Liviu PENDEFUNDA
ARS LONGA – POESIE SI BUCURIE
...primeste, Doamne, încântarea
ce din inimă’mi tâsneste
cum tâsneste pârâul din izvorul lui
- semn că dintr’acolo jarul curge –
si nu respinge, Doamne, nici chiar
încântarea rece,
pe care o voi umple cândva cu pietrele aprinse
peste buze 1
Doamne, în această lume în care nu stim dacă realitatea mai poate fi găsită, la
marginea imperiilor, pe tărâmul nimănui dintre portile raiului si ale infernului, aici
ne strecurăm dorinta de a realiza întoarcerea la viată. Orfeu a sperat cu o
nedisimulată bucurie împlinirea viselor, străbătând spatiile ascunse întelegerii
profanilor, de unde si misterele orfice pentru initierea celor ce nu’i întelegeau tainele,
suferinta îmbrăcată în clipe de extaz si bucurie. Am petrecut acele 40 de zile biblice,
alături de Ilie, Ioan, Moise, Isus ori de Sindartha..... Nu era nici infernul dar nici
raiul, nu era un teritoriu de trecere, un purgatoriu, era o lume nouă, plină de pildele
Tatălui transmise cu dragoste si încântare discipolului ales. Totul se rezumă la
moarte si înviere, singurul loc în care moartea simbolică este realitate fără ca
simbolul s’o suspende. De fapt e Marea Taină.
Mă bucur când moare o stea în înalt,
Mă bucur când steaua pe ceruri răsare
1 Karol Wojtyla (Papa Ioan Paul al II-lea), În fata magazinului bijutierului
P OEZIA / vară 2010
198
Mă bucură tainic oricare apus
Si-aprinsă, orice ivire de soare...
Mă’neacă’n fiorul cel vesnic si nalt
A necontenirii sălbatică lege.
Dar bradul când moare nu lasă decât
Cenusa, dintr’însa alt brad să se’nchege...
Prieteni, veniti să privim acest cer
Si codrii cu brazii si muntii cu slavă,
Căci noi, numai noi îndrăznim să simtim
A mortii si-a vietii bucurie grozavă. 1
Precum trecu profetul la marginea imperiilor, acolo unde este limbul,
acolo poetul se odihneste. El nu se stie cu păcate, infernul nu’l doreste, iar raiul
nu cunoaste de ce ar fi necesară judecarea lui sau trecerea prin purgatoriu. El a
comis doar poesii, poeme pe care nu le-a scris ci doar transmis din ordinul Lui.
Al cui ? Orfeu, Enea, Cristos au cunoscut pe rând acea frontieră a cunoasterii.
Unii spun că doar cei ce-au murit fără a fi botezati întru Cristos au timp să se
odihnească aici. Isus însusi, în pragul festivitătilor pascale, ar fi cerut eliberarea
din limb a marilor gânditori ai antichitătii, a lui Adam si patriarhilor biblici,
determinând marea bucurie a invingerii influentelor infernului. Se stie că
motivul coborârii în infern e parte din ritualurile initiatice în care se sărbătorea
victoria vietii asupra mortii.
Tot haosul e-o veselie de eter.
Si, dacă se zguduie orasul,
Si creierul rămâne pierdut. 2
Descrierea unui cerc care te tine captiv este un mijloc magic de care se
foloseste orice initiat ce doreste să comită o faptă deosebită si misterioasă. Astfel
el se apără de primejdiile sufletului, de care se simt atacati toti cei care sunt
izolati printr’o taină. În ritualul de initiere, scara semnifică urcarea sau
coborârea. Initierile sincretismului din antichitatea marcată de alchimie se
referă la urcus, la sublimarea Ka-ului mortilor. Misterul lui Isis descris de
Apuleius culminează cu încununarea celui initiat în Helios. 3
Si dacă nu poetul, balantă totodată
În muzici însumată rotirilor de cruguri
Ce pasăre să cânte, pe toti planetii roată
Că’i timpul în pridvorul iubirii să dea muguri.
