ARTE POETICE LA ROMÂNI (XXII)

Stefan PETICĂ

(1877-1904)

 

TRANSFORMAREA LIRICEI

 

Cine a urmărit dezvoltarea poeziei moderne si cunoaste în acelasi timp cu de-amănuntul si poezia veche a putut să vadă marea deosebire dintre acestea două. Modul de exprimare, structura frazelor, imaginile, dispozitiunea generală, ba chiar si materia artei, a suferit o schimbare fundamentală. Ceea ce părea românilor de la 1870 ca o culme a perfectiei, e privit acum ca literatură a cărei valoare istorică întrece cu mult valoarea sa artistică.

Pastelurile lui Alecsandri sînt si rămîn niste poezii mi­nunate, fără îndoială, dar de cînd Eminescu ne-a deprins să admirăm puternica sa operă, fanteziile usoare De odi­nioară au trecut putin în umbră. Dl. Maiorescu, un adînc si fin cunoscător, a putut foarte bine să spună la 1872, vorbind despre aceste pasteluri, că sînt „o podoaba a lite­raturii în deobste”; la 1891 însă tot dl. Maiorescu n-a mai putut spune despre ele decît că sînt „cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri”. Unii au explicat această schim­bare de judecată a pătrunzătorului critic ca o necesitate a luptei contra directiei vechi. Se putea să fie si această pricină printre altele. Adevărata pricină stă însă în transformarea pe care a suferit-o lirica în timpul din urmă, transformare care a adus după sine modificarea judecatilor esteticei de altădată.

Pentru o veche lirică aforismul lui Voltaire: „O poezie nu e bună decît atunci cînd poate fi transformată într-o proză clară”, era un adevăr pe care nimeni nu-l discuta. De aceea toate productiunile literare de atunci erau simple, naive, gratioase, dar lipsite de acea adîncă pătrundere sufle­tească care dă atîta putere liricei moderne. Poetii erau mai curînd niste dibaci amuzatori decît niste artisti meniti să facă sufletul să vibreze de toată voluptatea plăcerii si a suferintei trăite si simtite. însăsi sufletul era privit uneori sub înfătisarea sa luminoasă; contrastele erau înlăturat» si acel joc puternic de raze si umbre, din oare V. Hugo a scos efecte asa de minunate, era necunoscut.

Romantismul eminescian a transformat toate acestea. A introdus puncte de vedere noi si o tehnică dezvoltată care însemna o adevărată revolutie.

Sufletul omenesc fu cercetat pînă în cele mai misterioase adîncimi si lira vibra de cîntece tulburătoare si pasionate care nici nu se bănuiau pînă atunci. în locul Stelutei, asa de senină si de simplă, avurăm Mortua est, poemă întune­cata, zguduitoare, amară, dar făcută anume pentru sufle­tele noastre zbuciumate. în loc de Concert în luncă, asa de frumos în simplicitatea sa cîmpenească, avurăm strigă­tele de revoltă concentrată în Noapte de mai.

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge/ Cînd poartă cîntece-ntre aripi dă nastere la răzvrătiri,/ Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge/ Si muzele că vor rămîne amăgitoare năluciri?/ Vestalelor, cînd în picioare alta­rul vostru s-află încă./ Si primăvara cînd se-ntoarce si astăzi ca si alte dati,/ Si preschimbat cînd nu se află pămîntul falnic într-o stîncă,/ De ce v-ati reurca în sfera abstractelor seninătăti?/ Închisă dacă vă e lumea, recoborîti-vă-ntre roze./ Parfumele din mai înaltă reînnoite-apoteoze,/ Si-n noaptea blondă ce se culcă pe cîmpenesti virginităti/ Este fiorul îm­preunării dintre natura renăscută/ S-atotputerea Vesniciei de om abia întrevăzută./ Veniti: privighetoarea cîntă, si liliacul e-nflorit;/ Cîntati: nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit.//

În loc de Dor de călătorie

Bate vîntul, bate tare/ Bate de la răsărit,/ Si-mi aduae dor de mare/ Dor de lung călătorit.//

am avut Plecare 1

Ah, de-ar sufla o vijelie/ În valuri s-află un mormînt ../ De unde sînt si cine sînt/ Voiesc să uit pe vesnicie.//

Această adîncă pătrundere în partea întunecată a sufle­tului a adus după dînsa întreaga transformare a liricii.

în locul frazelor clare, simple, cu constructie simetrică, veniră frazele clar-obscure, complicate, cu constructie sa­vantă. Subiectul si predicatul nu mai urmau bunele si pas­nicele reguli ale gramaticii elementare:

Cînd cu gene ostenite sară suflu-n luminare,/ Doar ceasor­nicul urmează lung-a timpului cărare,/ Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, si în odaie/ Luna varsă peste toate volup­toasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simtim ca-n vis pe toate.// Lună tu; stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Si gîndirilor dînd viată, suferintele întuneci;// 2

în fata acestei fraze încercarea lui Voltaire de a traduce poezia într-o proză clară ar fi ridicolă. Si totusi cine ar îndrăzni să spună că aceasta nu e poezie si încă poezie admirabilă?

