POEZIA E O "AMĂGIRE" INEFABILĂ
A NEMURIRII
Dialog cu IOAN PINTEA
Ioan PINTEA: Primele versuri pe care le-am publicat la vîrsta de 14 ani mi-au fost girate de Constanta Buzea. Adevãratul debut însã, s-a petrecut în timpul liceului, cînd îndemnat de profesorii mei Aurel Podaru si Victor Tãrmurean, am fost publicat în Limba si literatura românã (seria pentru elevi). Spun cu mîna pe inimã cã am avut un mare noroc pentru cã la Beclean, unde mi-am fãcut liceul, exista pe vremea aceea o foarte puternicã grupare literarã, oameni împãtimiti de literaturã, scriitori cu cãrti publicate, marea majoritate dintre ei colaboratori la reviste literare, în special cele din Transilvania. Gruparea aceasta, foarte solidarã , functiona în cadrul Cenaclului Grigore Silasi. Îi amintesc pe cîtiva dintre ei, cerîndu-mi scuze dacã, fãrã sã vreau, uit pe cineva: Cornel Cotutiu, Aurel Podaru, Andrei Moldovan, Iosefina Pop, Mircea Cupsa, Grigore David, George Gavrilutiu, Valentin Falub, Olimpiu Nusfelean (cred cã din cînd în cînd venea si el la întîlnirile noastre), Livia Petri, Ovidiu Petri, Victor Tãrmurean. Aceastã grupare, pot spune cã, în mare, m-a format. Oricum eu veneam dintr-un sat grãniceresc nãsãudean, necolectivizat, cu tãrani, care în plin regim comunist, departe de lumea dezlãntuitã a orasului, puneau mare pret pe credintã, libertate, proprietate si …poezie.
În Runcu-Salvei, satul meu natal, cîtiva tãrani scriau poezie si citeau marile cãrti ale lumii. Vasile Dîncu a publicat un volum de Cîntece la Editura Dacia si a fost comentat de Laurentiu Ulici, D.R. Popescu, Victor Felea, vecinul meu Grigore Pop a publicat poezie în România Literarã sub oblãduirea lui Geo Dumitrescu… Asa cã proaspãt sosit la Beclean am fost repede integrat în miscarea literarã de aici. Practic, literar m-am format la Beclean. Datorez mult profesorilor si prietenilor mei de acolo. Dacã gîndeam la haina preoteascã? Din copilãrie si din tot sufletul. Eram nelipsit din strana bisericii. Binecuvîntati sã fie în vecii vecilor mama Floare si tata Anchidim care m-au învãtat cum sã-l iubesc pe Hristos! În liceu fiind, corespondam cu Episcopul de atunci al Clujului, Justinian Chira Maramuresanul, îi scriam , îl citeam si eram pur si simplu cucerit de Ioan Alexandru, fãceam o ucenicie asiduã la foarte multi preoti îmbunãtãtiti, citeam si uneori publicam în revistele Bisericii. Iatã, îmi amintesc un text despre Grigore Silasi, pe care l-am tipãrit, licean fiind, în Telegraful Român. In anul doi de liceu, m-am sfãtuit, tainic se întelege, cu profesorul meu, Costel Miron, care mai tîrziu îmi va deveni nas si, fãrã prea multã zarvã… am fugit din liceu. Unde crezi, dragã Cassian? direct si pur si simplu la Mãnãstirea… Rohia. Tin minte si acum iarna în care am urcat dealul Mãnãstirii, liturghia la care am participat si predica Pãrintelui staret de atunci, si a marelui duhovnic de azi Serafim Man. N-am avut norocul sã stau foarte mult. Poate astãzi eram monah, Dumnezeu stie! Am fost „ridicat” si însotit de un militian si inspectorul de limba si literatura românã de la judet si redat liceului. Asa a fost sã fie. Becleanul mi-a fost menit pe mai departe drept loc în care a prins contur clar biografia mea literarã. În anii ‘80, miscarea literarã din Beclean, a luat o amploare, sincer, greu de descris astãzi. Izgonit de la Dej, în urbea noastrã îsi continua activitatea Saeculum, un foarte important cenaclu al tinerilor scriitori din Transilvania, condus de prietenul nostru comun, regretatul Radu Sãplãcan. El l-a scos pentru prima datã din Mãnãstire în lume pe N. Steinhardt la Dej si la Beclean. Si cînd spun aceasta, stiu ce spun! Datoritã lui au coborît în Gara Beclean pe Somes, lunã de lunã, adevãrate „comandouri” literare formate din: Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Teohar Mihadas, Marcel Lupse, Daniel Drãgan, Olimpiu Nusfelean, Vasile Gogea, Ion Muresan, Zorin Diaconescu, Domnita Petri, Mihai Olos, Vasile Dragomir, Gavril Tãrmure, Alexandru Vlad, Ion Grosan, Ruxandra Cesereanu, etc. Saeculumul mi-a dat aripi. Am început sã public poezie, interviuri, eseuri, recenzii în cîteva reviste importante din tarã. Am obtinut, nu putine premii, la cîteva Festivaluri importante de Poezie si, în sfîrsit, am fost remarcat cu generozitate de cîtiva critici, printre ei numãrîndu-se, desigur, Laurentiu Ulici. Gruparea Silasi, selectiv, a trecut cu arme si bagaje în Saeculum. Datorez extrem de mult fenomenului Saeculum.