Acolo unde carul solar mereu s’arată
1 Nicolae Labis, Bucurie , Moartea căprioarei, Minerva 2009
2 George Bacovia, Note de toamnă , Plumb, Litera, 2009
3 Apuleius, Măgarul de aur
P OEZIA / vară 2010
199
La stâlpii’ntelepciunii de care tu te bucuri... 1
Uneori ideile si conceptele refinate despre climatul spiritual si realist al
vietii nu au putut pătrunde si misca zonele de adâncime ale simtirii, ci au rămas
la suprafata acesteia, astfel că poesia, departe de a se manifesta ca un produs al
spontaneitătii sufletesti creatoare, a devenit o modă care prin canoane
prestabilite si într’o limbă modelată de experienta artei a deschis drumul
mesajului de dragoste.
De cea mai largă sferă, mai în sus,
al inimii suspin se duce’n zbor;
inteligentă nouă, ce Amor,
spre-al ridica, înlăcrimat i-a pus. 2
Distinctă de nobletea sângelui, conceptul de noblete utilizat de poeti
constă într’o dispozitie generală a sufletului care determină aparitia virtutii.
Sufletul purificat si înnobilat de virtute poate genera si adăposti iubirea. În lirica
universală, Cântarea Cântărilor si oda safică sunt celelalte două modalităti
esentiale de bucurie împlinită prin iubire. Sentimentul iubirii mistuitoare este
trăit în Vechiul Testament ca o supremă bucurie prin ascensiunea într’o ordine
superioară a lumii, în poesia lui Safo sentimentul este recuperat printr’o
sfâsietoare suferintă fizică, fiind o putere malefică ce distruge armonia organică
si constienta integrării eului în plină înflorire. 3 La Dante cruzimea si violenta,
delirul si viziunea din singurătatea dorului se îmbină cu culmile fericirii
declansate de întâlnirea cu Beatrice.
Înalturi sfredelind, în slăvi ajuns,
vede o doamnă’ntr’al măririi cor
si farmecu’i atât de’ncântător
că o contemplă de etern pătruns. 4
Poesia vine cu un ritual, muzică, dans, totalitatea artei regale. Este o
transformare a limbajului primar în credintă, o revoltă a Cuvântului adoptat de
poet în fata lui Dumnezeu 5 . Astfel, poetul reuseste să trăiască bucuria împlinirii
în dumnezeire, D.H. Lawerence si Walt Withman exprimând aceleasi idei resimt
sacralitatea însufletindu’i si determinând sacralitatea versurilor izvorâte din
marea creatie. Experienta spatială a poesiei include valori de referintă ale
poetului, locul său de nastere, ( Fiind băiet, păduri cutreieram 6 ), locul în care a
întâlnit marea dragoste, scene din primul oras străin pe care l’a vizitat în
tinerete, templul în care a fost initiat în credintă sau într’un ordin, locuri care
devin sursă de încântare a amintirilor si eminamente încărcate de sacralitate. În
1 Paul Balahur, Rapsozii , Anotimpul corăbiilor, Junimea 1974
2 Dante Alighieri, Sonetti , Institutul european, 1997
3 Leonida Maniu, Sonetul lui Dante Alighieri – prefată la Sonetti , Institutul european, 1997
4 Dante Alighieri, Sonetti , Institutul european, 1997
5 Stephen Spender, Quoted in Ghiselin , 1952
6 Mihai Eminescu,
P OEZIA / vară 2010
200
acestea el primeste revelatia realitîtii, alta decât cea de toate zilele. 1 Astfel poesia
sa recrează un spatiu divin, centru al universului propriu, experientele sale
ontologice ajutându’l să descopere esenta lucrurilor, arcanele atât de mult
ascunse privirilor lăuntrice ale oamenilor. Portile Cerului si ale Infinitului se
ating si sunt absolut asemănătoare. 2 Creierul uman ramâne însă încă o enigmă
pentru cercetători, neurologi, anatomisti, medici si pentru lumea întreagă. Se
spunea ca ne folosim doar o parte din creier, încă nu se stie exact cât, însă ce se
întamplă cu restul aparent nefolosit ? Sau ce anume din posibilul comportament
sau simtăminte ori interpretări se ascund în acele zone ? Cum am putea explica
patologiile nervoase si neurologice, bolile mentale sau, de ce nu, inteligenta ?
Creierul ascunde multe taine.
Capetele noastre sunt măsti în jocul Lumii,
cap si gât plantate tridimensional,
deasupra corpurilor noastre, costum vital. Asa cum au dovedit părintii, genetic
sau în altfel pot fi usor distruse, oricând în ciclul vietii lor.
