Odilon-Jean Périer s-a nãscut la Bruxelles. Doctor în Drept, a publicat mai multe culegeri de versuri: Combat de la Neige et du Poète (1920), La Vertu par le Chant (1920), Notre Mère la Ville (1922), Citadin (1924), Le Promeneur (1927). La doar 21 de ani a fost atins de o boalã incurabilã care-l va rãpune, ca si pe Balzac, la cîteva luni de la cãsãtorie. Boala, ca si recluziunea, îi conferã poeziei sale o tonalitate gravã, cu numeroase puseuri autoreferentiale.

Experienta unei sãnãtãti fragile
te face sensibil la frumusetile toamnei
TÎNÃRUL BOLNAV

În seara aceasta
trandafirii si prietenii se duc.
Cîinele poetului doarme în fata usii.
E multã sperantã într-o camerã închisã.

Poetul refuzã sã doarmã
În octombrie-atît de frumos e afarã!
Poetul refuzã sã moarã.
El deschide fereastra si spune:

“Maicã Toamnã de ce sã-i cîntãm
pe bãtrîni, pe bolnavi, pe cei tristi?
Sã asteptãm putin sã cadã frunza.
Sã fim cuminti, sã nu ne lãudãm”.


Sobru si limpede e gestul prieteniei
UN PAHAR DE APÃ ÎTI OFER

Un pahar de apã îti ofer
Nu-l sorbi cu gîndu-n altã parte
Gestul nu e unul efemer
    Zãmislit din calcule desarte.

Prietenia-i purã voluptate
Apã ce plãcut mã înfioarã
Îti propun dintr-însa jumãtate
    E de preferat cea mai usoarã.

Priveste-mã Sunt pur si vid
Aidoma paharelor bãute
Însã nici faptul cã-s asa livid
    Nu-l socotesc virtute.

Mai multã apã si luminã
Dã clipei mele pretul sãu
Poet care strãbat divina
    Cãrare cãtre Dumnezeu.

Linistea este la capãtul oricãrui poem
ISTORIA UNUI POEM

Fereastrã deschisã asupra orasului
    Cînt detasat

Seara umple un peisaj vast si neted
    Ceremonii
    Lege-mplinitã

Toate visele        Toate proiectele
Adio        Fereastra o-nchid
Un om este singur în patria sa

    Trase perdele    Orasul uitat
    Cînt pãtimas
    Zi reusitã.


Dragostea umanã trebuie sã atingã
acea zonã de puritate care este respectul
profund fatã de persoana iubitã.
FÃRÃ OAMENI

Iubire, nu vin spre a-ti desface pe umeri pãrul mãtãsos.
Pustie, poate înarmatã, esti inutila mea strãinã;
Te las, asadar, verticalã în micul petec de luminã
Si pãstrez numai corpu-acesta pur, mîndru si misterios.

Mã-ntreb de vei gãsi puterea sã-mi ierti lucrarea minunatã?
Spre a-mi traduce sfatu-n faptã pierzi poate un întreg tezaur
Si-asemeni apei solitare, oglindã-a soarelui de aur,
Renunti de dragul lui la toatã splendoarea-n preajmã etalatã.

Din toate cîte-n jur se miscã, din marea vietii viclenie,
Din slãbiciuni, din subterfugii, ca si din blînda agonie,
Nu vei cunoaste niciodatã temutul pret adevãrat.

De-a pururi vei rãmîne purã închisã ca într-o grãdinã,
Statuie-atinsã doar cu gîndul în micul petec de luminã,
Fãrã trãire, fãrã moarte, în versul ce ti-l scriu, curat!


Omul care strãbate un univers ambivalent
trebuie sã aleagã: va deveni el pelerinul
disperat al unui drum al prãbusirii sau
drumetul bucuros care porneste
întru descoperirea creatiei?
DRUMUL

Aceastã pace minunatã si tristã, si aceastã stea
Si barca noptilor ce-si poartã cu nonsalantã pînza grea
    Si-aceste tainice cîntãri...
Precum un om ce rãtãceste singur în locuinta-i vastã
Îmi port printre adînci secrete, în ora niciodatã fastã,
    Pasii imensei disperãri.

Las sã se ducã de la mine imagini de tandrete pline
Sedus fiind de noi tinuturi, de vorbe si cãrãri strãine.
Ci ochii de-i deschid, vai, Doamne, vãd printre lacrimi cum coboarã
Din cer aceastã stradã mîndrã cu margine liliachie,
    Un aer blînd de poezie,
Mîinile calde-ale iubirii când toamna-n aur se-nfãsoarã.

E-acelasi de când lumea omul, acelasi este si misterul
Elanurilor avîntate ce nu o datã ating cerul
    Visuri, tristeti ori aduceri-aminte...
Voi fi cîndva destul de tare sã pot sã tac si sã trãiesc
    Fãrã mãsti, fãrã tot universul livresc?
Peisaj si oglindã, de ce-n fata voastrã oricine se minte?

Deci, edificiul de umbre sã fie gata se cuvine –
Comorile zac îndelung în strãfund blestemat de ruine
    Ce-ades sãpãtorii-i înghit...
Nicicînd n-am trãit, opera mea-i pe deplin inumanã!
Îti iau pulsul, ti-ascult respiratia vanã,
Dragoste! Dragoste, vii si dispari si mã lasi ne-mplinit!

Oricare zi viseazã tainic s-atingã noi apoteoze...
Atunci de ce sã rupi cu patos aceste pieritoare roze?
Speri sã rãmînã-aici, pe lume, din tine însuti ce-i mai viu?
– Sã nu atingi mãcar c-o floare atotputernica Figurã
Ca-n lipsa noastrã firea-ntreagã sã se mentinã vesnic purã
Precum în preafrumoasa clipã atît de tristã-n care-ti scriu;

Sã pot sã-ti pun fãrã prihanã din nou în mîinile-ntelepte
O existentã unitarã, esentã-a gîndurilor drepte
Si Te mai rog, slãvite Doamne, ca din creatia-Ti divinã
Sã stergi tot ce-ar putea fi semnul de trecere-al acestui chip
Ardent si poate delectabil, urma de-o clipã pe nisip,
Toatã cãderea disperatã din cer cãtre eterna tinã...

(Prezentare si traduceri de Ion ROSIORU)

Home