Biobibliografia mea a primit alte si alte „înfãtisãri” odatã cu stabilirea la Bistrita. Aici, la Biblioteca Judeteanã, am întemeiat împreunã cu regretatul Gheorghe Suciu „Saloanele culturale Liviu Rebreanu”. Nu peste mult timp „Saloanele” …vor provoca în urbea noastrã o adevãratã enclavã a rezistentei culturale: Întîlniri cu N. Steinhardt, colocvii despre Constantin Noica, expozitii de artã plasticã, dezbateri între scriitorii generatiei ’80… Au fost prezenti la Bistrita: Alexandru Paleologu, Mihai Sora, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, Stelian Tãnase, Andrei Cornea, Ioan Alexandru, Ion Dumitriu, Constantin Flondor, Gheorghe Crãciun, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Matei Visniec, Alin Teodorescu etc. Nu uit Clujul care, si înainte, si în timpul Facultãtii, si dupã, a fost destul de generos cu destinu-mi literar.
Nãsãudean fiind, totusi, ai poposit si prin pãrtile Moldovei. În ce context, cu ce te-ai ocupat si care ti-au fost prietenii?
De multe ori „m-a prins dorul de Moldova”, cum zice într-o poezie Cezar Ivãnescu. Pricinile sînt felurite. Am participat la multe Festivaluri de Poezie, am o multime de prieteni, începînd cu Suceava, trecînd prin Neamt si Botosani si terminînd cu „dulcele tîrg al Iesilor”. În anii ’80 am fost invitat de cãtre Daniel Corbu sã particip la Colocviile Nationale de Poezie de la Neamt, la ultima editie, cred, înainte de Revolutie. Simt si acuma tensiunea crescîndã între poeti si autoritãti, între scriitori si administratiile politice comuniste. Lui Liviu Ioan Stoiciu, dacã nu mã însel, i se interzisese sã ia parte la aceastã editie, Liviu Antonesei era poprit si el, de tine Cassiane, nu mai vorbesc… A venit Ulici, Marin Mincu, Chioaru, Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Aurel Dumitrascu. Privesc înapoi cu un anumit fel de nostalgie cînd mã gîndesc cã, totusi, în acea vreme întunecatã, poezia noastrã, avea fortã, era temutã si ascultatã. Poetul era hãituit, dar luat în seamã, adulat în contumacie, dar citit. Îl amintesc aici cu drag pe Liviu Antonesei, a cãrui carte Semnele timpului, am recomandat-o, la timpul potrivit lui N. Steinhardt. De fapt, cartea mea si a Pãrintelui Nicolae Primejdia mãrturisirii începe abrupt, direct cu lectura acestei cãrti. Cu Liviu am corespondat, îi citesc cãrtile, articolele din Timpul, pe care, nu stiu de ce, îl editeazã cu intermitente. În „anul ciumei” 1989 m-a cãutat acasã, la Bistrita. Fãrã teamã, cu mare încredere i-am arãtat manuscrisele Steinhardt. I-am pus la dispozitie cele Trei solutii. Despre acestea vorbeste, fãrã sã uite, în Jurnal din anii ciumei. Îi multumesc. Aici, la Tîrgu-Neamt, l-am cunoscut pe Aurel Dumitrascu si am pus la cale o prietenie de lungã duratã. În anii ,90, Aurel a scris despre aceastã întîlnire a noastrã în Contrapunct. A editat revista Antiteze. Pe adresa acesteia i-am trimis inedite de Steinhardt. Din pãcate Aurel s-a prãpãdit prea repede. Toamna trecutã, în drum spre Mãnãstirea Durãu, m-am oprit la Borca, i-am aprins o lumînare si dupã o ectenie ortodoxã i l-am evocat sotiei mele din toatã inima. Anul trecut am fãcut douã pelerinaje în Bucovina. Am dat o fugã si pînã la Piatra Neamt. L-am reîntîlnit pe prietenul meu drag si bun Radu Florescu, pe Adrian Alui Gheorghe.Îi amintesc cu drag printre prieteni pe tine Cassian, „virtuosule”, pe fratele Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Valeriu Stancu, pe Ovidiu Nimigean cu care, „liceeni odinioarã”, vorba Pãrintelui Agîrbiceanu, peste linie dincolo de gara din Ilva-Micã, în casa lui pãrinteascã, deprindeam împreunã nu numai poesia ci, mai ales teologhisirea nonconformistã si liberã. Dupã cum vezi am avut ceva treabã prin Moldova si Dumnezeu m-a rãsplãtit cu o multime de prieteni. Consider prietenia o virtute. Si nu mã satur sã spun cã iubirea între oameni are la bazã prietenia. Nu ne spune Mîntuitorul Hristos nouã tuturor: „Eu v-am numit pe voi prietenii mei”?…
Ce te-a îndemnat a sluji în Biserica Domnului? Cum rezoneazã poetul si preotul aflati în aceeasi fiintã?
