SÎNT LA FEL DE FERICIT
SĂ VĂD O POEZIE TIPĂRITĂ
CA SI UN BOLNAV VINDECAT

Dialog cu poetul Liviu PENDEFUNDA

 

4 Cea mai mare bucurie mi-au fost
epistolele lui Noica si Steinhardt

Cassian Maria Spiridon: Dragă Liviu Pendefunda cînd ai scris primele versuri? Unde si cînd ai debutat în presa literară ? Care ti-au fost mentorii?
Liviu Pendefunda: Începînd să scriu versuri pentru solfegiile din cartea de muzică a clasei a sasea si apoi pentru formatia de muzică usoară a scolii am fost nevoit să citesc, asa cum mă sfătuia atunci Florin Mihai Petrescu, cît mai multe volume de poesie. Cele mai frumoase versuri le-am scris în timpul orelor de matematică. Si iată că dintre toate aceste încercări el a ales cîteva pentru Convorbiri literare. Era în martie 1971 si citisem mult Verlaine, Hugo, Baudelaire, apoi Trackl, Esenin si Lautréamont. Dar Blaga rămînea favoritul tînărului de atunci. "Există lucruri adînci, care în lumina artei pot fi întelese cu mult mai limpede decît în lumina stiintei. Se spune că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decît în lumina soarelui” scrie Blaga determinînd cîteva categorii secrete ale inconstientului în această urzeală de valori cognitive. El afirmă că doar inconstientul, datorită convergentei categoriilor abisale este capabil să reformuleze noosul cosmic. La acest nivel inima mea a devenit poesie.

Ce a determinat optiunea ta pentru medicină, în care, de altfel, ai rezultate remarcabile, tinînd cont că vocatia literară îsi afirmase prezenta încă de timpuriu?
Stii foarte bine că diagnosticul si tratamentul bolnavilor le deprinsesem de copil, trăind în spitale alături de tatăl meu. Fără exagerare era un fel de obisnuintă a consumului de medicină pe pîinea zilnică. As fi vrut să fiu arhitect sau să predau literatura comparată a lumii, o pasiune pe care mi-o alimentez citind si acum. Dar de la tatăl meu am învătat să fac cît mai bine ceea ce fac. Literatura a fost în paralel o optiune de viată, mult mai mult decît un violon d'Ingres. Ne-am născut să trecem, cobai de experientă, prin luminile model închipuite de mai marii universului; noi suntem îndreptătiti să le cerem raiul pentru pămînt dar fiecare dintre noi credem în putinta nerealizării aici a iadului. Ideologii perfectiunii absolute au confundat de fiecare dată, fie ei Platon, Thomas Morus, Lenin, Hitler, Stalin sau Mao, promitând raiul si realizînd iadul.
                Poetii sunt cei care aducînd un suflu de libertate, curaj, nepăsare de standarde, au înteles si explicat sistemul de functionare a vietii si universului, “cosmosul în care se manifestă viata si gîndirea” cum scrie Stefan Lupascu. “Un poem viu si nemăsluit (cum sunt ale lui Blaga) face, desigur, cît un sistem filosofic” – scria N.Steinhardt si continua: “adevărul e că la temelia poesiei stă un talmes-balmes, un ghiveci, un soi de supă primordială în care intră de-a valma si imaginatia si orgoliul si umilinta si sentimentul si cunostinta si intuitia si metafizica si precizia si orlogeria si inteligenta si...si...”. Poate că si noi, cei ce ne credem atît de puri în zborul nostru neîntinat de mocirlele ce încă mai cuprind regiuni din Europa, poate că si noi mai păcătuim prin pene vopsite ce-am uitat să le rupem. Suntem totusi păsări cărora n-au reusit să le taie vârful aripilor. Pe unii ne-au însemnat cu pete de vopsea sau consemnat în colivii de aur.
Contrar acestei tipologii prea des întâlnite refugiul nostru s-a dovedit a fi în poesie. Aici am găsit solutia si exprimarea cea dreaptă, sfintenia si umilinta, consolarea împotriva îndobitocirii, frigului si grijilor, a hidoseniei obsesiilor de care încă nu putem scăpa, nici prin muncă, nici prin sperantă, decât printr-o integrare perpetuă în artă. Arta fiind calea noastră spre cunoasterea lui Dumnezeu, o nostalgie, un dor de Dumnezeu, cum spune Kandiansky, să întelegem de ce poetii de har se integrează în Alfa si Omega, în cristicul mântuitor cosmic.

