P A R O D I I D E Lucian PERTA
( Poezia nr.1/2010)
Liviu Georgescu
Pădure înaintînd
Pădurarul se plimbă meditativ numărînd cioatele rămase
acolo unde nu de mult pădurea poleia cu verde cerul.
– trei sute cinci, trei sute sase….
Zăpezile topindu-se, adevărul
despre fostii falnici copaci apare pe tavă
din pămînt si frunze uscate.
Odinioară aici dansau miriapozii, fără zăbavă,
ochiul lor, asemenea lăncilor, se vedea pînă departe,
sfredelind întunericul noptilor.
Legile scrise si nescrise au fost încălcate. O liniste de moarte.
Piatră si lumină. Pămînt si rădăcini putrezite.
Pădurarul trece mai departe.
Nimic nu mai poate opri putregaiul. Un vîrtej de frunze răvăsite
încearcă să-nsele privirea zilnic.
Si ce-ar mai putea ascunde, oare?
Pădurarul face proces-verbal de constatare
si-l înaintează ocolului silvic.
Acesta îl înaintează mai departe sus, tot mai sus…
După trei sute sase ani, doar cu o călăuză
prin această pădure va fi de pătruns!
Mihai Merticaru
Spirale
Prilej de ceartă-i orisice lansare
De carte, de revistă sau jurnal,
Tocmai atuncea cînd te crezi pe val,
Vin prieteni să-ti aducă imputare
P OEZIA / vară 2010
244
Că prea te crezi profesorul total,
Primit de printi chiar si la vînătoare,
Cînd stie bine asta, fiecare,
Că doar tu stii cum ai ajuns la mal
După-ntîlnirea de pe pod cu neantul,
De-ai început să scrii în cuneiforme,
Să faci numai asa, pe amalgamatul
Pe o spirală urcă spre înaltul
De-azur aceste toate-n forme
Ce-n poezie tind să se transforme!
Ionut Caragea
Mereu, mereu
nu vreau decît să demasc
că unii pe Google se nasc,
dar nimeni, acum si în veci,
născut n-a fost în biblioteci –
că unii cresc în popor
si că altii diasporă vor,
dar nimeni, o stire nu am,
nu vrea despărtirea de neam –
pămîntul li-e frate la toti,
dar cei ce si-l vînd, patrioti
se cred si asa vor rămîne
si ei sînt românii de mîine –
o lume călcată-n picioare
e cea cu porniri literare,
poetul osîndă îsi duce
în viată poemul pe cruce
si cei dimprejur ce-l privesc
ca de un ciumat se feresc,
mereu-mereu arătîndu-l
cu degetul si acuzîndu-l
că iată, poetul, mereu
fuge în viată de greu!
P OEZIA / vară 2010
245
Raluca Brancomir
Si ce dacă
Trupul poemului tău
răstignit
într-o revistă pseudoliterară
de provincie –
din hău
întrupat
si pritocit,
în hău trimis iară
laolaltă cu criticii
tineri,
dornici de afirmare,
ce vor musca din el
flămînzi
si cu ardoare.
Si ce dacă,
las’ să muste
dacă asta au drept tel,
cît or vrea,
poemul tău îi împacă
pe toti
avînd o formă curată
si cristalină.
Chiar poti
să-l multiplici în variante
să poată să-l muste deodată
cît mai multi,
cu ardoare si zel.
Si ce dacă
nu mai rămîne
nimic din el ?
Fii pe pace,
adevăratul poet stie
că din oase
se poate face
o delicioasă parodie!