Dragul meu, îti vorbeste „un optzecist întîrziat” (dupã aprecierea greco-catolicului Ulici): nu se poate fãrã Dumnezeu. Vreau sã-ti spun cã m-am apropiat cu teamã, cu fricã de preotie, m-am cutremurat cînd Arhiepiscopul Bartolomeu si-a pus mîinile peste mine si m-a ridicat la aceastã cinste, m-a consacrat pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Ioan Gurã de Aur, Vasile cel Mare au fugit, s-au ascuns de preotie, au fãcut cale-ntoarsã, cum se spune. Nu cã n-ar fi fost virtuosi, chemati, alesi, ci pentru cã se socoteau ei însisi nevrednici. Preotia nu e o misiune usoarã. Are si ea adîncurile si înãltimile ei. Cãderile si ridicãrile ei. Dar adu-ti aminte ce spune Tutea despre preoti si preotie. De ce îi spui unui preot „Sãrut mîna, Pãrinte!?. Pentru cã din mîinile lui primesti ceea ce nimeni altcineva nu poate sã-ti dea: trupul si sîngele lui Hristos, Sfînta Împãrtãsanie, frate Cassian. De aceea e înfricosãtor si ceresc, deopotrivã. Si totusi, ceva concret, nu neapãrat inefabil, m-a apropiat de preotie. Realismul unei credinte nezdruncinate în Dumnezeu, pe care l-am mostenit, cred, de la pãrinti, dragostea neconditionatã fatã de Iisus Hristos si lupta, efortul sfînt de a-l iubi pe aproapele, dacã se poate, ca pe mine însumi. Am învãtat de la N.Steinhardt cã poti sã-l slujesti pe Dumnezeu din toatã inima ta si din tot sufletul tãu iar în momentele de rãgaz, între Pateric si Limonariu, Sfîntul Grigorie de Nazianz, Sfîntul Ioan al Crucii, Rilke, Holderlin, Daniel Turcea, sã citesti un raft de optzecisti (dupã pãrerea mea Ion Stratan e un foarte important poet crestin), pe Mihai Ursachi, Adrian Popescu, Ileana Mãlãncioiu, si de ce nu, pe Serban Foartã sau Gellu Naum. Hristos este Cuvîntul si de aceea orice Cuvînt inspirat pus de Dumnezeu pe limba Poetului devine un mesaj divin. As putea sã spun ca Ioan Alexandru cã sînt „preot al sfintelor cuvinte”, dar voi zice altfel: sînt un optzecist întîrziat, poet, dupã aprecierea ta, preot ortodox, dupã milostivirea Duhului, care se strãduieste din rãsputeri sã nu încurce, sã nu amestece deloc, dar absolut deloc Preotia cu Poezia. A amestecat-o, din pãcate, la un moment dat, cu politichia. Grav. Poezia trebuie abordatã cu rigoare si seriozitate, Preotia la fel. Preotia e pe viatã si pe moarte. În slujire, te lupti pentru salvarea ta si a acelora ce ti-au fost încredintati. Te duci, îi conduci spre moarte sau îi pregãtesti de Înviere. Ori, ori. Ceea ce nu e Poezia. Dimpotrivã, ea e o amãgire inefabilã a nemuririi. Nu cred cã trebuie sã existe o armonie între Preot si Poet; mai degrabã o gîlceavã, o polemicã, un contrast. De aici, din aceste aparente contradictii, se poate naste o poezie valabilã si o preotie roditoare. Amin.
