POEZIE SI SOMN

Liviu PENDEFUNDA

Zeii ascunsi sub poala lui Dumnezeu
Say "yes" to God, God will say "yes" to thee;
To Heaven's gate this is the golden key.
About my earthly road I do not care;
It may be long; short is God's road to me.
Pentru profan somnul este considerat drept cea mai importantă sursă de repaos. Dar, oare, de ce îl intrigă si îl tulbură acest univers straniu care’i îndepărtază controlul gândirii si îi sterge atmosfera existentei cotidiene ? Poate pentru că se aseamănă cu neantul în care apar iluminatiile diafane ale raiului într’un amalgam de întuneric pătruns de fulguratiile cosmarelor. În fata tăriilor nedescifrate ale naturii, oamenii au exprimat în simboluri divine până si stările lor de mister. Heraclit se întreba: "pentru ce în vis fiecare are universul său particular în vreme ce în starea de veghe toti oamenii au un univers comun?"
„Întelepciunea unui mag mi’a povestit odată
de-un văl prin care nu putem străbate cu privirea
păiejenis ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce’i aievea.

Si-acum când tu’mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu ametit de valurile’i negre si bogate,
visez
că vălul se preface în mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău –
Si strig
Si strig
si’ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.”

Astfel începe somnul să aducă în om realitătile ascunse, aparente mistere, revelate din cele mai vechi timpuri de magi. „Primele momente ale somnului sunt imaginea mortii; o amorteală neguroasă ne cuprinde mintea si nu putem stabili clipa anume în care eul, sub o altă formă, continuă opera existentei...” Zeul somnului se numea Hypnos, frate cu Thanatos, zeul mortii , amândoi fii ai nimfei negre a noptii care locuia în Hades. Mnemosyna, fiica lui Uranos si a zeitei Gaea personifica memoria, initiind veghea si viata. Lesmosyna sau Lethe era zeita uitării, legată de somn si de neant, dând numele său unei ape din infern care avea darul să’i facă pe muritori să uite viata pământeană. În cultul mortilor se credea că sufletul imaterial scapă de moartea periodică (somnul) a corpului material, călătorind prin tenebre. Plutarh scria: "somnul este singurul dar gratuit pe care îl acordă zeii", iar Mirinda Panha spunea: "Doar o gândire activă visează... asa cum în umbră si în întunecimi, când nu există de loc lumină, nicio rază nu cade pe oglindă, tot asa când esti profund adormit, gândirea intră în ea însăsi, nu mai actionează si deci nu cunoaste nici fericire, nici nenorocire. Priveste, o, rege, corpul ca această oglindă, somnul ca întunecimile si gândirea ca lumina !"

Am adormit, dacă somn e numele
acestui sentiment de risipire, de         împrăstiere
ca pulberea de stele în neant.

Imaginea ta
de azi s’a contopit cu universul. Numai în
mine
persistă. Iar eu
am murit, dacă moarte s’ar putea numi
această stare de plutire
pe adierea unei lumi din adânc.

De azi bezna vidată ca o pânză
pe axa privirii s’a lăsat peste timp.

N-a stiut nimeni, cine să stie ?,
dacă existi sau ai fost vreodată
pe fluviul călătorilor în vis.

În focul 15 acesta
străina răsturnare asmuteste lumina
s’aprindă din scrum
secretul înscris de Florii.

O,
rază
a sufletului
chiar                                          înainte
de                              a fi
ti’am strigat:                             încetează !

eu nu mai pot să mă sting
obosit                        în zbor
                   deasupra mării
                   deasupra valurilor negre
                                   mă alint.

Am adormit, dacă somn e numele
acestui sentiment de risipire, de                         împrăstiere
ca pulberea de stele în neant.

Adorm si odată cu mine treci
peretele invizibil
al clopotului etern.

De azi.

