Eu am stat la Iasi din 38 pânã
în 43, asadar cinci ani; cinci ani foarte agitati de viatã
politicã româneascã, dar si italianã si mondialã,
pentru cã au fost anii rãzboiului, iar înainte, ani
de convulsii interne române: dictatura lui Carol II, apoi alungarea
sa, Antonescu si acordul cu Axa, intrarea în rãzboi, etc.
Iar eu eram directorul Institutului Italian de Culturã si profesor
suplinitor la Catedra de Italianã a Universitãtii, care fusese
fondatã chiar în 38; eram deci primul care ocupa aceastã
catedrã.
(Traducere din limba italianã de Gabriela DIMA)
Pentru mine a fost o mare experientã culturalã si pentru
cã eram foarte tânãr. Aveam deja cunostinte vaste deoarece
predasem la licee, fusesem doi ani lector la Graz, în Austria; eram
acolo docent liber (dozent, cum spuneau germanii), dar la Iasi era prima
datã când predam la universitate si, în plus, într-o
tarã care nu era occidentalã, adicã avea o istorie,
experiente, obiceiuri de viatã foarte diferite de ale mele. De aceea
a fost o experientã pe care o consider deosebit de pozitivã,
atât din punct de vedere uman, cât si din punct de vedere strict
cultural.
în aceastã perioadã am început sã
mã cunosc, dacã se poate spune asa, venind în contact
si cu activitatea practicã pe care am decoperito ca fiind una din
caracteristicile esentiale ale personalitãtii mele; nu pot lucra
stiintific dacã nu organizez ceva în acelasi timp. Trebuie,
cum spun eu, sã mã agit (agitatie fiind, pentru mine, o traducere
mai putin nobilã a conceptului de streben despre care vorbeste Goethe,
adicã îndreptarea atentiei spre ceea ce înseamnã
miscare si activitate).
La Iasi am gãsit o facultate cu adevãrat foarte bunã,
încât în acesti ani, ultimii pentru mine, am vorbit de
multe ori despre ea. Am pomenit istoria mea intelectualã în
mai multe cãrti, iar într-o carte pe care o scriu acum, si
de al cãrei sfârsit mã apropii, se regãseste
toatã istoria formãrii mele intelectuale. Si, atât
în aceastã carte, ca si în cea precedentã (un
fel roman autobiografic formativ pe care l-am publicat anul trecut) existã
mereu o amintire foarte frumoasã a Iasului, a Universitãtii
si a întâlnirii cu un grup de intelectuali români într-adevãr
de primã mãrime pe care apoi am avut ocazia sã-i
întâlnesc si dupã rãzboi de câteva ori
la Bucuresti, unde se transferaserã apoi toti de exemplu:
decanul facultãtii Iorgu Iordan, profesorul de latinã Const.
Balmus, istoricul de mare valoare Andrei Otetea, autor al unei cãrti
pe care mi-a dãruit-o si o mai pãstrez încã
Renasterea apoi George Cãlinescu, care era atunci conferentiar.
As spune cã acestia au fost cei cu care am avut relatii mai apropiate.
Dar l-am cunoscut, bineînteles, si pe Alexandru Rosetti, l-am cunoscut
pe Neculai Serban, profesorul de francezã care era si el, într-un
anumit fel, un italienist pentru cã opera sa principalã era
Leopardi et la France. Dar mai ales cu primii patru am fost în relatii
foarte bune: erau foarte amabili, m-au sfãtuit în prinvinta
activitãtii mele didactice, frecventau Institutul Italian de Culturã.
La institut am desfãsurat o activitate bogatã si sustinutã,
invitând numerosi cercetãtori italieni, atât dintre
cei care predau deja în România, cât si care veneau special
pentru o serie de conferinte în principalele orase române.
Era atunci o perioadã foarte favorabilã, date fiind raporturile
politice între cele douã tãri, iar limba italianã
a avut o dezvoltare deosebitã. La Iasi se preda la Liceul National,
la Liceul Militar, la un Institut Pedagogic; era prezentã, as spune,
peste tot; înfiintasem cursuri de italianã peste tot. La Institut
aveam 400-500 de persoane care frecventau cele trei cursuri principale:
unul pentru începãtori, un curs de nivel mediu si unul pentru
avansati. Mai erau si cursuri de culturã italianã, de literaturã,
de istoria artei si o bibliotecã destul de bogatã. Asadar
la Iasi se respira o climã chiar foarte plãcutã, foarte
favorabilã si, întrucât aveam numeroase sectii ale Institutului
Italian de Culturã era una la Bârlad, una la Bacãu
am cãlãtorit prin toatã România de atunci.