În anii 1984-1985 aveam pregãtit, gata pentru tipar, un volum de versuri intitulat Frigul si Frica, prefatat cu generozitate de N. Steinhardt. Cîteva poeme, foarte putine, le-as putea numãra pe degetele unei mîini, au apãrut în Vatra, Viata Româneascã, Steaua. Datorez aceste aparitii lui Cornel Moraru, Sînzianei Pop, lui Aurel Rãu. Poeziile din manuscris erau doldora de îngeri, cîrtite, Dumnezeu, cãmile, Cina de Tainã, etc. Nu aveau sorti de publicare. Am încercat, la recomandarea Pãrintelui Nicolae la Cartea Româneascã, la Sorin Mãrculescu. Cu toatã gentiletea, aprecierea si, cred, efortul acestui important poet, redactor si extraordinar traducãtor si fericit prieten al monahului de la Rohia, nu s-a putut face nimic. Am încercat la Dacia. S-a întîmplat întocmai ca la Cartea Româneascã. În aceastã situatie am abandonat ideea unei cãrti tipãrite pentru vremuri mai bune. Am debutat editorial efectiv la grãmadã. Pentru cã grãmadã e Alpha ’85. Nici tu spirit de generatie, nici tu idee de grup. Un amalgam. O arcã a lui Noe, în care amestecati la un loc, poeti din generatii absolut diferite, nu aveam nici o sansã ca individualitate, ca voce distinctã. Dar, stii prea bine, cunosti prea bine aceste nefericite antologii, cu care, din pãcate, s-a încercat, pe modelul „cooperativei agricole de productie”, sã se închidã gura generatiei noastre. Îmi reneg poemele care, fãrã voia mea, invocîndu-se în ultima clipã cã „Bucurestiul nu-i de acord”, au apãrut în Alpha ’95, stîlcite, cu versuri si cuvinte schimbate. Ca si tine, ca si multi altii, m-am bucurat si eu, din plin, de cenzori si cenzurã. Frigul si Frica a apãrut de-abia în 1992. O carte întîrziatã, dar care a avut o primire foarte bunã. Au scris despre ea: Al. Cistelecan, Laurentiu Ulici, Mircea Petean, Ion Muresan, Ioan Moldovan, Adrian Popescu, Ion Vieru, etc. Slãvit sã fie Domnul!
Abia în 1992 îti apare prima carte de sine stãtãtoare, Frigul si Frica. Ce a determinat întîrzierea debutului în volum?
Ti-am spus, poate cu prea multe amãnunte, în rãspunsul la întrebarea anterioarã. Au fost vremuri anormale, Cassian. Le-am trãit împreunã si de aceea, sper, orice mãrturie trebuie luatã ca atare de generatia care vine sau, pînã ne trezim noi, a si venit.
În ce împrejurãri l-ai cunoscut pe N. Steinhardt?
Pe N. Steinhardt l-am citit mai întîi. L-am aflat înainte de a-l întîlni. Episcopul Justinian, pe atunci al Clujului, acum al Maramuresului, m-a îndemnat sã caut Rohia, sã-l caut pe „ovreiul” Steinhardt care s-a cãlugãrit în Maramures. Norocul a fãcut ca sã ne întîlnim pentru prima oarã, nu la Rohia, ci la Beclean, cînd Steinhardt a fost adus, invitat de Radu Sãplãcan, la întîlnirile Saeculum. Amintesc aceasta si în Primejdia mãrturisirii. Stia, dupã cum mi-a spus, de la Pãrintele Serafim, despre fuga mea la Mãnãstire. În orice caz, atunci la Beclean mi-am pus încrederea la bãtaie si am cîstigat o admiratie pe timp lung, probabil nemeritatã, din partea Pãrintelui Nicolae. Mi-a propus sã ne spunem pe nume si în drum spre cãmãruta de la Liceul „Petru Rares” (pregãtitã de prozatorul Cornel Cotutiu) mi-a vorbit cu patimã, as spune, despre generatia lui. Ajunsi în camerã mi-a arãtat o Carte de Rugãciuni, primitã în dar de la Dinu Pillat. Din aceasta, i s-a citit, de un frate de Mãnãstire, în spitalul din Baia-Mare, Rugãciunea de dezlegare a sufletului, atunci cînd a trecut la cele vesnice. Relatia mea cu Pãrintele Nicolae a fost una de însotire. Îmi spunea cîndva cã i-am bucurat cãruntetele, îi spuneam mai mereu cã mi-a pus în ordine, în rînduialã tineretile. Scrisorile pe care le-am primit, manuscrisele pe care mi le-a lãsat în grijã, dragostea pãrinteascã, efectiv, pentru mine, Violeta si Ioana (Andrei încã nu era nãscut), bucuria cu care venea în casa noastrã si fericirea cã ne vedeam în „pustia înverzitã a Rohiei” m-au fãcut sã înteleg ce înseamnã sã dai si sã primeste. La Rohia se stia si se stie foarte bine cine dã si cine primeste.