Sideralia a fost volumul tău de debut, ce a apărut în 1979, cînd aveai 27 de ani. Tîrziu pentru un poet, dar relativ devreme pentru contextul acelor timpuri. Narează istoria acestui debut.
Eram la un festival de poesie la Iasi, în 1977-78, cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu... si ce elită a timpurilor ! Cineva, nu-mi aduc aminte cine mă îndrumă să vorbesc cu Vasile Nicolescu. Impozant dar hîtru, politruc dar aristocrat îmi explică de ce versurile mele si volumul pe care i-l arătasem nu poate fi publicat în România acelor ani. Dar... e o posibilitate, si pentru că versurile sunt drăgute si chiar cuprinse de un sens profund, ar putea să vadă lumina tiparului la Litera. Acolo, cenzura ar putea închide ochii dacă mai revedeam atent continutul. Dacă nu aduceam ode regimului, măcar să nu-l lezez. Si asa după doi ani a apărut Sideralia, destul de aproape de ceea ce consideram eu că poate reprezenta un volum de debut.

După, într-un ritm aproape anual, ai publicat carte după carte pînă în 1987. Opt cărti în nouă ani. Cum ai reusit această performantă într-o vreme în care editurile preferau, pentru a nu avea probleme cu cerberii cenzurii comuniste, să nu publice?
Ar fi fost bine ca altcineva să fi făcut acest lucru, dar dacă esti atent, abia în 1981 văd lumina Farmaciile astrale ca debut si Tihna Scoicilor la Junimea si în 1984 Cabinetul Doctorului Apollon la Cartea Românească, apărute datorită lui Virgil Cutitaru si respectiv lui Florin Mugur. Restul sunt plachete iesite sub egida Centrului de creatie judetean Vaslui si editii bibliofile ale unor cărti ce nu ar fi putut fi editate niciodată în acele vremuri. Le-am distribuit personal călătorind la Bacău, Tg. Mures, Cluj, Timisoara, Sibiu. Brasov, Craiova si Bucuresti. Si totusi note sau recenzii despre ele au apărut sub semnătura unor critici de exceptie. Dar cea mai mare bucurie mi-au făcut-o epistolele lui Noica si Steihardt. Ei mi-au spus: scrie chiar dacă nu publici, iar Constantin Noica mi-a dat îndrumări în directia dezvoltării sistemului filosofic si eseisticii. Era un proiect extraordinar pe care îl încercam alături de Ion Alexandru Anghelus răpit dintre noi de cancerul Cernobîlului.

4 Din ’85 nici o poezie nu mi-a mai fost publicată

Despre cărtile tale au scris critici recunoscuti – de la Laurentiu Ulici la Ioan Holban, Petru Poantă, Adrian Marino… Cum ti-au fost receptate de critică volumele tale de versuri? Dar proza din Drumuri prin Moldova (1987)?
Recenziile din revistele literare ale provinciei au fost aproape de mine, de versurile publicate uneori trunchiat si bine pieptănate, apreciindu-le. Si chiar criticile mi s-au părut constructive, realiste. Atunci am simtit o solidaritate a breslei si participările mele la colocvii, simposioane, festivaluri au fost dragi inumii mele. Capitala si revistele sau ziarele centrale nu au fost niciodată generoase si chiar mi-au reprosat că nu vreau să mă conformez directivelor. Păream un pesimist si adept al decadentei sufletesti. Din '85 nicio poesie nu mi-a mai fost publicată. Apăreau sporadice eseuri, studii de interferentă între medicină si artă si fragmente din jurnalul pe care îl scrisesem cît fusesem medic de tară. Atît. M-am hotărît să public într-o carte toate acestea. Singura editură interesată a fost cea de Sport-Turism. După un an din manuscrisul de 500 de pagini rămăseseră 150 si cuvintele fuseseră înlocuite (de ex. biserică cu monument istoric). Vasile Nicolescu nu mai putea interveni pentru mine. Paralizase de patru ani si moral dar si profesional fusesem la el de nenumărate ori să-i urmăresc evolutia. A mea însă s-a oprit acolo, chiar dacă volumul a fost bine primit, mai ales de prieteni.

După 1992 ai reluat publicarea noilor tale cărti, e drept, nu în acelasi ritm. Ce a determinat acest hiatus editorial de aproape cinci ani?
Cred că deja am început să explic fenomenul. Versurile nu mai aveau cum apare fiind "nonconformiste" si tăcerea celor responsabili de reviste doare de multe ori mai mult decât critica. De fapt "animozitătile" au început din prima jumătate a deceniului nouă. Am realizat o revistă numită Ateneu Hippocratic, cosmopolită prin excelentă, din care au apărut două numere, al treilea fiind oprit în rotativă si eu chemat pentru sanctionare la judeteana de partid. Nici nu vreau să-mi amintesc stările prin care am trecut în acele zile. După aceea nici o revistă literară nu a mai avut usile deschise pentru mine. Astfel îmi explic acum. Atunci doar am urmat sfatul înteleptilor si am scris pentru sertar.