Empedocle, Diogenes, Hippocrate s’au aplecat asupra somnului normal si patologic, Aristotel văzând în el o încătusare si în acelasi timp o evadare. "Când trec puntile de somn,/ Îmi rămâne numai visul/ si abisul, si abisul." Somnul e mediul potrivit sustragerii de sub orizontul solar si intrării în metafizic. Pentru că dacă urmărim înlăntuirea dialectică a evenimentelor si succesiunea fazelor constientei, în jocul mnemic al constiintei cosmice interferată în subconstientul uman, observăm că nu imaginatia delirantă crează operele vizionarilor ci receptarea prin arc reflex a informatiei spiritului cosmic în care memoria tuturor străbunilor si a experientelor personale realizează coca din care se plămădeste apoi arta.
Somnul este asemeni unui pod
care uneste ziua de azi
cu ziua de mâine.
Pe dedesubt, ca un vis,
trec apele.
După cum afirmă Eminescu în Luceafărul: "Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura’n oglindă./ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă." Ca esentă reală visul este o gândire simbolică, dar faptul că el se exprimă în somn cu valori si semne ce folosec abstractizarea în procesul de identificare si participare a subconstientului celui adormit ea devine virtuală. Deci scufundarea în somn deschide un univers fără margini, cu tranzitii si identităti în a cărui elaborare participă arealul cosmic alături frecvent de opozitia individuală în fata destinului astral. "Plăcut e somnul în care/ uiti de tine ca de-un cuvânt./ Somnul e umbra pe care/ viitorul nostru mormânt/ peste noi o aruncă, în spatiul mut./ Plăcut e somnul, plăcut."
La fel ca si Verlaine sau Malarmé, în Alchimia verbului, Rimbaud realizează o lume fantastică, imagini, mistere si simboluri părând o adevărată lume a halucinatiilor – uneori prin experiente mescalinice - dar ea este o îmbinare de mit, incantatie si reverie descoperite în somnul poetului: "Am văzut arhipeleaguri siderale si insule de vis/ Cu ceruri delirante deschise pribeagului rătăcitor./ Si’n aste nopti fără sfârsit când dormi exilul din abis/ Ce infinit de aripi ti-or da credinta’n viitor ?" S’ar putea spune că visul reprezintă modalitatea noastră de limbaj în timpul somnului. Dialogul îl întreprindem cu noi însine si cu memoria universală. Chiar Eminescu surprinde acest adevăr: "Se bate miezul noptii în clopotul de-aramă/ si somnul, vames vietii, nu vrea să’i ieie vamă./ Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte./ Se-aseamăn între’olaltă viată si cu moarte;/ Ci cumpăna gândirii’mi si azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă" . Deci putem afirma că visul face în acest sens parte dintre structurile antropologice ale imaginarului având ca suport formatiunile subcorticale creatoare ale creierului.. Unii autori relatează că limbajul nocturn s’ar realiza asemănător cu cel diurn, indiferent de fazele ciclului nictemeral. Trecerea de la primul sistem de semnalizare la cel de al doilea, deci de la primul arc reflex la cel al atmei, de la imagine, sunet etc la cuvânt ar fi identic si în somn. Eu cred că dialectic gândirea aceea uneori ilogică, deformată, confuză, se manifestă prin cuvânt si traducerea acestuia în viziuni complexe si frecvent "imposibile". Si atunci nu mai putem fi de acord cu această afirmatie, ci integrăm gândirea celor trei arcuri reflexe în minunatul amalgam realizat în somn. Charles Baudelaire a trăit experienta autentică a extazului, a uitării de sine, a depersonalizării, a comunicării cu paradisele revelate, cu Marele Arhitect al Universului. Uneori provocat, somnul poetului descifrează tâlcul ilogic, pur vizual si mai putin auditiv al viselor: "Eu arhitect al visurilor mele fermecate/ Făceam să treacă’n iuresul grăbit..../ Totul pentru ochi, nimic pentru urechi, în vis,/ O liniste de eternitate" În adâncul somnului, poti fi si magul dar totodată sluga ce poate să renască precum roza lui Paracelsus din cenusă. Dar oare care e lumea ce ne face mai buni si ne acordă linistea ce ne-o dorim ? - renasterea păsării Phoenix din noapte în noapte, sub Lună, sau strălucirea soarelui în călătoria sa strălucitoare ? Poetul realizează timpul cîstigat în raport cu pierderea identitătii sale:

În vis m’a lovit cineva cu o nuielusă,
dar cine mi-a spus: „Trezeste-te, cenusă!”?
Această voce n’o pot uita,
părea o voce de puslama.