Ci fiecare cap va recepta tot felul de proiectile înainte de a se termina, desi,
toată această materie cenusie
fiind tinta favorită a săgetilor lui Apollo 18
– care, noi stim,
pot fi simple si crude,
dar oricare i-ar fi continutul
capul lucrează pentru a se exprima: este de la
natură înzestrat să facă asta,
asa cum ochii sunt pentru râs si plâns,
nasul pentru adulmecat si buzele pentru sărutat, fruntea pentru lovituri, părul
pentru-a undui, a încânta si-a gâdila, pielea seduce, înspăimântă si doare,
muschii pentru a relaxa gura si ceea ce ea poate gândi; doar urechile par în
pierdere, într’adevăr, dar printr’un truc si ele se pot misca.
Mărturisesc acum o apreciere evolutionistă:
ce alte specii au mai ridicat capul atât de sus
cum a făcut-o Omul ?
Tot ceeea ce este el se datorează planului care oferă cerurilor capul. Si totusi,
cum si Goethe
spunea:
Ce e cel mai greu în lume ? Ceea ce pare cel mai simplu: să vezi cu ochii ce este
în fata ochilor. 3
Este foarte important să fie înteles rolul pe care îl are aspectul pur
obiectiv în constienta noastră obiectivă, nu numai în cadrul existentei noastre
terestre, ci si, în raport cu evolutia noastră spirituală. Noi evoluăm doar în
contact cu materia. Plecând de la acest fapt, este indispensabil ca noi să o putem
percepe asa cum ea apare simturilor noastre fizice, deoarece numai plecând de la
1 Mircea Eliade
2 Nikos Kazantzakis
3 Nail Chiodo, Nonsens , Ed. Contact international, (traducere Liviu Pendefunda), 2010
P OEZIA / vară 2010
201
această perceptie putem hotărî ce trebuie să facem în viata noastră cotidiană.
Orice persoană ce ar fi incapabilă să vadă, să audă, să pipăie, să miroase si să
guste, în nici într-un caz nu ar putea să evolueze în contact cu lumea materială.
Desigur, ar fi posibil ca aceasta persoană să se mentină sau să fie mentinută întro
stare vegetativă, dar ea ar fi privată de instrumentele cele mai indispensabile
pentru propria ratiune de a exista. Universul său constient ar fi infinit mai
redus, atât în plan emotional, cât si în cel mental, si s’ar limita în mod exclusiv la
activitatea facultătilor sale subconstiente. Pe de altă parte, persoana în cauză nu
ar avea nici un mijloc de a actiona, în mod concret, asupra mediului său
înconjurător, deoarece ea ar fi incapabilă să-l definească si să-l situeze corect.
Un vis ce îsi moaie aripa’n amnar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar. 1
Mai există si un alt punct asupra căruia trebuie să insistăm din punctul de
vedere al fazei pur obiective a constientei noastre. În plus fată de rolul pe care îl are
în perceptia noastră privind lumea materială, ea contribuie si la protectia noastră, si
aceasta fiindcă numai datorită ei corpul nostru fizic, vehicul al sufletului nostru,
poate fi protejat fată de pericolele provenind din mediul nostru înconjurător. Atunci
când cineva vede prost, el se poate lovi de obiecte si să-si facă mult rău. O persoană
surdă nu va auzi un avertisment, o sonerie de alarmă, sau orice altă informatie
sonoră putând să-l protejeze fată de o amenintare oarecare. Dacă nu suntem capabili
să simtim mirosurile, noi am putea, chiar fără să ne dăm seama, să rămânem mai
multe ore într-o cameră al cărui aer ar fi poluat de gaze sau vapori toxici. Faptul de a
putea gusta ne dă o indicatie precisă privind natura alimentelor sau băuturilor pe
care le îngerăm, permitându-ne astfel să ne abtinem la unele dintre ele. În ce priveste
pipăitul, el ne este cu adevărat indispensabil pentru a ne proteja corpul fată de
numeroase pericole. În afară de faptul că ne permite să distingem ceea ce este nociv,
el este suportul actului reflex care ne protejează. Cele cinci simturi ale noastre si
forma de constientă ce le este asociată joacă un rol esential întru bucuria vietii.
Datorită actiunii lor conjugate, noi putem, nu numai să luăm cunostintă de lumea ce
ne înconjoară, ci să ne ferim de pericolele pe care aceasta le contine. De altfel,
această dublă actiune este cea care i-a făcut pe unii mistici din trecut să afirme că
cele cinci facultăti ce ne apartin constituie sentinelele corpului uman, însărcinate în
acelasi timp cu protectia, dar si informarea a ce se întâmplă în exterior.