Odată cu această complicatie în constructia frazelor se introduce în lirică si coloritul savant, cu tonuri calde si puternice în unele părti, cu nuante fine si delicate în altele. Strofe de o magie nesfîrsită apărură:

Iată lacul, Luna plină,/ Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate.// 3

sau aceasta:

Căci este sară-n asfintit/ Si noaptea o să-nceapă;/ Răsare luna linistit/ Si tremurînd din apă.// 4

Si în sfîrsit aceasta, care pare un adevărat loc din Ori­entul depărtat:

Fantasmagorie de culori/ Cu coperisuri lucitoare/ Sub largă purpură de flori/ Japonul magic rîde-n soare./ Idolatrat de călători/ Pe marea lui străvăzătoare/ Scamatorie de culori/ Si jucărie răpitoare/ Japonul magic rîde-n soare.// 5

Alături de această schimbare în frazare si colorit se trans­formă si ritmul. Vechea poezie se mărginea la un ritm foarte primitiv:

Pe Arges în jos/ Pe un mal frumos/ Negru Vodă trece/ Cu tovarăsi zece.// 6

Eminescu introduce ritmuri ca acestea:

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?/ Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta;/ Nu floarea vestejită din părul tău bălai,/ Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.// 7

în alte poezii ale Eminescului ritmul e si mai complicat, iar de la el încoace complicatia a mers crescînd. La unii poeti dintre cei tineri măsura veche a fost cu totul sfărîmată si în locul ritmului simetric de altă dată s-a introdus un ritm larg de o factură wagneriană. Principiul de care s-au condus poetii în această schimbare a fost că „ritmul nu trebuie să trăiască numai prin cuvintele ce le exprimă, ci să-si aibă existenta sa proprie”.

Această regulă, formulată în urmă de eminentul literat german Arno Holz, a călăuzit aproape pe toti poetii mo­dernisti.

Ea aducea însă după sine si o nouă definire a însemnă­tătii cuvintelor în vers.

Dacă ritmul nu avusese pînă aici o existentă de sine stătătoare, cuvintele nu avuseseră nici atîta. Ele nu erau decît simboluri reci ale ideilor. Artistii se ocupau de va­loarea lor de simboluri utile, dar la valoarea lor estetică nici nu se gîndeau. Cuvintele însă au si ele o anumită muzică care poate da efecte surprinzătoare si care le poate constitui un scop în sine.

Eminescu a încercat aceasta:

Se bate miezul noptii în clopotul de-aramă/ Si somnul, vames, vietii, nu vrea să-mi ieie vamă...// 8

Sunetele au si o muzicalitate care predomină în aceasta poezie, îi dau un caracter aproape religios si muzica lor are în adevăr solemnitatea pe care vrea s-o dea ideea fun­damentală.

Tot asa într-o poezie de Al. Macedonski:

Pe balta clară barca molatică plutea.../ Albeti neprihănit» curgeau din cer; – voioase/ Zîmbeau în fundul apei răsfrîngeri argintoase;/ Oh! alba dimineată, si visul ce soptea,/ Si norii albi – si crinii suavi – si balta clară,/ Si sufletul – cu­ratul argint de-odinioară –/ Oh! Sufletul! – curatul argint de-odinioară.// 9

Sunetul a revine aici si mai des decît în poezia Eminescului si de aceea impresia este si mai luminoasă.

Acestea sînt principalele transformări pe care le-a suferii lirica modernă. Se întelege că am vorbit aici numai de transformările curat tehnice ale versului, considerat ca un instrument de sine stătător, despre transformarea versului în legătură cu ideea reprezentativă vom vorbi altădată.

 

Stefan Petică – Opere, Fundatia pentru literatură si arta, Bucuresti, 1938

 

Note:

1. De Al. Macedonski. (n.ed.).

2. Scrisoarea I de M. Eminescu. (n.ed.).

3. Lasă-ti lumea... de M. Eminescu. (n.ed.).

4. Luceafărul de M. Eminescu (n.ed.).

5. Japonul de Al. Macedonski, Literatorul, 1892. In Opere, I, ed. T. Vianu, figurează cu titlul Niponul (n.ed.).

6. Monastirea Argesului, Poezii populare ale românilor adu­nate si întocmite de V. Alecsandri (n.ed.).

7. Despărtire de M. Eminescu (n.ed.).

8. Se bate miezul noptii de M. Eminescu (n.ed.)

9. Pe balta clară de Al. Macedonski (m.ed.)