Eu am stat la Iasi din ’38 pânã în ’43, asadar cinci ani; cinci ani foarte agitati de viatã politicã româneascã, dar si italianã si mondialã, pentru cã au fost anii rãzboiului, iar înainte, ani de convulsii interne române: dictatura lui Carol II, apoi alungarea sa, Antonescu si acordul cu Axa, intrarea în rãzboi, etc. Iar eu eram directorul Institutului Italian de Culturã si profesor suplinitor la Catedra de Italianã a Universitãtii, care fusese fondatã chiar în ’38; eram deci primul care ocupa aceastã catedrã.
Pentru mine a fost o mare experientã culturalã si pentru cã eram foarte tânãr. Aveam deja cunostinte vaste deoarece predasem la licee, fusesem doi ani lector la Graz, în Austria; eram acolo docent liber (dozent, cum spuneau germanii), dar la Iasi era prima datã când predam la universitate si, în plus, într-o tarã care nu era occidentalã, adicã avea o istorie, experiente, obiceiuri de viatã foarte diferite de ale mele. De aceea a fost o experientã pe care o consider deosebit de pozitivã, atât din punct de vedere uman, cât si din punct de vedere strict cultural.
în aceastã perioadã am început sã mã cunosc, dacã se poate spune asa, venind în contact si cu activitatea practicã pe care am decoperito ca fiind una din caracteristicile esentiale ale personalitãtii mele; nu pot lucra stiintific dacã nu organizez ceva în acelasi timp. Trebuie, cum spun eu, sã mã agit (agitatie fiind, pentru mine, o traducere mai putin nobilã a conceptului de streben despre care vorbeste Goethe, adicã îndreptarea atentiei spre ceea ce înseamnã miscare si activitate).
La Iasi am gãsit o facultate cu adevãrat foarte bunã, încât în acesti ani, ultimii pentru mine, am vorbit de multe ori despre ea. Am pomenit istoria mea intelectualã în mai multe cãrti, iar într-o carte pe care o scriu acum, si de al cãrei sfârsit mã apropii, se regãseste toatã istoria formãrii mele intelectuale. Si, atât în aceastã carte, ca si în cea precedentã (un fel roman autobiografic formativ pe care l-am publicat anul trecut) existã mereu o amintire foarte frumoasã a Iasului, a Universitãtii si a întâlnirii cu un grup de intelectuali români într-adevãr de primã mãrime – pe care apoi am avut ocazia sã-i întâlnesc si dupã rãzboi de câteva ori la Bucuresti, unde se transferaserã apoi toti  – de exemplu: decanul facultãtii Iorgu Iordan, profesorul de latinã Const. Balmus, istoricul de mare valoare Andrei Otetea, autor al unei cãrti pe care mi-a dãruit-o si o mai pãstrez încã – Renasterea – apoi George Cãlinescu, care era atunci conferentiar. As spune cã acestia au fost cei cu care am avut relatii mai apropiate. Dar l-am cunoscut, bineînteles, si pe Alexandru Rosetti, l-am cunoscut pe Neculai Serban, profesorul de francezã care era si el, într-un anumit fel, un italienist pentru cã opera sa principalã era Leopardi et la France. Dar mai ales cu primii patru am fost în relatii foarte bune: erau foarte amabili, m-au sfãtuit în prinvinta activitãtii mele didactice, frecventau Institutul Italian de Culturã.
La institut am desfãsurat o activitate bogatã si sustinutã, invitând numerosi cercetãtori italieni, atât dintre cei care predau deja în România, cât si care veneau special pentru o serie de conferinte în principalele orase române. Era atunci o perioadã foarte favorabilã, date fiind raporturile politice între cele douã tãri, iar limba italianã a avut o dezvoltare deosebitã. La Iasi se preda la Liceul National, la Liceul Militar, la un Institut Pedagogic; era prezentã, as spune, peste tot; înfiintasem cursuri de italianã peste tot. La Institut aveam 400-500 de persoane care frecventau cele trei cursuri principale: unul pentru începãtori, un curs de nivel mediu si unul pentru avansati. Mai erau si cursuri de culturã italianã, de literaturã, de istoria artei si o bibliotecã destul de bogatã. Asadar la Iasi se respira o climã chiar foarte plãcutã, foarte favorabilã si, întrucât aveam numeroase sectii ale Institutului Italian de Culturã – era una la Bârlad, una la Bacãu – am cãlãtorit prin toatã România de atunci.