Vocile serioase nu umblă prin vis,
ele n’au acces la hilarul nostru paradis.
Prin vis hoinăresc doar vocile de cinci parale,
Cam într’o ureche, cam descusute, cam guturale.

Trezeste-te, cenusă! Si m’am trezit
si lenes casc, după tipic, după rit.
Dar vocea de puslama
în străfundurile somnului mă chema.

Paul Eluard spunea că de fapt poetul este cel prins sub puterea acestei îmbinări de presupusă fictiune si realitate, iar creatia sa nu corespunde statutului de stăpân al condeiului ci, dimpotrivă, de sclav. O revoltă împotriva conditiei umane în raport cu revelatia inconstientului întlnim la André Breton sau Lotréamont care realizează o supraestimare a imaginarului nocturn si a stărilor contradictorii ale rasiunii si nebuniei din noi. Valoarea cunoasterii grupurilor spontane de cuvinte ivite din bezna lăuntrică - deci iar Cuvîntul revelat omului – are impactul necesar smulgerii adevărului din straturile gândirii necontrolate de om si accesului dincolo de personalitatea constientă: "trebuie să dăm gândirii filozofice largul bulevard de vis" Patologia somnului, atât de complexă, trădează nopti de cosmar si reverie, insomnii după cum aminteam sau vise cu ochii deschisi. Paul Valery este un diurn apolinian spre deosebire de nocturnii lumii lirice, iar ordinea absolută pare a fi simbolul ce înlocuieste haosul. Chiar dacă Marcel Proust este un prozatoir oniric, poesia somnului său reiese din fascinatia pe care permanent o trăieste în fata viselor. Amintirile rămân si explodează în somn, amintirile noastre, gândurile oricui răspândite pretutindeni se adună în noi.
"Dormiti în suflet, amintiri,
Cum dorm în scoici marine furtuni si naufragii.
Tu, vânt de primăvară ce’n pieptul meu respiri,
Adu’mi din codri frunza ce stăpâneste fagii,
Adu’mi albastrul clopot al apelor ce cresc
Si soaptele de ierburi si tremurul luminii,
Si-apoi cândva’ntr’o noapte nestiută,
Dă’mi somnul alb pe care’l poartă crinii"
Dacă e să mă întorc la Freud care analizează prin vis analiza inconstientului în plina sa desfăsurare, atunci trecutul si viitorul configurează prezentul prin integrări succesive ale arcului reflex noetic. Mircea Eliade, analizând comparetiv simbolistica onirică, extatică, ritualică si mitologică, sustine că simbolismul acestora necesită decodificare datorită semnificatiilor lor particulare, de unde si faptul că lingvistica structurală si semantică au identificat în aceste interferente un registru hermeneutic al gândirii. Lauda somnului si a visului o întâlnim în toată creatia lui Mihai Eminescu: "Când cu gene ostenite sara suflu’n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung’a timpului cărare/ Căci peredelele’ntr’o parte când le dai, si în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie/ Ea din noaptea amintirii o vecie’ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simtim ca’n vis pe toate " La poetul nostru national remarcăm inflente onirice de la Novalis, Edgar Allen Poe, Wieland, Tieck sau Jean Paul. Descrierile fabuloase din Călin, la fel cu cele din Nunta Zamfirei a lui George Cosbuc, clădite pe succesiuni de imagini în care spatiul si timpul nu mai au hotare ne conduc la Nirvana, dincolo de pesimismul lui Shopenhauer, dicolo de interpretările lui Freud, în Lumină: "Pe-un pat de flori frumoase, proaspete si ude încă/ Doarme fata cea vestită si’n suflarea ei adâncă/Ea zâmbind îsi miscă dulce a ei buze mici, subtiri/ Înecată de lumină si miros de trandafiri." . Realul si fantasticul se împletesc asemeni misticului, metaforicului în creatia onirică. Varietatea expresivă a zbuciumului lăuntric în raport cu natura vibratorie a genezei o înâlnim si la Nichita Stănescu:
"Ei trăiau în somn pentru că
numai în vis
Trăiau cu tot timpul de-odată.