Cum se împacă acaparanta activitate medicală cu absorbanta poezie?
Uneori minunat, alteori foarte greu. Să mă explic: mă trezesc adeseori concepînd o lucrare stiintifică sau într-un moment de pauză între pacienti că scriu cu totul altceva decît reteta sau rezultatele cercetării. Culeg apoi dintre rînduri imaginile pe care sufletul în subconstientul meu le zămislise si atunci stiu că nu poate fi separat creierul în portiuni precise de gîndire si creatie. Aceasta e minunea care însă este grevată de timp si de obligatii, experiente de viată care sunt benefice pe de altă parte scriitorului. Dumnezeu e pretutindeni si în noi, ca si noi în locurile de suferintă, de batjocură si înjosire, ori modest în locurile cele de Taină. În inimile noastre stă magul, poesia. Iată forma prin care putem călători către El. Poetii, călători astrali, au trecut prin locuri de suferintă oropsite sau de taină, în care armonii secrete se îmbină cu slutenia si duiosia, în decentă si puritate, în cele mai felurite combinatii de frumos si urât, de bine si rău, de explicit si absolut cifrat. Am atins în călătoriile noastre, paradoxal, acel dincolo, fără spatiu si timp si l-am asezat în versurile mele. Cine a trăit în lumea zeilor măcar o clipă întelege altfel rostul acestei lumi. Dar pentru toate acestea e necesară linistea. Si linistea poate fi obtinută prin Cuvânt. Iar cuvântul ca un dar sălăsluieste în poesie, urmînd îndemnul etern al celor alesi: “in carrum per fontem ad tintinnabulum accedemus”.
Rînduri, rînduri, vorbele noastre se astern si transmit axperiente ale atmei, fragmente de spirit în lumea trecătoare.“O carte e făcută din semne care vorbesc de alte semne, care, la rîndu-le, vorbesc despre lucruri. Fără un ochi care să le citească, o carte poartă semne care nu produc concepte si deci e mută” – scrie Umberto Eco si de aceea rostul nostru este de a găsi o cale de întelegere pentru mântuirea sufletului si mintii celor care ne ascultă si citesc, căci ceea ce înfătisam noi, scriitorii, în Marea Călătorie, prea înaltă ca să poată cineva crede că a lipsit vreo clipă din atelierul de creatie, e si un palat magic, codat, cifrat, încifrat al măretiei omenesti.
Sunt la fel de fericit să văd o poesie tipărită ca si un bolnav vindecat.

În pofida diriguirii unei edituri si a unei reviste cu acelasi titlu, „Contact international”, contactele tale cu lumea literară contemporană din urbea natală, dar, mă tem, nu doar de aici, sînt sublime, dar nu prea există. Care-i cauza?
În anii '90, Contact international apărea trimestrial si Zilele editurii adunau tot ce era lume literară în Iasi, dar si cu invitati din tară. Evenimente independente de spiritul uman au curmat această activitate frumoasă si prolifică în vremea cînd multe reviste literare se zbăteau să supravietuiască. Necazurile personale si schimbările survenite în viata mea de atunci au avut un impact de care mă dojenesti. Iar faptul că medicina si-a cerut obolul cam în acelasi timp pe plan universitar si academic a restrîns legăturile mele cu tumultul cotidian. Am fost o perioadă si plecat din tară. Acum lucrurile par a se schimba si sper ca timpul să o demonstreze.

Pari a fi cu totul detasat de congeneri. Din ce generatie te consideri parte prin afinităti si viziune literară?
Asta e cea mai grea întrebare pe care mi-o puteai pune. Vârstele nu au cum să înregimenteze un creator. Ar fi si hilar să mă consider parte dintr-o clasificare didactică. Vezi, scrisul ca si bucuria sau suferinta sunt trăiri particulare individului, Putinta de a te face înteles si de a transmite afectivitatea tine de afinităti. Abia atunci simt că apartin unei natiuni, unor culturi, religii, generatii dar si asa e destul de dificil să esalonez spiritul, încadrîndu-l în tipare. Vrem nu vrem, cum spunea Constantin Toiu, echipa merge prin lume cu noi toti. Închis chiar într-un turn de clestar, cu un telescop îndreptat spre alte lumi si cu mâinile tinîndu-mă de pământul strămosilor nu am cum să mă detasez de ea.

