POEZIE SI HAOS

Liviu PENDEFUNDA

Memoria subconstientului liric

Fericiti sînt cei chemati la ospătul de nuntă al Mielului

La început a fost Cuvîntul, si Cuvîntul era în haos . Aparenta dezordine era totusi Dumnezeu. Amintirea acestuia e în creierul nostru. Parte a Cuvîntului – Logos e poesia, e muzica sferelor, e ordonarea haosului în sapte note si sapte culori ale curcubeului, e întelepciunea ce ne leagă de cosmos, de Marele Arhitect ce a orînduit universul în vidul stelar al neuronilor din creier. Memoria acestei Geneze este înscrisă în fiecare moleculă a fiecărei celule a fiintelor de pretutindeni. Contrar memoriei noastre obiective, pe care ar trebui mai curînd s-o desemnăm prin amintire, memoria subconstientului nu este limitată de rememorarea trecutului recent, ci contine amintirea tuturor faptelor care ne-au retinut atentia de la începutul prezentei noastre încarnări. Astfel, cu toate că nu sîntem constienti, tot ce a făcut obiectul reflectiei noastre, că este vorba de lucruri pe care le-am văzut, auzit, pipăit, mirosit sau gustat, face parte integrantă din cunoasterea noastră. Prin asta se explică de ce retrăim în vis situatii pe care credeam că le-am uitat în totalitate. În aceiasi ordine de idei, cînd visăm, revedem persoane pe care le-am cunoscut cu foarte mult timp în urmă, auzim o muzică sau un cîntec care ne-a legănat în cea mai fragedă copilărie sau încă mai simtim un parfum care într-un anumit moment al vietii ne-a trezit interesul. Astfel de fenomene îsi au originea în faptul că subconstientul înregistrează toate impresiile asupra cărora s-a concentrat constiinta noastră obiectivă în stare de veghe, chiar dacă numai pentru cîteva secunde. Din acest punct de vedere, subconstientul posedă în arhivă filmul complet al evenimentelor majore care au jalonat existenta noastră actuală din momentul în care ne-am încarnat pe acest plan terestru sau, si mai interesant, impresiile memoriei universale transmise prin arcul reflex noetic.

În neant e haos, haos aparent;
acolo e oglinda din care-n armonie
se naste muzica si tu, un înger
pe care ochii mintii mele îl îmbracă
cu trupul diafan si transcendent
de dragoste 'ncarnată esti o lumină vie.

Ce poate fi în calea mea prin clopot
                                                mai sublim
decît întelepciunea podului întins în nor,
să nu percepem ci în sine să simtim
tăcerea definită, extazul sferelor

si tu...

Haosul reprezintă dezordinea fortelor naturale sau psihice, uneori personifică alegoric păcatele capitale sau în crestinism păgînitatea, deci vremurile de dinaintea instaurării noii ordini mondiale. Haosul este un cuvînt grec ce înseamnă fantă, fisură, poate o fisură între falii si el e amintirea unui timp si a unui spatiu primordial

Amintiri nu are decît clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se stie.
Mortii îsi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numaiu ceea ce va fi,
numai întîmplările neîntîmplate,
atîrnînd de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrîn, de piatră.
Tristetea mea aude nenăscutii cîini
pe nenăscutii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei  secunde
sîntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergînd oriunde.

