Paul SÂN-PETRU

Editura Fundatiei Culturale Libra, 2007

Detest operele blasfemiante ale unor confrati care ar lua, desigur, premii ale unor academii comuniste, pe undeva prin Coreea de Nord sau Cuba, asa cum, de fapt, au fost la noi destui care, astfel, făceau servicii uriase marxism-leninismului ateu. Aflînd, însă, pe altii care, cultivîndu-si simtirea crestină si dînd maximă importantă transfigurării artistice si ideatiei ce vizează transcendentul, reusesc să aducă în lumea literelor „o jertfă vie si (cît se poate de) fără cusur”.
Unul dintre acestia este, pe lîngă altii (tot mai multi) si poetul Florin Dochia prin a sa carte (24/17 cm), 33 - piatră, pasăre, duh. De ce 33? Pentru că între copertile sobre se află treizeci si trei de poeme însotite de tot atîtea desene pe contrapagină realizate de inspirata graficiană Lidia Nicolae.
Cele treizeci si trei de poeme sînt închinate vîrstei cristice, tragic-triumfătoare, de la momentul Ghetsemani pînă dincolo de norii Înăltării. Calea îngustă a fiecărui poem e ghidată parcă la orice pas al paginii de cîte un admirabil desen, cum am spus, în tot felul de variante grafice de îmbălsămare cu netezimi de giulgii, sau asperităti de stîncă sau ghimpi, astfel că în ultimele desene, trupul cel sfînt către zorii Învierii ni se înfătisează, ca o retea de rădăcini sau un fel de artere revitalizate, ca în final să ni se configureze ca un trup de aer mai dens, în levitatie sau blîndă detentă.
Cartea lui Florin nu este paginată decît prin numărul fiecărui poem si cu „umbra” grafică a acestuia pe contrapagină. El ne dezvăluie impulsul  providential căruia îi datorează aceste poeme, folosind o suită de metafore în crescendo: «azi am luat cartea si am desfăcut-o filă cu filă/ cum dezbraci un fluture de aripi;/ ca un cocon m-am învelit în coperti;/ ca un sîmbure în carnea fructului;/ ca o sevă în capilare; ca o pradă în/ fălcile leului m-am învelit în coperti;/ acum citeste-mă si află că „strîmtă este/ poarta, îngustă este calea care duce/ la viată si putini aceia care o află”» (Poemul 1).
    Poemele par a fi atemporale, aspatiale, personagiile fără nume, dar autorul iese din fictiune pentru noi, propunîndu-ne un anume Print Auriu prin care, zice: «…si eu vreau să cuceresc lumea/ dar pe aceea de dincolo de aceasta/…/ nu lumea de apă/ nu lumea de foc/ nu lumea de metal/ nu lumea de aer/ vreau lumea dragoste s-o înstăpînesc…». Observăm refuzul celor patru elemente de fundament esoteric, pentru ceva „ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit”, cum spune Sfîntul Apostol Pavel. La un moment dat, acel Print Auriu priveste parcă din vîrful crucii către piciorul ei, vizualizînd premonitii cu tot ce i se va întîmpla în curînd, apoi se retrage în sine întregind toti timpii în succesiunea lor pînă „mai e putin si voi pleca acasă” (Poemul 3).
    În ansamblul poematic, unul din soldatii anonimi capătă contur numindu-l soldatul de pămînt, si un altul soldatul de apă si cel de aer, chiar si un înger de apă si un prezumtiv de foc, fiecare spune cîte ceva, cîte o poveste. În poem, la o privire atentă, observăm fanteziste rime interioare: flori-subsuori, botez-obez, sine-cine, apă-scapă s.a., poem în care poetul îsi aminteste de propriul botez: „…în toată vîltoarea aceea îmi era teamă/ că mă scapă femeia care vindea/ flori si zbor de albine” (Poemul 4).
Într-o altă secventă, participăm la un „melanj” temporal în care trecutul se amestecă putin cu prezentul si acesta cu viitorul, că nu mai stii pe ce lume esti: pe cea a incendierii Bibliotecii din Alexandria sau aceea a primei veniri sau a celei de a doua a Printului Auriu, sau a actualului metrou: „(atentie, se închid usile,/ urmează statia vatra luminoasă fără peron!)” ca apoi, ca o minge să fii propulsat din nou în preajma Bibliotecii Alexandrine: „rafturile se prăbusesc în cenusă si/ sub ea sînt eu, omul care sfinteste focul,/ mîngîie vreascurile si le urseste” (Poemul 5).
Cu cîteva poeme mai departe, îl regăsim pe acelasi Print Auriu, rezumîndu-si viitoarele patimi printr-o suită de instantanee, blitzuri după blitzuri fulgerîndu-i imaginatia, trăind apriori amănuntele în asteptare, poate pentru a-i fi mai usor, asa ca si cum ai uniformiza o greutate nu pe un singur punct-clipă, ci pe toată suprafata duratei acesteia. Spre finalul poemului, se arată si partea luminoasă a derulării evenimentiale: „…si-n lumină – rupte de la gura noastră/ cuvintele, dar nu sîntem flămînzi – la ei/ vesnicia-i de-o zi – deschid din carnea/ mea trecătoare izvorul de zori, nesfîrsitul,/ aici, înlăuntrul meu, răsăritul nu se mai termină” (Poemul 11).
    Dar iată că vine timpul pentru poeme, ca Printul Auriu să se deconspire. Întelegem cît de mult l-a prins scurta istorie cristică, dacă el, Florin Dochia, a putut să se substituie Printului în asa măsură încît si-a dat seama că, acumulînd ceva nemurire, („precum în cer si pre pămînt”), are si el o viată de patimi cristice, că Printul Auriu îl supervizează precum Tatăl pe Fiu în toate cele pătimite, scotîndu-l victorios, demn de crezare pînă la moarte si dincolo de ea.
Scurtă antologie sintagmatică: „pe această cărare a trecut poetul/ cu mersul lui greoi de vîslas/ încă i se mai vede umbra precum/ pe fetele firelor de nisip/ umbra muntelui”. Sau: „se vede biciul de jar/ cu care conduc trăsura umbrei” (Poemul 19); „lumea nu mai încape în cuvîntul/ din care a iesit atît de grăbită” (Poemul 25); „un ochi spînzurat de lacrimă/ numai atît în urmă – umbra/ de care-i gravidă lumina” (Poemul 26); „Doamne, îmi caut casa-acasa!/ sufletul meu s-a despărtit de carne/ ochiul mi s-a despărtit de vedere/ ca de o stea îndepărtată” (Poemul 30).
    Personal, mi-ar plăcea să ascult recitîndu-se aceste versuri cu auzul deschis către muzica lui Bach, cu ochii închisi deasupra mîinilor strînse!