P A R O D I I D E Lucian PERTA

( Poezia nr.1/2010)

Liviu Georgescu

Pădure înaintînd

Pădurarul se plimbă meditativ numărînd cioatele rămase

acolo unde nu de mult pădurea poleia cu verde cerul.

– trei sute cinci, trei sute sase….

Zăpezile topindu-se, adevărul

despre fostii falnici copaci apare pe tavă

din pămînt si frunze uscate.

Odinioară aici dansau miriapozii, fără zăbavă,

ochiul lor, asemenea lăncilor, se vedea pînă departe,

sfredelind întunericul noptilor.

Legile scrise si nescrise au fost încălcate. O liniste de moarte.

Piatră si lumină. Pămînt si rădăcini putrezite.

Pădurarul trece mai departe.

Nimic nu mai poate opri putregaiul. Un vîrtej de frunze răvăsite

încearcă să-nsele privirea zilnic.

Si ce-ar mai putea ascunde, oare?

Pădurarul face proces-verbal de constatare

si-l înaintează ocolului silvic.

Acesta îl înaintează mai departe sus, tot mai sus…

După trei sute sase ani, doar cu o călăuză

prin această pădure va fi de pătruns!

Mihai Merticaru

Spirale

Prilej de ceartă-i orisice lansare

De carte, de revistă sau jurnal,

Tocmai atuncea cînd te crezi pe val,

Vin prieteni să-ti aducă imputare

P OEZIA / vară 2010

244

Că prea te crezi profesorul total,

Primit de printi chiar si la vînătoare,

Cînd stie bine asta, fiecare,

Că doar tu stii cum ai ajuns la mal

După-ntîlnirea de pe pod cu neantul,

De-ai început să scrii în cuneiforme,

Să faci numai asa, pe amalgamatul

Pe o spirală urcă spre înaltul

De-azur aceste toate-n forme

Ce-n poezie tind să se transforme!

Ionut Caragea

Mereu, mereu

nu vreau decît să demasc

că unii pe Google se nasc,

dar nimeni, acum si în veci,

născut n-a fost în biblioteci –

că unii cresc în popor

si că altii diasporă vor,

dar nimeni, o stire nu am,

nu vrea despărtirea de neam –

pămîntul li-e frate la toti,

dar cei ce si-l vînd, patrioti

se cred si asa vor rămîne

si ei sînt românii de mîine –

o lume călcată-n picioare

e cea cu porniri literare,

poetul osîndă îsi duce

în viată poemul pe cruce

si cei dimprejur ce-l privesc

ca de un ciumat se feresc,

mereu-mereu arătîndu-l

cu degetul si acuzîndu-l

că iată, poetul, mereu

fuge în viată de greu!

P OEZIA / vară 2010

245

Raluca Brancomir

Si ce dacă

Trupul poemului tău

răstignit

într-o revistă pseudoliterară

de provincie –

din hău

întrupat

si pritocit,

în hău trimis iară

laolaltă cu criticii

tineri,

dornici de afirmare,

ce vor musca din el

flămînzi

si cu ardoare.

Si ce dacă,

las’ să muste

dacă asta au drept tel,

cît or vrea,

poemul tău îi împacă

pe toti

avînd o formă curată

si cristalină.

Chiar poti

să-l multiplici în variante

să poată să-l muste deodată

cît mai multi,

cu ardoare si zel.

Si ce dacă

nu mai rămîne

nimic din el ?

Fii pe pace,

adevăratul poet stie

că din oase

se poate face

o delicioasă parodie!