Haosul visului poate fi un motiv liric de scufundare în sensuri distorsionate. E o sugestie pe care poetul o manipulează, fiind la rîndu-i rob viziunii sale. Haosul gîndurilor încearcă prin amintiri să subjuge un creier ale cărui trăiri le acordăm o atentie deosebită. Dar oare care e misterul că nu ne putem aminti toate evenimentele? Cu sigurantă faptul că nu sîntem constienti de tot ceea ce subconstientul a înregistrat în timp este o adevărată fericire. Îmi imaginez cum ar fi viata noastră dacă am fi în permanentă înecati de reamintirea necontenită a tuturor faptelor si gesturilor ce ne marchează zi de zi. Este usor de înteles că am intra inevitabil într-o stare de nebunie, nemaiavînd întelegerea reală a momentului prezent. Mintea noastră ar fi fost supraîncărcată cu o multime de gînduri disparate, fugitive si, în majoritatea timpului, fără un interes imediat. Natura a făcut lucrurile cum trebuie, creînd o poartă între subconstient si constienta obiectivă, împiedecînd invadarea mintii de către toate impresiile pe care le-am înregistrat. Această poartă nu este imuabilă, avînd posibilitatea de a o deschide, în mod voluntar, pentru a avea acces la arhivele simbolice ce se găsesc în profunzimea fiintei noastre. Ceea ce de fapt se întîmplă atunci cînd vrem să ne amintim de un anumit lucru. Subconstientul constituie deci rezerva întregului nostru potential de memorie. Din acest haos se extrag trecutul si viitorul. Si dacă nu întotdeauna reusim înseamnă că nu am avut cheia potrivită sau poarta nu e cea care ne permite accesul la subconstient. În fapt, în majoritatea timpului, pentru a ne rememora trecutul, utilizăm vointa obiectivă, limitînd cercetarea numai la amintirile înregistrate de această  memorie, fără să trecem pragul memoriei subconstiente.

Aceasta e poarta infinitului, iată
Ce poartă ciudată cu fata spre apus...
Scrieîi pe ea despre noi, încă o dată
C-am trecut, c-am visat, c-am ajuns.

Păzitorul pragului, acelasi pe care Orfeu a încercat să-l ia aliat în încercarea sa disperată, demonstrează că tocmai acesta este pragul pe care trebuie neapărat să-l trecem pentru a ne reaminti majoritatea evenimentelor pe care credem că le-am uitat. În consecintă, ceea ce numim lipsă de memorie provine cel mai adesea din două cauze majore: ori nouă ne lipseste concentrarea si nu acordăm suficientă atentie informatiilor pe care căutăm să le memorăm, ori încercăm prin vointa obiectivă să ne reamintim trecutul, în timp ce ar fi fost suficient să ne întrebăm subconstientul, adîncurile în care Hades ascunde ce ne poate fi mai drag. Depinde si cum stim sau nu să privim înapoi, în trecut, pentru că subconstientul nostru contine amintirea a tot ce ne-a suscitat atentia si reflectia de la începutul acestei încarnări terestre, dar el ascunde si lectiile marcante pe care le-am trăit în încarnările trecute. Nu toate înregistrările experientelor noastre trec odată cu noi în memoria sufletului nostru în cosmos, în haosul primordial, în armonia divină. Nu vor fi transferate decît experientele care într-adevăr au marcat evolutia vietii, numai ele asociindu-se ansamblului nostru de constientizări. Printre aceste experiente, va fi desigur amintirea a ceea ce eram, a locului si timpului în care trăim, a familiei si prietenilor, a profesiunilor exercitate, a marilor bucurii sau necazuri, circumstantele ce ne-au făcut să reflectăm profund la sensul existentei noastre. Astfel în nivelele superioare ale subconstientului este înregistrată trama fiecăreia din vietile noastre anterioare, asa încît accesul nostru să fie posibil în starea de veghe sau somn.

Imensitate, vesnicie,
Tu, haos, care toate-aduni...
În golul tău e nebunie, –
Si tu ne faci pe toti nebuni.

În fata ta sînt cel mai las.
Imensitate, vesnicie, –
Iubesc o fată din oras...
Învată-mă filozofie.

Rationamentul divin este acelasi Ordo ab chao. Permanent, în noi persistă nu numaiu memoria haosului primordial cît chiar elemente active ce înrîuresc viata noastră, considerate mai alers de religii forte distructive, ale răului, luciferice, ale îngerilor căzusi sau decăzuti. Si cînd ne gîndim că unul dintre ei nu e altul decît Prometeu... Si focul este elementul ce dă viată si venerează pe Dumnezeu.Nedefinirea si confuzia elementelor de dinaintea interventiei unui principiu organizator cum ar fi magma incandescentă în care s-au refugiat îngerii rebeli sau starea în care omul s-a aflat după alungarea sa din Eden.