Păsările lor zburau dormind,
pestii lor înotau dormind
Caiilor galopau în somn
si toamna
în vii se coceau strugurii
de vis.

Nimenea si
niciunul nu voia să se trezească,
pentru că numai astfel
forma lor le apartinea
în întregime si toată
de-odată.

Si iarăsi culoarea se poate trezi
si atunci în ea
nu mai trăiesc
toate vibratiile de-odată.

Si însusi sunetul se poate trezi
si atunci în el
nu mai trăiesc
toate amintirile de-odată.

Si însăsi durerea se poate trezi
si-atunci în ea
nu mai trăiesc
toate amintirile de-odată"
Ceea ce este extraordinar este faptul că poetul fuge către somn, nu pentru a se odihni ci pentru a se refugia. "Oare ce e somnul ?", se întreabă Hasdeu si afirmând că aproape jumătate din viata noastră o petrecem într’un asa zis repaos care nu există nicăieri în natură, răspunde că toate dobitoacele, plantele si omul când dorm visează. "A dormi este a visa". Deci trecerea de la veghe la somn este o profundă schimbare de sens a vietii în plan psihologic, biologic si psiho-social. Era o asertiune cu tâlc si de mare adevăr, aceea că omul reflectă lumea în creierul său prin gândire, iar gândirea se realizează prin vorbire, prin cuvinte. Si-atunci, Cuvântul, nu e El, oare, legătura dintre noi si lume, adică Dumnezeu ? Iar cea mai frumoasă parte a limbajului e simbolul codificat în muzică, dans, poesie, delir, în vis. Codurile sunt engrame mnezice fără de care n’ar putea exista visul. Si nici poesia. Ceea ce este interesant este faptul că visul reprezintă o necesitate arhiprimitivă (dacă toate fiintele îl au, si îl au în somn !), intermediară si trecătoare. Cifrul visului dispare după ce acesta a fost comunicat. Dar urmele lui rămân adânci si mesajul este deseori greu sau fals traductibil. Decodarea demonstrează că limbajul oniric, desi este simbolic este diferit în comparatie cu limbajul vigil, fiind votba de un mesaj necontrolat de constiinta noastră si de caracterul de o altă factură a sensului simbolic al imaginilor si succesiunii lor din vis. "De esti Tu visătorul, visu’s eu./ Dar de vrei să veghezi, sunt voia’ti iară./ Mă fac puternic pentru slava toată/ si mă rotesc – o liniste stelară –/ peste cetatea timpului ciudată." Este un poem care aduce excelenta apropiere între Spiritul cosmic si omul supus acestuia în stare deveghe sau somn. Au fost scriitori care au recurs la harul creativ si la poetica particulară a somnului. Uneori punerea în scenă a unor peisaje fascinante, de o splendoare fără seamăn, pline de o fecundă imaginatie, îmbogătite de o vastă paletă emotională a fost generată de elementele onirice ale somnului unor mari creatori: Homer, Dante, Lamartine, Baudelaire, Poe, Mozart, Hoffmann, Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Leonardo da Vinci, Bosch, Goya, Van Gogh, Brâncusi sau Picasso. Dar precum fiecare fiintă trăieste în interiorul unui model cultural si interpretează experientele sale prin prisma cunoasterii, tot astfel si formarea mentală a imaginii unui simbol oniric în devenire sens hermeneutic include un concept pur uman în relatie cu ceilalti si cu Spiritul cosmic. Si atunci, iată, portul se retrage într’un spatiu care i-ar putea aduce misterul somnului:
Eu, nestiind când or să vină zorii,
Deschid toate usile, prevăzătoare!
Ei vor avea – ori pene, ca o pasăre,
Ori valuri, ca un tărm de mare...
Răsfrânte asupra creatiei sunt si clipele stranii, terifiante care pot însoti somnul. Rezonanta cosmarului si a depresiei este tulburătoare: "Păduri ca niste domuri mă coplesiti de groază/ Cu tunete de orgă în glas, urlati profund/ Si’n inimi hrube’n care vechi gemete vibrează,/ Ecourile noastre ca un prohod răspund." si continuă: "O hoardă ticăloasă de mari păianjeni tese/ În creierele noastre retele fumurii.// Si lungi si nesfârsite convoaie mortuare/Încet si gfără muzici prin suflet trec mereu;/ Speranta’nvinsă plânge; si rea, dominatoare/ Înfinge spaima negrul ei steag în craniul meu."
Alcoolul si drogurile (opium) crează o trecere spre paradisul pierdut, cu sansă mare de a deveni infern, experiente când de reverie, când grotesti si bizare. "Dorm, resemnate sub tării,/ Mări vaste de melancolii,/ Si’n turle umbrele străbat/ Si totu’n goluri e-atârnat,/ Si dintr’un turn înalt, trufas,/ Veghează moartea peste-oras" . Viziunile din stările hipnagogice în care ochiul si mintera, primul arc reflex de conexiune cu realitatea si cel noetic se întrepătrund prin prelucrarea într’o procesiune somn-veghe a metamorfozelor de referintă cosmică, perfect definit de poet " cu ochiul pururi redeschis/ pe când vin spectre din abis."
La Henrich Heine visul exprimă sentimentele, bucuriile si durerile poetului, dar si pe ale semenilor săi. Vălul care acoperă viata fizică se ridică în somn si dezvăluie o lume mai vie decât cea în care trăim.