Desi, cu iarna care-a trecut
Poate părea c’am murit –
Sivoaie se duc din grele zăpezi...
Cântări,
Si cântări m’au trezit.
Gălăgioase glasuri mi-au zis
Despre-o viată oricât de amară...
Si soarele, sus, un cer a deschis,
Cu bucurii de primăvară. 2
1 Mihai Eminescu, Mortua est !
2 George Bacovia, Curaj, Plumb, Litera, 2009
P OEZIA / vară 2010
202
Nu ne putem încrede pe deplin în informatiile ce ne sunt transmise prin
intermediul celor cinci simturi fizice. Lumea materială are de jucat rolul său în
evolutia noastră, dar nu numai prin ea se obtine cunoasterea privind marele
adevăruri ale existentei, nu numai ele aduc sentimentul de bucurie care se
transmite în starea noastră, în creatie, în poesie. De fapt, ea nu constituie decât
suportul de la care se pleacă pentru a cerceta marile adevăruri.
M’apucă un chef năstrusnic de-a prânzi,
de-a bea din râu, de-a dăntui !
de-a tremura, cu fumul, pe sus, în cea tărie;
de-a’mi da, prin vânt tomnatec, liber frâu
după vreo Ruth muiată’n apele sfintiei,
ce ne oferă spicul duiosiei
sub jidov maslu-al holdelor de grâu ! 1
Să mai înaintăm cu un pas si să vedem ce ar mai putea fi un alt factor:
imaginatia, imaginatia si iluzia ! Care să fie limita, limitele, între imaginatie,
iluzie si realitate ?
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poesii,
O! Te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr’un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei. 2
Poetul stie, simte alte lumi, alte plaiuri în care el si cei capabili să’l urmeze se
poate bucura de viată, de iubire. Mai întâi în creatia lui totul pare imagine.
Imaginatia este legată, deci, de simtul vederii. Nu este o imagine văzută direct ci una
văzută indirect, asa cum vedem în vise, un fel de imagine a memoriei, o imagine
interioară, nu una a exterioritătii. De aceea poate fi foarte aproape de iluzie. Numai
că imaginatia este o facultate a creierului nostru care este cel mai aproape de
inteligentă, de creativitate. Îti imaginezi ceea ce nu este si reusesti să-l faci să fie. Îti
imaginezi o minune si mâine ea va fi. Iluzia este si ea un fel de realitate, dacă pot
spune asa o realitate falsă, o imaginatie falsă. Imaginatie falsă ?! Este ea o imaginatie
care nu se poate realiza, care stii că nu se poate realiza.? Nu stiu cum vorbim sau
scriem despre asa ceva. Uneori, fără să fii nebun, îti imagiezi tot felul de situatii pe
care nu le poti realiza datorată resurselor tale limitate sau conventiilor. Ar fi ca si
cum cineva se minte singur, creându-si o lume, sau momente de lume, iluzorie.
Poate că este vorba de cea mai periculoasă minciună pentru că merge mână în mână
cu lasitatea. Deci, iluzia este un fel de minciună pe care ti-o asumi, în care ajungi să
crezi. Este o închipuire pe care o crezi aievea, cu toate că ea nu va fi. Realizarea ei
depinde de poet. Sigur că pot fi si iluzii involuntare numai că ele nu sunt o regulă si
reprezintă o altă categorie spirituală.
Mă simt perfect. Acum
1 César Vallejo, Mai , Heralzii negri, Editura Univers, 1979
2 Mihai Eminescu, Venere si Madonă
P OEZIA / vară 2010
203
sclipeste-o gheată stoică
în mine.
Mă’nveseleste funia asta
rubinie
ce’mi scârtie prin vine. 1
Închipuire, o legătură imaginară, o încorsetare... poate că este o exprimare
mai aproape de ce se întâmplă într-o falsă imaginatie, într-o iluzie. Dai chip, închipuesti,
închipuiesti întru ceva ceea ce ai vrea să vezi cu toate că esti sigur că nu esti
în stare de realizare. Închipuirea este iluzie dar nu este imaginatie. Aceasta este o
delimitare, o limitare realizată, între imaginatie si iluzie.