Voi plonja într-o astfel de apă mărită,
izbindu-mă de brownienele privelisti,
într-o miscare de spor, disperată,
voi face zigzaguri; lovită
de mari, întunecate, reci molecule,
adeptele lui Hercule.
Fără putintă de-nec si fără
putintă de mers si de zbor –
numai zigzag, si zigzag, si zigzag.

Contrar constientei obiective, subconstientul nostru rationează numai sub forma deductivă, ceea ce permite definirea efectelor ce decurg în mod logic din anumite cauze. Rationamentul inductiv constă în a analiza efectele pentru a defini cauzele care le-au produs. Asta înseamnă că, în majoritatea timpului rationăm în mod inductiv în caz că ignorăm motivele care sînt la originea faptelor pe care le observăm . Dar subconstientul este o lume a cauzelor, majoritatea functiunilor fizice si psihice ale fiintei noastre nefiind decît efectele activitătilor sale. În consecintă, rationamentul său este în mod obligatoriu deductiv. La aceasta, trebuie să mai adăugăm că, în opozitie cu deductiile noastre obiective, cele produse de facultătile noastre subconstiente sînt totdeauna exacte. Pentru ce? Pentru că acestea îsi iau sursa din nivelurile superioare ale Eului nostru interior care, la rîndul lor, sînt în contact direct cu planurile cele mai înalte ale Constientei cosmice. Haosul n-a fost niciodată absurd. El este cel care promite mai mult decît orice, mai mult decît armonia. Pentru că aceasta din urmă amenintă cu dezordinea în timp ce haosul tînjeste după ordine. Dar pentru moment trebuie înteleasă închinarea intuitiei în fata deductiei.

Bulgăr de lut azvîrlit dintr-o prastie oarbă,
globul durerii îmi poartă în haos
iubirea...
Glasul pe ape nu-l auziti, nu-l credeti, nu-l pomeniti.
....
Ce nemărginită iubire, abisul
mă soarbe la sine, abisul îmbrătisează
sfera aceasta, care e lacrima
Lui.
Plînsul pe ape nu-l auziti, nu-l credeti, nu-l pomeniti.

            Mai există un argument care confirmă faptul că rationamentul subconstientului nostru este pur deductiv. Dacă acesta ar fi fost inductiv, atunci ar fi avut si capacitate de a pune în discutie legile si principiile constructive pe care are misiunea de a le aplica în întreaga noastră fiinta, modificînd ritmul cardiac, temperatura corpului sau să regleze după bunul plac digestia. Dacă subconstientul ar putea rationa în mod inductiv, el ar fi in stare să compromită armonia pentru întretinerea căreia se străduieste atît. În loc să lucreze pentru binele nostru, el s-ar opune acestuia si ar provoca o anarhie totală în toate organele si functiunile corpului nostru. O asemenea stare de fapt ar conduce în mod obligatoriu la tot felul de boli si, în final, la moarte. El însă tine sub control si conduce fiinta umană, fiind proba simtului său înnăscut pentru perfectiune si a vointei sale constante de a actiona pentru binele nostru general. Haosul este astfel coordonat spre viitor. Nu cumva existenta haosului la începutul si sfîrsitul lumii reprezintă segmentul ouroboros al evolutiei universului ca etapă obligatorie a istoriei? Toate elementele concură spre creatie între nuntă si moarte, renasterea fiind clipa trecerii într-o nouă etapă a initierii.

...Precum atunci si azi – întocma:
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi, la bolti, pe Sfîntul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou-simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.
....
A mortii frunte-acolo-i toată.

În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-nscrie-n noi, o roată.
Întocma – dogma.

Si totusi la început a fost cosmosul sau haosul? Pentru că poetul luînd simbolul oului reînnoieste ciclul:

Încă odată:
e. Oul, celui sterp la fel,
dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el.
Si nici la closcă să nu-l pui!
Îl lasă-n pacea-ntîie-a lui.

Că vinovat e tot făcutul
Si sfînt, doar nunta, începutul.