"De-atunci iau drept bune mirajele minciunii
Si tot privind la stele, mă prăbusesc sub roti.
Dar vocea mă alină,
Spunându’mi că nebunii
Au vise mai frumoase ca înteleptii toti."

Jean Paul a imaginat o psihologie si o estetică a visului în care descrie analogiile dintre  întâmplările petrecute în somn si poesie. Muzicile care se aud în această Arcadie crepusculară, câmpiile elizee care o acoperă, arătările ceresti care o populează nu suferă comparatii cu nimic din ce oferă pământul. Cum, oare, ne-am putea închipui că basmul, metafora din somn este o fantasmagorie ruptă de realitate ? Dacă suntem de acord că memoria neuronilor nostri activati în arcurile reflexe ce ne leagă cu elementele naturii, reflectând, refractând, analiză si sinteză, totul este o realitate existentă, în noi, în matricea divină, în timpurii si spatii cosmice. Novalis face referire la relatia dintre vis, poesie si basm, dar accntruează ceea ce si eu insist să afirm că somnul are gradul său de acces la libera gândire.

Acum stiu, când va fi ultima dimineată – când lumina nu se va
mai feri de noapte si de iubire – când somnul va fi pururea
doar Un singur vis inepuizabil. Cerească istovire simt în mine.
îndelung si istovitor mi-a fost pelerinajul spre sfântul mormânt,
iar crucea apăsătoare. Talazurile cristaline, indistinctele simturi
comune care izvorăsc din sânul întunecat al colinei, la picioarele
căreia se sparge torentul pământesc, cine le-a gustat, cine a
stat sus pe muntii hotarnici ai lumii, si a privit în jos, în noua
tară, în resedinta noptii – acela într-adevăr nu se va mai
întoarce înapoi în forfoteala lumii, în tara unde lumina
în vesnică neliniste sălăsluieste.