Prietenia în lumea literară este cu putintă?
Cu certitudine. Invidia, intoleranta, ura nu pot coplesi esenta breslei din care facem parte cu spiritul. Sufletele si trupurile sînt însă supuse, ca fiecărui om, greselii.

4 Doctorul n-a cîstigat cînd era strigat poetul. Invers, da…

Proza si eseul par a-ti fi noile pasiuni. Ce pierde si ce cîstigă poetul din această deschidere?
Cu proza am cochetat de la început, dar nu am considerat că mă reprezintă si încercările din adolescentă erau o pală izbândă a reflectării sufletului, cel putin nu asa cum am crezut că o poate face poesia. Eseul însă m-a îndemnat la lectură, la multă cunoastere literară chiar în limbile în care acele opere au fost scrise. Mă dezlăntuiam uneori mai mult, ca între valurile mării, citind si scriind. Acum, că mă întrebi, realizez că poesia în esenta ei putea concentra picături de diamant adeseori invizibile multora. În proză sau eseu cititorul este învăluit de vrajă, de mister, pe care este obligat să le vadă, eventual să se lege si să-i fie greu să se desprindă. Sigur multi văd, nu sunt obligati să le atingă sau să se identifice lumilor create de ele, dar le pot cunoaste.

Care sînt cărtile ce urmează să apară si cine este cîstigătorul între doctorul Liviu Pendefunda si poetul Liviu Pendefunda?
Lucrez la continuarea jurnalelor Căruta cu nebuni si Jurnalul Sudului, intitulată Căruta cu nebuni 2, se conturează un volum de proză scurtă intitulat Întoarcerea Profetului, un volum de versuri, al saptelea din seria Faliilor, Poema Dorului si a treia carte de eseuri a proiectului promis lui Noica, continuarea celei abia apărute la Editura Junimea.
Din punct de vedere filosofic, există două metode de a aborda studiul legilor naturale si universale. Primul constă în a imagina ceea ce poate fi Cauza Supremă a tuturor lucrurilor si, pornind de la ideea că procedăm asa, să dăm un sens vietii noastre terestre. A doua, ne revine nouă să ne auto-examinăm si, pornind de la acest examen, să generalizăm în ansamblul universului legile si principiile care guvernează atît corpul cît si constiinta noastră. Poesia este o sinteză a acestor două metode, căci ea asociază întotdeauna studiul omului cu cel al Divinului. Altfel spus, pe cât arată cum să se aplice pe plan uman o lege cosmică anume, pe atât pune în evidentă contrapartida cosmică a unui principiu terestru. De aceea, ea este întradevăr o aplicatie mistică a marii legi hermetice: „Tot ce este jos este precum sus si, tot ce este sus este precum jos” Hermes Trismegistus. Pe de altă parte, un astfel de mod de a aprecia existenta umană constituie o alchimie spirituală care tine cu adevărat cont de dualitatea omului, de ambiguitatea căreia îi este tributară.
Cum îmi spunea Constantin Noica într-una dintre epistolele sale: simbolul constituie un exemplu tipic de totalitate ontologică care justifică o hermeneutică a totalitătii, pentru că dominanta traditiei este de a integra în Unul, în divinitate, universul organic si sacru. Deci modelul primordial unifică, constituie centrul si factorul integrativ al omului, parte din creatie si totodată parte din creator. Chiar cunoscînd nu pricepem, întelegerea parcă mi se pare mai apropiată de intuitie si revelatie, iar gîndirea o educăm prin eruditie, acea punte spre niveluri tot mai înalte de semnificatie si întelegere. Creierul studiat de doctor nu răspunde la toate întrebările, functiile lui spirituale dedublînd trupul bolnav. În contextul vietii mele duble eruditia si hermeneutica sunt de fapt un ritual spiritual.
Iar ca să-ti răspund la întrebare să stii că doctorul n-a cîstigat cînd era strigat poetul. Invers da.