Haosul corespunde hermetic opozitiei elementelor în sînul materiei primare încă nu sublimată prin proces alchimic, înaintea nuntii universale, a instaurării ordinii olimpiene la eleni sau din timpul divinitătilor si credintelor anterioare lui Cristos la crestini.
Auzim strigăte de groază; e spaimă nu este pace!

Mă plec si te scrutez cu un fior
Ca-ntr-o lumină de fîntînă...
...
Tu stii ceva ce limba ta nu-l stie
Si să-l rostească nu e cu putintă.
Stiinta mută ti-a fost dată tie
Si mie graiul cel fără stiintă.

          Subconstientul este dotat cu un rationament deductiv si acest rationament este infailibil atunci cînd nu suferă nici o influentă negativă din partea constientei obiective. În majoritatea timpului, noi nu îi acordăm atentia dorită si acordăm prioritate concluziilor rezultate din rationament. Astfel, atunci cînd sîntem confruntati cu o problemă, noi avem tendinta  de a-i găsi solutia reflectînd la aceasta doar dintr-un punct de vedere obiectiv. Dar, acest punct de vedere este în mod necesar limitat, fiind rezultatul activitătii noastre cerebrale, care este subiect al unui număr mare de erori de interpretare. Înainte de a emite o judecată sau o opinie, mai ales dacă aceasta se referă la un lucru foarte important, ar fi bine să supunem problema în cauză subconstientului, deci să medităm. Noaptea este un sfetnic bun, e o vorbă de duh ce traduce perfect faptul că este mai bine să se acorde un moment de reflectie înainte de face o judecată importantă sau de a lua o decizie gravă. Atunci cînd dormim, subconstientul nostru este cel mai activ. Transmitîndu-i acestuia problema care ne preocupă, el poate deci să o analizeze într-o manieră mult mai aprofundată pe care nu poate să o facă rationamentul obiectiv, si asta fiindcă subconstientul dispune de memoria tuturor faptelor care ne privesc si poate avea deci o viziune a viitorului, lucru ce este imposibil a se obtine în stare de veghe. Solicitat deopotrivă de spatiile netărmurite ale visului, cît si de teritoriile sigure ale realului, decantînd reveria si observatia lucidă, împletindu-le, contopindu-le într-o melodie unitară, poetul impresionează prin căldura mărturisirii, sinceritatea tonului: "Cînd citesti o poesie,/suie în copac si cîntă/dă frunzisul la o parte/si cu el ne învesmîntă,// taie o felie mică/ din cerestii, dulcii faguri/ bate cu o strofă bună/ să deschidă cerul praguri,// pune-n sînge dulci otrăvuri/ inima din piept o scoate/ în liberiene vase/ scald-o, vezi cum se socoate// tinde bratele să scuturi,/ pene de păuni si linguri/ si-ntre cai de lut si fluturi/ plîngi!/ sîntem atît de singuri" .
O viziune completă asupra haosului fără a-l defini o are Ioanid Romanescu, e un spatiu plin de pulberi de orgoliu si de vicii căruia i se supune arderea supremă ce poate atrage un gol viitor. Deci poetul surprinde reversibilitatea fenomenelor, acest big-bang oscilatoriu al universului, cu potentialul reîntoarcerii la matrice pentru ca după ispăsire si iertare să ne întoarcem la armonia prevăzută de Sfîntul Ioan în Apocalips: "pînă rămîne numai ea, ideea/ care fortează spatiul să-i fie împotrivă"...,

Golul-tunel se naste golul-con
cu vîrfu-n cei ce vin si baza nesfîrsită,
ei populează tragicul eon
cu nori compacti siliti să se tîrască
pe-originarul spatiu ruinat
care îi descompune în regnuri si în oameni
...
Aici cuvîntul însusi se surpă-n gol spre gol
se catără-n fiorduri fatidice si moare
cei care vin din urmă au totul fără scop
si-l calcă fără scrupul în picioare

Cum fără de cuvînt ideea nu există
o lume se reia o lume – spun –
pentru perechea ei de jos întîmplătoare.