Iasi m-a pus în contact cu douã lucruri pentru mine noi: în primul rând, lingvistica. în afarã de Iordan si Rosetti – si as spune cã în România atunci lingvistica era mai avansatã decât la noi în Italia – la Iasi am cunoscut stilistica francezã pe lângã cea româneascã; pe lângã criticii vostri, i-am cunoscut pe francezi pentru cã aici ei erau, desigur, la ei acasã. L-am cunoscut pe Bally, l-am cunoscut pe Meillet, cred cã am început sã cunosc aici si primele elemente din Saussure, astfel cã toate acestea m-au ajutat foarte mult la întoarcerea mea în Italia, la sfârsitul rãzboiului, când a avut loc si la noi un boom al lingvisticii, al stilisticii, al tuturor acestor discipline. Cunostintele mele mi-au permis sã mã apropii imediat de elementele noi, din acest punct de vedere, pentru cultura italianã care se regãseau în Gramsci – chiar politizate, ideologizate – sau în alti mari lingvisti din trecutul italian, dar pe care noi italienistii, noi criticii literari îi cunosteam putin: de exemplu Graziadio Isaia Ascoli sau Ernesto Giacomo Parodi erau lingvisti de primã mãrime însã pe care noi nu-i cunosteam deloc sau aproape deloc si nu-i prea luam în serios. Pentru mine însã, de atunci, studiul lingvisticii, al limbii, al stilisticii – si apoi si contactul cu stilistica germanã, de exemplu cu Vossler, cu austriacul Spitzer – elementul “limbã”, adicã elementul cu care scriitorul se exprimã, a devenit esential; sau co-esential. Adicã nu se poate, dupã pãrerea mea, face criticã fãrã a te gândi, pe de o parte, la ceea ce Dante numea “intentia artei” – adicã ceea ce artistul vrea sã facã – dar, pe cealaltã parte, la ceea ce Dante numea “materia” – adicã instrumentul cu care lucreazã. Asadar de atunci o parte a studiilor mele s-a îndreptat, din ce în ce mai critic, cãtre directiile care au apãrut mai târziu: neoavangardiste, neostructuraliste, semiotice sau semiologice. Fatã de acestea am fost întotdeauna mai critic, în timp ce, dimpotrivã, sînt din ce în ce mai favorabil marilor maestri din prima jumãtate a secolului XX. în special, Saussure este pentru mine unul din cei cinci sau sase zei din Panteonul meu, ultimul zeu, cel mai tânãr, fiind Gramsci.
Celãlalt lucru în privinta cãruia Iasul m-a ajutat foarte mult a fost descoperirea literaturii populare. Aici în România am intrat în contact cu marea voastrã literaturã popularã, cu baladele voastre, cu doinele, cu colindele (mai am încã acasã, la Roma, multe volume de literaturã popularã), apoi cu studiile voastre despre aceastã literaturã. M-am regãsit apoi pe acelasi teren cu Gramsci – care, în anii ’30, când era în închisoare, a fost primul care la noi a revendicat mãretia celei ce numea încã literaturã popularã – iar apoi s-a mers înainte si cu alte nume, cu alte studii foarte avansate, mult mai solide fatã de Gramsci; pentru a contribui si eu la acest progres, as spune cã studiile mele din România, cunoasterea acestei pãrti din literatura românã, m-a ajutat mult.
De aceea consider cã, dacã este adevãrat cã am fãcut ceva – în realitate am fãcut destul de mult – pentru rãspândirea în Italia a culturii române, traducând Caragiale, un volum de teatru cu scriitori ca Sebastian si altii din sec. XX, un alt volum de proze si asa mai departe, în acelasi timp Iasul, dupã cum s-a vãzut, a fãcut multe pentru mine.

(Traducere din limba italianã de Gabriela DIMA)

Home