Ar putea fi ultima dimineată, mai ales cînd trezirea îti reasează realitatea înaintea ochilor, a perceptiei obiective: "În orasul cu guri flămânde am stat,/ prin evantaie de case intrate în pământ/ cu ferestre ca noduri de trestii,/ si somnul mi-a întins racle oaselor.// Am stat în el ca un bătrân trubadur,/ stau si astăzi în el si visez, / visez o dragoste supremă / si a doua zi sunt singur". Hoffmann în "Ulciorul de aur", Gerard de Nerval în "Aurelia”, Victor Hugo în "La fin de Satan", realizeză o asimilare a lumii onirice cu realitatea transcendentă. Aici apare insomnia, parte patologică a somnului, ca o pedeapsă pentru cel condamnat să trăiască anxios, fără a putea beneficia de somn. E certă înmănuncherea frumusetii aventurii umane, grandoarea si suferinta Marelui Arhitect al Universului în raport cu geniul uman, uneori silit să nu cunoască linistea, adică somnul, să nu se scufunde în lumea viselor, decât poate în cea a cosmarelor. "Unde’i somnul în care sufletele noastre sunt egale, / ce schimbă pesteri în culcusuri calde si dă prilej să zboare-agale/ albinele în gura larg deschisă a aprigului leu ?/  O, vocea care zice: să ne culcăm si să ne slobozim în chinul greu/sunt blestemat să n’o pot asculta în nopti de conviulsii bântuite/în care port în ochi aprinse flăcări si’n gură spume otrăvite.../o beznă uriasă, descinsă brusc din cosmosul haotic/himerică mă’nlăntuieste în negrele genuni, despotic/si’ncovoiat sub monstruoasa povară din neantul de nepătruns/eu sufăr fără noimă. O, doar o clipă de-as dormi mi-ar fi de-ajuns" Tot Hugo spunea că dacă visezi trebuie să fii mai puternic decât visul, ceea ce mi se pare pertinent, creierul uman având capacitatea de a se integra sau război cu informatia, dar cel mai mare pericol este himera care ar putea să se strecoare în constiinta omului. Aceleasi chinuri ale celor ce nu pot avea bucuria somnului o relatează si Shakespeare: "O, somn, o, dulce somn cu vis/ Balsam al firii, tare te-am speriat, te-am alungat,/ De nu mai vrei pleoapa să’mi închizi chiar niciodat’/ Si să’mi îneci simtirea în uitare..." Unii poeti recunosc starea prin care sunt cuprinsi de lumile ce nu le pot controla, ele fiind inspiratia gândurilor lor diurne:

Pluteam pe-un râu, parcă legat de mâini,
Tinut deasupra de o fortă tandră,
Cătând pe cer rotundul unei pâini
Si logodit pe mal c’o salamandră.

Spălăm sub pleoapă firul de nisip
Si scoica’ntreagă prefăcută’ntr’însul.
Alunecam ca lacrima pe-un chip,
Încurajând si curgerea si plânsul.

Plângând cu fata’n sus pe-un râu esti tot
Un fel de râu, cu albia’n miscare...
– Dezleagă-mi mâinile, să pot să’not
În plânsu-acesta ce se varsă’n mare.

O altă latură a fenomenelor de activare si disociatie a gândirii se pare că apare cu pondere paranormală în cadrul transferului telepatic. Informatiile apar în somn si corespund cu o imagine transmisă de la o persoană aflată într’o totală izolare si la mare distantă. Telepatia si hipnoza, recunoscute stiintific demonstrează legăturile noastre cu divinitatea si semenii nostri, altfel decât în viata cotidiană. Hipnoza are un destin asemănător visului, fiind o stare particulară de somn sau, dimpotrivă, o stare particulară de veghe. Aflată la această limită, în hipnoză pot apărea vise.

Doar tu, si somnul gol. Să’l stii, în stare
nu esti. Tu dormi. Eu treaz, ca grănicerul,
iar tu în somn, si peste tine – cerul.
Tu’n somnul tău si navele pe mare.

Chei de azur în carcere de zare
te smulg, te’nchid, si mi te fură. Gerul,
cristal de aer, spart. Nu’i zbor spre părul
tău negru, ocrotit de-o irizare.

Să stiu că dormi, aievea, clar-obscură,
– albie-a lenei, siluetă pură –
chiar lângă bratele-mi înlăntuite.

O, ce cumplit exil de-ostrov aparte,
eu, treaz, nebun, pe tărmuri năruite;
pe mare năvi, iar tu în somn, departe.

Viata constientă este continuarea visului în care ne putem refugia, într’o metafizică extatică, o simbolistică prin care putem accede la elaborarea operelor literare . Cum spune poetul:

"O, veghe gravidă de lucrurile lumii,
să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge
acoperă’ti ciu os, cu muschi, cu piele
a ta meninge.