Primăvara e plină de veselie, toamna linisteste-n taină cu umbrele ei stinse, Haosul inversul ordinii firesti: "O veselie albă/ ce nu cunoaste haos;/ pe cînd toamna în salbă/ îmbie la repaos.//…/În primăvară simte nevoia de-a iubi, /pe cînd în umbra toamnei se vrea a fi iubit!" E una dintre cele mai plastice viziuni lirice ale spatiului disarmonic. Haosul e si noaptea, tenebrele, răul, infernul, vidul, neantul dar si demiurgul, Dumnezeu Tatăl, Sophia sau Lucifer, matricea de la care toate se înfiripă si crează, Marele Arhitect al Universului.

Sufletul se rotea toată ziua, toată noaptea.
O amintire. O sperantă. O amintire. si iar o sperantă.
Oamenii, pomii, pietrele, iarba,
cu moartea stăteau în balantă.

Haosul reprezintă dimensiunea cosmică, psihologică si artistică care precede orice proces creator. Este o stare lipsită de orice organizare, fără functie sau finalitate si care necesită interventia unui proncipiu ordinator. În acelasi timp el este matricea de unde s-a născut lumea.

Nu-i niciun clopot, nici adîncul de fîntînă.
Sîntem doar noi într-o divină mînă
care ne-adoarme într-un vis, în vesnic infinit,
orgasm ceresc redus la doi îndrăgostiti
ce sînt în cosmos si în haos un nimic,
lumină îmbrăcată în pămînteană haină.

           Memoria perfectă si rationamentul deductiv ale subconstientului nu prezintă numai avantaje, chiar dacă s-ar dori acest lucru. Astfel, dacă admiteti că el memorează toate faptele, evenimentele si informatiile au făcut obiectul atentiei noastre, acest lucru presupune că el înregistrează la fel de bine atît gîndurile bune, cît si pe cele rele, care le-am fi putut întretine. De aici, din vina noastră, memoria lui poate fi plină de impresii negative. Si, este evident, că atît timp cît subconstientul nu este purificat de acest tip de impresii, este imposibil a accede din plin la întelepciunea ce se găseste în profunzimea noastră. Impuritătile pe care le contine ne împiedică să percepem lumina ce emană din Constienta cosmică. De altfel, faptul că subconstientul rationează în mod deductiv poate fi un inconvenient atunci cînd ne opunem rolului constructiv pe care el îl îndeplineste în fiecare individ, si asta fiindcă el are tendinta de a ni se supune si a nu pune în discutie ordinele pe care i le dăm. Prin asta se explică de ce obiceiurile rele pe care le preluăm devin pentru el legi cărora sfîrseste prin a i se supune, sub efectul vointei obiective. Cu timpul si prin repetitie, aceste rele obiceiuri se înregistrează din ce în ce mai adînc în memorie, si soseste un moment cînd devine foarte dificil de combătut, jenînd astfel evolutia. Este foarte important să ne purificăm subconstientul de toate gîndurile, ideile, credintele si obiceiurile care merg împotriva legilor cosmice si naturale ce lucrează în noi. Uneori haosul este moarte, alteori viată, el poate fi plin de culori sau o neîntinată beznă. Seara, chiar înainte de a adormi, să ne întoarcem cît mai departe posibil în amintirile din adolescentă si copilărie. De fiecare dată cînd un eveniment ne revine in memorie, să încercăm să o mentinem cîteva clipe în constientă, si apoi s-o analizăm ca si cum ar fi vorba de o secventă dintr-un film în care am fost actorii principali. Iată piramida omenirii încercînd să acopere beneficiul creatiei pentru ca ceea ce este sus să fie si jos, creatia repetîndu-se cu ajutorul Cuvîntului, noi, însine, omenirea fiind între regnuri înfăptuirea plansei de arhitectură a lui Dumnezeu, ideea.

Am început să înteleg cîte ceva
din ceea ce stiu:
În mine e un ochi
înlăuntrul meu...