Iasi m-a pus în contact cu douã lucruri pentru mine noi:
în primul rând, lingvistica. în afarã de Iordan
si Rosetti si as spune cã în România atunci lingvistica
era mai avansatã decât la noi în Italia la Iasi am
cunoscut stilistica francezã pe lângã cea româneascã;
pe lângã criticii vostri, i-am cunoscut pe francezi pentru
cã aici ei erau, desigur, la ei acasã. L-am cunoscut pe Bally,
l-am cunoscut pe Meillet, cred cã am început sã cunosc
aici si primele elemente din Saussure, astfel cã toate acestea m-au
ajutat foarte mult la întoarcerea mea în Italia, la sfârsitul
rãzboiului, când a avut loc si la noi un boom al lingvisticii,
al stilisticii, al tuturor acestor discipline. Cunostintele mele mi-au
permis sã mã apropii imediat de elementele noi, din acest
punct de vedere, pentru cultura italianã care se regãseau
în Gramsci chiar politizate, ideologizate sau în alti mari
lingvisti din trecutul italian, dar pe care noi italienistii, noi criticii
literari îi cunosteam putin: de exemplu Graziadio Isaia Ascoli sau
Ernesto Giacomo Parodi erau lingvisti de primã mãrime însã
pe care noi nu-i cunosteam deloc sau aproape deloc si nu-i prea luam în
serios. Pentru mine însã, de atunci, studiul lingvisticii,
al limbii, al stilisticii si apoi si contactul cu stilistica germanã,
de exemplu cu Vossler, cu austriacul Spitzer elementul limbã,
adicã elementul cu care scriitorul se exprimã, a devenit
esential; sau co-esential. Adicã nu se poate, dupã pãrerea
mea, face criticã fãrã a te gândi, pe de o parte,
la ceea ce Dante numea intentia artei adicã ceea ce artistul
vrea sã facã dar, pe cealaltã parte, la ceea ce
Dante numea materia adicã instrumentul cu care lucreazã.
Asadar de atunci o parte a studiilor mele s-a îndreptat, din ce în
ce mai critic, cãtre directiile care au apãrut mai târziu:
neoavangardiste, neostructuraliste, semiotice sau semiologice. Fatã
de acestea am fost întotdeauna mai critic, în timp ce, dimpotrivã,
sînt din ce în ce mai favorabil marilor maestri din prima jumãtate
a secolului XX. în special, Saussure este pentru mine unul din cei
cinci sau sase zei din Panteonul meu, ultimul zeu, cel mai tânãr,
fiind Gramsci.
Celãlalt lucru în privinta cãruia Iasul m-a ajutat
foarte mult a fost descoperirea literaturii populare. Aici în România
am intrat în contact cu marea voastrã literaturã popularã,
cu baladele voastre, cu doinele, cu colindele (mai am încã
acasã, la Roma, multe volume de literaturã popularã),
apoi cu studiile voastre despre aceastã literaturã. M-am
regãsit apoi pe acelasi teren cu Gramsci care, în anii 30,
când era în închisoare, a fost primul care la noi a revendicat
mãretia celei ce numea încã literaturã popularã
iar apoi s-a mers înainte si cu alte nume, cu alte studii foarte
avansate, mult mai solide fatã de Gramsci; pentru a contribui si
eu la acest progres, as spune cã studiile mele din România,
cunoasterea acestei pãrti din literatura românã, m-a
ajutat mult.
De aceea consider cã, dacã este adevãrat cã
am fãcut ceva în realitate am fãcut destul de mult
pentru rãspândirea în Italia a culturii române,
traducând Caragiale, un volum de teatru cu scriitori ca Sebastian
si altii din sec. XX, un alt volum de proze si asa mai departe, în
acelasi timp Iasul, dupã cum s-a vãzut, a fãcut multe
pentru mine.