Să nu te stingi, să nu lasi alt eres
să’ti dea o altă formă fruntii,
să’ti ningă întelesuri fără de’nteles
ierburile, iederele, muntii.."

Avem cheia ! A spune că visul este asemenea poesiei si revelatiei, starea adevărată de veghe a poetului pare un adevăr tainic ce marchează sufletul de creator si îl îndrumă în lumile superioare, în clopote succesive, unde se simte ca la sânul mamei. „Viata reală este si ea ca un vis; ea n-are nici o unitate, nici o armonie, nici o continuitate, nici un tel. Are unele părti sigure si fixe: altele nu sunt decât întâmplare si nepotrivire stridentă, care trec asemenea umbrelor si în care nu afli niciodată ce ai văzut. Astfel, prin somn, îti vin în gând în acelasi timp lucruri adevărate si legate unul de altul, dar si altele ciudate, contrazicându-se între ele si fără vreun temei real, care se leagă, nu stiu cum, cu primele. Din acelasi amestec sunt alcătuite si visele de peste noapte, si simtămintele de peste zi. Întelepciunea antică a spus că clipa desteptării va să vină în cele din urmă...” Numai astfel se realizează trecerea lumii visate în realitatea zilnică.
Si Baudelaire spune că "pour noyer la rancoeur et bercer l’indolence, Dieu touché de remards avait fait le sommeil" , scrierea sa fiind o motivatie diagnostică a retetei pe care o prescrie divinitatea în fiecare seară oamenilor. El însusi afirmă ca această trecere printr’o pădure de simboluri are expansiunea lucrurilor infinite, sugerând ceea ce simturile pot să dăruiască ca o odă spiritului si creatiei universale. Dar somnul e cel care aminteste, care răscoleste viata pe care de cele mai multe ori încercăm s’o ascundem în refugiile noastre nocturne. "În adânc, unde uitare nu e/ si doar în vis pătrunzi/ prin al somnului fără de fund abis,/ tu mă astepti în lacrămile de altădată.// Palidă reîntâlnire, singura clipă vie/ în trena lacrămilor de altădată,/ ti’ai însemnat locul pentru vecie/ în adânc, unde uitare nu e.// E mult de atunci si esti mereu aproape/ lângă izvorul limpede si mut/ pe care’l sorbi cu setea de altădată/ si învii priviri în tristele pleoape.// Topită’n tremurul de asteptare,/ esti steaua somnului unde’mi dorm apele/ si vechea ta căintă’n mine suie./ Ziua e de prisos, noaptea e de lumină/ în adânc, unde uitare nu e". Faptul că lumina e de fapt inspiratia poetică si ea coboară prin reflex noetic în subconstientul uman, faptul că ziua e antiteza abisului căruia îi apartinem si că aparantul haos e mai organizat decât ne putem închipui sunt concluziile poetului si o stea care ne poartă imaginatia, precum un înger care ne protejează. Steaua din somn e Lumina în care la sfârsitul vremilor ne vom contopi, poate e un fragment din acea lumină primordial dăruită nouă când ne putem separa între oglinzi identitătile.

Lumina de ar sti când mi-este somn
câte oglinzi am asezat
si câte zburătoare diamante
pe drumul în spirală, pe ziduri în neant,
s’ar revărsa cascade din muntele atlant
pe-acoperisul rombic, fantasma unui dom.

Si dacă tu ai sti pe unde umblu eu,
ascuns printre himere
în sfere si mistere redundante
prin visul tău si într’al meu când dorm,
ai vrea să întâlnim lumina cu chipul ei de om,
fantasmă poesiei ce ne transformă’n zeu.

Hölderlin spunea: "Când visează, omul e un zeu, când gândeste – un cersetor." Noi poetii suntem cei care utilizează Cuvântul prin poesie, adevărati zei ai luminii care străpunge întunericul, îngeri ascunsi sub poala lui Dumnezeu precum puii de găină ocrotiti de aripile clostii.