Chiar dacă pare haos, de fapt totul e Dumnezeul din noi. Dacă din focul spiritului va fi creat noul Eden, conform dictonului alchimic de a nu dispretui cenusa, lantul cauzalitătii rămîne neatins de haos de la începuturi si pînă la sfîrsit. Tot ceea ce se întîmplă pe pămînt aminteste de haos, prin fapte si gînduri, unduiri de lumini si sunete cuprinse în Cuvînt. Nici măcar izgonirea din rai, răul, păcatul nu au declansat haosul în Cuvînt, ci continuarea creatiei dipă planul divin, în cea mai perfectă ordine. În creatie, "Timpul e mila vesniciei; fără a timpului iutime,/ care e cel mai iute din toate cîte sînt, toate-ar fi fost durere vesnică" si trecînd de sansa de a fi rămas în haos iată devenirea întru armonie:

"Apoi toti cei din Marea Vesnicie se întîlniră la Sfatul Domnului
sub chipul unui Om, Însusi Isus, pe muntele Galaad si Hermon,
pe al contractiei hotar ca să-l creeze pe Omul cel căzut...
.....si Omul începu
să se trezească din asternutul mortii..."

Si Duhul Sfînt coboară într-o deschidere ontologică ce nu pare absolută, desprinzîndu-se prin inflexiune temporală de constiinta cosmică, deci din vesnicie. Pierderea limbajului în distorsiunile temporale par a fi sincopele pe care atît poetul cît omul si obisnuit le realizează în viata zilnică. Constiintele omenirii par create în secret în timpul de dinaintea genezei. Nu există constiintă în afara libertătii. Ea înfloreste, se deschide precum florile în lumina libertătii. De aceea mesajul Duhului Sfînt înseamnă tainica chemare a nefiintei spre fiintă. 

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înteles-o fulgerător,
si care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor...

... Gravitatie a inimii mele,
toate-ntelesurile rechemîndu-le
mereu înapoi. Chiar si pe tine,
rob al magnetilor, gîndule.

Poetul retrăieste evenimente agreabile si pozitive, impregnîndu-se cu sentimentele de bucurie ce le-au fost asociate. Cînd dimpotrivă este vorba de situata unui comportament negativ, împotrivindu-se anturajului sau a idealurilor pe care consideră că trebuie să le urmeze, îsi asumă erorile pe care le-a comis.
It is the sea you hear in me
Its dissatifactions?
Or the voice of nothing, that was your madness?...

Să fie haosul chiar vocea nimicului, sau nimicul nevăzut ascunde întregul ca o magie? Întoarcerea în timp conduce la retrăirea unei scene ce revine în gîndire, vizualizînd o actiune pe care ar vrea s-o îndeplinească pentru a realiza binele. Fără haos nu am avea comparatia realitătii care să ne integreze în Lumină. Adeseori haosul e văzut ca întuneric, dar de unde atîta lumină să izvorască din acesta, el fiind la baza Creatiei? Eliberati de ihibitii poetii respiră în neant, amplificînd viziuni legate de dragoste, de hipnoză, misterul si nelămuritul acestui sentiment coplesitor, antrenat de o inspiratie clocotitoare ei organizează din structuri metaforice concentrice, fiecare colaborînd cu lumina ei interioară la ordinea, măsura si profilul întregului. Pătrunderea prin meditatie în haos duce la o transmutare care poate purifica subconstientul de o multime de impresii care, fără să ne dăm seama, apasă pe constiinta noastră si ne împiedecă de a avea o viată senină. Neutralizarea impactului negativ pe care amintirile le au adesea asupra modului nostru de a ne trăi prezentul si de a ne prevede viitorul este ca si rolul primordial al ordinii, adică acela de a armoniza haosul.
Negarea creatiei poate fi explozia mistică spre neant a elementelor alchimice, iesirea din ape din matricea divină, din haos e de fapt zborul spre libertate. Apele erau dogma, legile sacre, vidul primordial. Neantul e armonia vibratiilor si acestea definesc libertatea gîndirii. Poesia nu poate fi haos, ea este ordine si armonie comisă de Cuvîntul primordial si transmisă creierului poetului ca o muzică bine interpretată de sferele infinite, conturată în subconstientul oniric si redată hîrtiei pentrui a fi transmisă cititorului. Omul este un hotar la care se întîlnesc pentru negocieri toate fortele universului. Poesia este prin excelentă cosmos:

Uneori vorbesc în fata ta,
ca-naintea unui zid înalt, de piatră
care se pierde lenes în nori.