Acoperit de frunze vestede pe-o stâncă zace Pan.
...
Un miel s’apropie prin tufisuri.
Orbul îl aude si zâmbeste,
căci n’are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde’n palme’ncetisor căpsorul mieilor
si de-a le căuta cornitele sub năstureii moi de lână. 2
Si totusi facă acestea par a curge de pe un tărâm al normalitătii, al
sănatătii mintale, cum am vedea lumea imaginară a iluziilor din bolile psihice ?
Multi poeti au devenit fericiti si au găsit bucuria în droguri, în absinth. Iluziile au
fost asadar o realitate a lor, a fiecăruia. Anormalul respectă individualitatea
perceptiilor. În cazul drogurilor, se explică tentatia lor. Drogurile produc iluzii
plăcute ce pot duce pe un drum cu totul nou. Este drumul care ne spune că omul
are nevoie de iluzii, de imaginatie asemenea celor ce intrau în tavernele unde se
fuma opiu din orient. Acesti căutători de iluzii usor administrate simteau nevoia
acestei lumi imaginare care le lipsea din varii motive. Chiar când imaginatia nu
merge pe un drum artistic sau stiintific, pe un drum creator, si se apropie mai
mult de iluzie, ea există ca o necesitate. Ce înseamnă aceasta ? Imaginatia
omului ar trebui sustinută si încurajată prin orice mijloace. Dati frâu liber
imaginatiei ar trebui să scrie pe toti peretii, în scoli sau pe stradă. Învătarea
eliberării imaginatiei ar trebui predată copiilor de cei mai buni profesori posibili
si ar trebui considerată la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât
acumularea cunostintelor.
Bucură-te, floarea mărului, bucură-te !
Uite în preajmă’ti pulberi de aur
ca un nor în aer !
...
Bucură-te, floare ca ghiocul,
...
Bucură-te, floarea mărului,
si nu te speria de rod ! 1
1 César Vallejo, Roză albă , Heralzii negri, Editura Univers, 1979
2 Lucian Blaga, Pan, Mirabila sământă, Prut international 1995
P OEZIA / vară 2010
204
Mostenirea lăsată de Lucian Blaga este frumoasă si înăltătoare, este lupta
noastră de zi cu zi, creativitatea ce-o putem realiza si chiar o realizăm prin
cuvântul devenit poesia lumii. Dacă vrem să fim consecventi cu cele afirmate, ar
trebui să dăm valoare de realitate atât iluziei cât si imaginatiei. Amândouă ne
apartin, noi ne imaginăm, noi avem iluzii asa cum tot noi imaginăm. Numai că
între ele este o limitare. Imaginatia este, de cele mai multe ori, creatoare pe când
iluzia este o retragere în si din neputintă, în si din lasitate, din fata unui act
creator. Ne imaginăm ceea ce nu este încă dar va fi. Nu este chiar o obligatie. Ne
putem imagina ceva si să nu-l putem realiza, să nu poată fi realizat. Jules Vernes
si-a imaginat ceea ce acum se realizează. Contemporanii construiesc iluzii după
iluzii, elaborând productii literare si artistice oribile si speculează la maximum
nevoia omului de a fi speriat, de a fi îngrozit, oferind iluzii morbide. Este ca un
drog pe care nici Jules Vernes nu l-a anticipat. O salvare ar putea fi religia,
legătura omului cu transcendentul, poesia fiind vehiculul adevărului prin
serpentinele masrelui labirint. Omul are nevoie de acestă legătură care înseamnă
si teamă, scrupul de constiintă, teama celui ce are constiinta încărcată si care-i
oferă protectia transcendentului. Ce s-ar fi întâmplat cu poporul evreu, în miile
de ani ce au trecut, fără religie. Iar noi crestinii, care datorăm evreilor credinta
noastră, ce ne-am fi făcut fără această credintă în lupta, din ce în ce mai aprigă,
cu terorismul. Numai credinta ne va ajuta să nu ne predăm în mâna celor ce vor
să ne siluiască trupurile, mintea, si spiritul. Această nevoie de transcendent, de
care a vorbit Lucian Blaga, ne va salva, nevoie care începe cu mirarea în fata
misterelor ce ne înconjoară si care continuă si după ce am dat la o parte unele
din faldurile grele ale vălului lui Isis.
Chiar dansul, tâsnit dintre umbre, e aprig si frânt.
