ În jurul meselor de diamant,/ zarafii cîntăresc nemurirea./ Dar sub tumuli dorm regii înfrînti/ de istorie. Umbrele lor jalnice/ se topesc sub pietre. Coroane de aur/ coclesc sub vălul vremii. Din cronici,/ crengi de laur se vestejesc pe rînd”... Si totusi sentimentele integrează calea adevărului în mister, iar nelinistea creată universului din noi e plenitudine si vid în acelasi timp. Chiar Sfîntul Paul desemnează bine pasiunea dragostei cînd afirmă că duhul se roagă în suspine negrăite.
 Religie, magie si stiintă. Magia si stiinta tin de obiectele fizice, vizibile, care se aud, miros si le putem pipăi. Există tehnologie si stiintă în magie. Iar toate cuceririle stiintifice par a fi miracole. Religia respectă suveranitatea lui Dumnezeu, adresîndu-se unei lumi virtuale. Dar care din aceste două lumi ne poate conferi poesia ? Jocul secund ne apartine nouă. Dar nu reproduce el, uneori stîngaci, informatia Traditiei ? Ritualul, pe care îl tot amintim, slujindu-ne si slujindu-l în lumea vidului, în cea în care trebuie să faci totul si nu esti sigur pe nimic, aduce greutate, măsură, armonie. E singurul care ne poate scoate din lumea secundă în care ne-am ales cu bună stiintă să fim captivi. „...Cuvintele – tristele/ jumătate Timp – jumătate lucruri,/ atît de lucruri încît/ nelămuresc timpul,/ atît de timp/ încît/ adumbresc lucrurile...// ...Cuvintele – tristele/ numai dacă se lovesc de ceva,/ numai dacă le apasă/ ceva/ există.// Cuvintele/ nu au loc decît în centrul lucrurilor,/ numai înconjurate de lucruri.// Numele lucrurilor/ nu e niciodată afară.// Si totusi/ cuvintele, tristele,/ înconjoară cîteodată/ timpul... Mă închin în fata Duhului Sfînt, a Vidului si a Poetului, a Cuvîntului, lui Dumnezeu Tatăl si Fiului.
                Si totusi vidul reprezintă enigma atît de dragă sufletului nostru, dragostea purtată cu tandrete spre oul de început al lumii, e teama picurată prin poesie si de aceea „...vîslim printr-o lumină/ cu aripi/ înaintăm/ cu pasi nesiguri/ spre Infernalia/ acolo unde/ vesnica tăcere/ a spatiilor nesfîrsite/ înspăimîntă”. Si pentru că întotdeauna căutăm cheia de la poarta vidului, aceasta este în misterul poesiei. Fără nicio îndoială, caracterul uranian al adevărurilor profunde ce sălăsluieste în vers si între cuvintele acestuia e cheia. Păzitorul portii o păstrează sub forma unei pene de pelican, uneori de vultur, alteori de porumbel si poartă numele gradului său, acela de poet.

Home