Strig toate numele lucrurilor,
stiute de mine vreodată.
Smulg secundele din oră
si le-arăt, bătînd,
iar sub plăcuta înfătisare a tăcerii
mărturisesc destinul planetelor.

Zidul înalt, de piatră,
deschide un ochi mare, albastru
si-apoi îl închide.

Spune maestrul: “Deseori nu sîntem în stare să întelegem binecuvîntările pe care le primim. De multe ori nu percepem că Dumnezeu face asta pentru a ne face să crestem spiritual. O poveste spune că un pelican, în timpul unei ierni crîncene, se sacrifică pentru a da de mîncare propria carne puilor săi. Cînd în final moare de slăbiciune, unul din micuti spune altuia: În sfîrsit! Mă săturasem să tot mănînc acelasi lucru în fiecare zi.” . Motivul este simplu: în lipsă totală de hrană, pelicanul îsi înfige ciocul în propria-i carne pentru a-si hrănii puii. Unul din simbolurile sacre ale crestinismului este pelicanul. Si sacrificiul de sine cu principiul euharistiei este tot un simbol al asternerii luminii peste haos. Simbolul sacrificiului este pur interior. Atma vine din afară, realizînd poesia sacră a depărtărilor, poesia trecutului care imobilizeză timpul, reflectînd peisajele vaste din memoria vidului. În acest loc (care nu e timp si nici spatiu, dar cuprinde infinitul) omul îsi găseste echilibrul. De fapt nu oare această armonie este dată de muzica sferelor , cea care reproduce sunetul primordial al universului? Nu oare armonia e tăcerea ultimă, aceeasi cu cea dintru început? Nu oare armonia spatială se reflectă în noi printr-o armonie temporală? Dacă e asa, cea mai imaterială dintre artele dezvoltate de om, cea mai veche în transmiterea traditiilor ca expresie a armoniei divine în om, e muzica. În cultul Marelui Arhitect al Universului muzica e si descendentă pentru spirit si ascendentă, extatică pentru omul dorit de cunoastere. Frumusetea sunetelor si forta ritmurilor conduc prin ritual accesul la lumina tăcută a întelepciunii. Muzica este cea care defineste si armonizează în acelasi timp haosul. El este o sumă de cuante fotonice, purtătorul gestant al Luminii, este Dumnezeu în stare latentă, de asteptare a clipei de-nceput. Fiecare dintre noi doreste armonia si nu haosul si de aceea fuge de folosirea cuvîntului si ideii lirice care i-ar putea distruge visul. Cît de rar este acest cuvînt folosit de poetii care îi străbat cu fiecare gînd întinderile! El apare în subconstient, în fiecare gînd, prin fiecare fibră a trupului si răscoleste sufletul. Haosul este prezent în toată splendoarea lui în toată creatia lumii. De aceea nu mai este necesară amintirea lui, iar numele său devine sacru, tabu între nastere si moarte. Iar moartea e o nastere, sfîrsitul în haos devine o nouă ordine, asteptată, o înviere ce redă armonia. Haosul nu înseamnă disarmonie ci matricea imensei armonii divine.
Si totusi permanent cuvîntul aminteste de timpurile străvechi: "Cuvintele se roteau între noi,/ înainte si înapoi/ si cu cît te iubeam mai mult, cu atît/ repetau, într-un vîrtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput."
Acolo unde ajungem doar prin rugăciune, prin adoratie profundă si tăcută, întîlnim pe Dumnezeu, un Dumnezeu al reflexelor, vastul reflex al Luminii. E incompatibil cu capacitatea gîndirii de a închipui si al limbii de a reda acest ou primordial, cosmologic matrice a genezei, lumina reflectată. Si lumina ne arată calea, căci ce poate fi mai sublim decît să percepem drumul si nu telul, calea de a ajunge în neantul dominat de ordine, de un haos aparent si matriceal. Deci subconstientul e filtrul care ordonează haosul pentru om.