Scurt, gestul în aerul dens, ca’ntr’un bloc s’a sculptat.
Cad stelele, cad si se’mplântă’n pământ.
Pământul e ars si’i ca sticla, sonor si curat.
Pământul viril se purifică’n ploaia de stele,
si cerul puternic spre care mă uit cu nesat.
Merg tânăr pe căile drepte-ale vremilor mele.
Voi, nopti tulburate, cu stele de vară – cântati ! 2
Dacă ne putem disipa pentru a cuprinde bucuria în creatie, reconstruirea
realitătii, de fapt construirea realitătii în mintea noastră este o functie contrarie
si normală a creierului. Nu stiu dacă în sinteza realitătii nu participă într’o
anumită măsură si iluzia, pentru că iluzia însemna o realitate cu care ne
îndepărtăm de realitate. De aceea trebuie să admitem că avem mai multe feluri
de realitate. Minciuna înseamnă depărtare de realitate. Numai că atât iluzia cât
si minciuna sunt o altă realitate, limbul esoteric care defineste o realitate falsă, o
imaginatie, ce nu se poate realiza sau poate fi o realitate falsificată, de aceea o
1 Lucian Blaga, Bunăvestire pentru floarea mărului, Mirabila sământă, Prut international
1995
2 Florin Mugur, Drum, Visele de dimineată, Editura pentru literatură, 1961
P OEZIA / vară 2010
205
numim iluzie si nu imaginatie. Minciuna ca si iluzia pot fi supuse vointei
noastre, pot porni din ea, sau pot să ne fie administrate. Iluzionistul este un fel
de mincinos pe care’l plătim să ne mintă. Minciuna ocoleste sau vrea chiar să
deformeze adevărul, acela pe care poesia îl duce în carul mnemonic prin clopot,
în talanga ce reprezintă simbolul unei clepsidre. Si dacă adevărul ne poate
elibera gândirea, asta nu înseamnă că iluzia nu poate fi si ea cât se poate de
reală. Tocmai pentru că minciuna, ca si iluzia, sunt reale sunt ele devin un
pericol greu de disociat de ceea ce numim adevăr. Si poetul recunoatte:
Bucurie este, trudit să fii si seara să cazi
prăbusit. Bucurie este în zori
cu prima lumină, limpede să te ridici
cu fata spre cerul de neclintit,
apele de netrecut să nu te smintească
si nava deasupra valurilor să înalti
spre malul de soare care este mereu drumul întoarcerii. 1
Imaginatia si iluzia, indiferent dacă sunt reale, exprimă situatii opuse,
chiar contrare. Cu toate acestea imaginatia tine pasul cu realitatea. Imaginatia
este deci o functie benefică a mintii, fiind creatoare. Cu ajutorul ei s’a realizat tot
ce avem, toate minunile lumii, întreaga noastră civilizatie, tot ce ne înconjoară.
Este si o parte pe care o numim imaginatie bolnavă, nebună, imaginatia care
creează ceea ce numim răul. Războaiele, distrugerile, crimele, furturile, si ele
necesită imaginatie, chiar imaginatie creatoare, dar creatoare de rău. Răul si
binele, sunt contrariile pe care orice initiere le demonstrează ca fiind însusiri ale
lumii si există chiat si în lumea prin care ne îndepărtăm de om si de ceea ce el
reprezintă, acolo unde nu intervine omul, în haosul primordial. Interventia
spiritului universal si al celui uman apare când armonia, diferentiind notiunile,
încearcă să creeze limite între tainele realitătii si suspendarea acesteia în creatie.
Răul si binele sunt notiuni strict legate de om, de relatiile dintre oameni, de ceea
ce omul face sau nu face naturii, de actiunea lui creatoare sau distrugătoare.
Bucuria de a fi un magician al cuvântului care să definească lumile în care omul
ar putea să existe ca trup ori suflet, este întelepciunea poetului de a reda
spiritului poetic bucuria existentei omenirii.
De-a mea si mută si’nghetată stare
să nu mă’ntrebi acum si nici n’o scriu,
căci nu’i cuvânt să poată spune-atare.
Eu n’am murit, dar n’am rămas nici viu;
socoti, de ai vreun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n’as mai vrea să fiu. 2
1 Ingeborg Bachmann, Plecare, Fără delicatese, Ed. Univers 1981
2 Dante Alighieri, Infernul, cântul XXXIV, Prietenii cărtii, 2003