Tema numărului din revista „Poezia” în care apare dialogul nostru este Poezie si ambiguitate. Comentează acest subiect.
Cu toate că ne dorim un drum drept, fără multe suisuri sau coborîri, viata ca atare are doza ei de ambiguitate. „Sunt două lucruri care, atîta timp cît omul trăieste în lume, se dovedesc a fi esentiale, deoarece ele sunt proprii naturii, si anume, spatiul si timpul" (Emmanuel Swedenborg) Prin poesie acestea pot fi modificate, dar oricum rămîn modificate în ambiguitatea care le caracterizează. De fapt lumile noastre interioare se ascund în versuri.
Íntr-un somn normal, visele sunt imagini confuze determi­nate de griji, regrete si dorinti. Acestea pot fi reminescente ale reprezentărilor mentale inspirate de tendintele si emotiile noastre, de senzatiile percepute anterior visului, înregistrate de memorie si in­trate într'un proces creativ mnemoclastic. Deci sînt determinate de impresii senzoriale recente. Străbătînd spatiul-timp visele pot con­duce spre iluminare. Constienta este uneori utilizată pentru a explica starea de trezie, de nesomn, starea care însă nu este clar înteleasă ca nefiind aceea de constiintă. În constientă omul este constient de toate senzatiile sale, de toate perceptiile prin care mediul înconjurător îl informează asupra adevărului, fiind o experientă sensorială într-o di­mensiune spatială. Activitatea neuronală a creierului compară mesa­jele primite cu propriile imagini stocate în memorie si analizează distorsiunile ivite cu participarea psihică a perceptiei si analizei. În vis experientele reportează imagini mnemice si interceptări extrau­mane atemporale si din spatii diferite celui în care creierul se află în presupusul repaos. De aceea se afirmă că visele sunt experiente de constientă ale memoriei. Aceastea nu pot însă explica caracterul re­flex realizat între inconstient si constient. Fenomenele devin mai complexe atunci când nonrealitatea se transformă în realitate. Ilumi­narea interioară se obtine atunci cînd între subiectul desprins de lumea trepidantă si fluidul vital al noosului apare o formă de expri­mare a comunicatiei. Betia extatică determină stări asemănătoare aurei, a epilepsiei temporale, a revelatiilor. Deci prin medierea unor substante se obtin aceleasi modificări psihedelice pe care le întîlnim descrise din cele mai vechi timpuri. Schimbarea de spatiu si timp, halucinatii în culori, sunete, micropsii sau schimbări înfricosătoare de forme, toate apar prin actiunea substantelor asupra sinapselor cerebrale.
Demonstratia pe care am făcut-o arată că pe lângă orizontul spatial si temporal al inconstientului determinat poate de năzuinta formativă proprie, genetic si educational fiecăruia, există un sentiment anabasic sau catabasic destinic cu accente axiologice pozitive si negative prin raport noetic. În relatie cu Heidegger si Alais Riegl, Blaga întelege să nu se limiteze la personantă eludând capacitatea transcendentei de a realiza unirea noastră cu Marele Anonim, zona matriceală a ideii. “Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi,/ ce-n spatiu se desparte si s-adună/ pămînt e ea, si prund si undă,/ un drum cu călătorul dimpreună/ fîntîna-adăpostind o lună”. Aici intervine subconstientul, adevărata natură a poetului, echivocă.
Imaginea poetică a răsturnării cerului în om dîndu’i acestuia tiparul, dar inversiunea – feed-back reflex ar putea determina pe Dumnezeu să poarte tiparele vremelniciei ca un arc de regăsire a imanentei – “o transcedere a transcendentei”(Wahl), o proiectie a spiritului uman înspre Dumnezeu, transcedentînd transcendenta, reîntorcîndu-se la imanentă. Poesia este o întoarcere la a doua transcendentă, regăsită nu în “datul imediat al existentei” ci în “orizontul misterului si al relevării” ca să folosim cuvintele filosofiei blagiene. “Te văd, Dumnezeule-plumb, scrum si nor –/ odată venind peste mine prin usă/ din muntele cerului, cotropitor.// Scăpa-voi doar până în poartă. Apoi/ musca-voi, în Tine, a lumii cenusă./ Tiparul în Tine păstra-mi’l-voi.” Deci poesia devine prin definitie ambiguă, fiind o elaborare timp-spatiu a inconttientului în care prezenta simultană a mai multor sensuri generează hermeneutic interpretări multiple după specificitatea gîndirii cititorului. Asa văd eu ambiguitatea ca o caracteristică esentială a poesiei.

Cîteva cuvinte despre revista de cultură poetică „Poezia”.
Mi-am dorit eu însumi să realizez o revistă de poesie. Am întâlnit după aceea ceea ce realizase Vulturescu la Satu Mare si ambitia a reapărut în mine, dar iată că Iasii nu s-au dezis de cultură si oameni ca tine, cărturari adevărati, realizează ceea ce oricine ar fi dorit să facă. Sumarul bogat, aria largă de cuprindere, omagiul adus istoriei spiritului, pasii viitorului si speranta că o cultură nu moare si nu poate fi ucisă, iată cîteva, doar cîteva cuvinte despre minunata revistă de poesie în care nu esti singur si te simti înconjurat de cei care te pot ajuta la constructia acestui templu al culturii. Aici statuia Poesiei sălăsluieste la altar.

 

Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON

 

Home