Cîteva amintiri despre monahul Nicolae de la Rohia, cum era numit autorul Jurnalului fericirii.
Am nenumãrate amintiri despre Pãrintele Nicolae. Unele sînt notate, dar risipite printre caiete parohiale, altele le pãstrez în memorie si, probabil, cã va veni ziua, cînd le voi aduna într-o carte. Gînduri, butade, meditatii grave, anecdote privitoare la poporul român, ortodoxie, curaj, comunism, democratie, cãrti, filosofi si scriitori, crestinism, cãlugãrie, generatia ‘8o, Antonescu, evrei, istorie, etc. fac miezul unor discutii care n-au fost toate consemnate în Primejdia mãrturisirii Am fost martor la momente si întîmplãri pline de haz, pentru cã N. Steinhardt stia, precum Sfîntul Antonie, sã rîdã cu poftã, din tot sufletul de turpitudinile, gãunoseniile si fãloseniile formelor fãrã fond. N-a fost el Antistihus si n-a rîs maiorescian în anii 30 de toatã „generatia strãlucitã”: Eliade, Cioran, Noica?
O amintire: La Rohia, Pãrintele Nicolae, la început, a locuit în Casa stãretiei, în prima chilie pe stînga (aici am realizat prima convorbire cu el, publicatã în revista Tribuna de la Cluj), pe urmã s-a mutat, sus, pe deal, la Casa Poetului, la parter, tot în prima chilie pe stînga. Locuia usã în usã cu Pãrintele Paisie, acum vietuitor în Grecia, în Muntele Athos. Pãrintele Paisie Rogojanu, fost cîntãret de muzicã popularã în viata civilã, era un cãlugãr exemplar, dar cam ursuz. Desigur, despre el îmi spunea rîzînd, Pãrintele Nicolae: „Ioane, n-am eu harul, darul si condeiul lui Damian Stãnoiu. Ce portret i-as mai face fratelui Paisie, cum l-as mai descrie si cum l-as mai sulemeni pentru eternitate!”. De ce era asa pornit pe bietul Paisie ? Pãrintele Nicolae avea obiceiul sã facã foarte des baie, cîteodatã chiar de douã ori pe zi. În vremea aceea, apa era o problemã pentru Mãnãstire, instalatiile cu care era adusã sus nu functionau perfect, de aceea si boilerul se defecta de zeci de ori . Pe Paisie îl auzeam mereu murmurînd în barbã: „Iar face ovreiul baie! Iar stricã boilerul!”.
Într-o zi, înainte de a pleca în Lighet (locul retragerii noastre), Paisie ofuscat, supãrat nevoie-mare, i-a spus Pãrintelui Nicolae verde în fatã ceea ce gîndea: „Iar ai fãcut baie! Iar ai stricat boilerul!”. Pãrintele Nicolae, spre surprinderea mea, a rãmas calm. S-a oprit. M-am oprit si eu. Cu bastonul ridicat, cãutînd undeva prin aer un punct de sprijin, a fãcut, pe loc, trimitere la textul Evangheliei: „Frate Paisie, nu toti sîntem curati, zice Domnul Hristos. Eu unul nu sînt curat, de aceea îndeplinesc întocmai cuvintele Domnului. Mã spãl în fiecare zi, chiar de douã ori pe zi. Mai tacã-ti gura!”. Tin minte si acum surîsul lui Paisie, provocat de „ovreismul”, cu bunã-stiintã exagerat al Pãrintelui Nicolae. Mici necazuri cãlugãresti, frate Cassian!.
Cum au fost ultimele întîlniri si cum ai devenit legatarul testamentar al operelor lui N.Steinhardt?
În martie 1989, Pãrintele Nicolae mi-a telefonat acasã, la Beclean, rugîndu-mã stãruitor sã-i fac o vizitã la Rohia. Insista sã nu merg singur. „Te rog sã vii cu Violeta si Ioana, te rog”, mi-a spus. Nu stiu dacã a doua zi, dar cu sigurantã a treia zi, am pornit spre Rohia. Violeta i-a pregãtit cîteva daruri: un capot si papuci de casã. Eu: cãrti noi si reviste literare. Oarecum eram îngrijorati. De ce a insistat sã mergem întreaga familie? De ce rugãmintea de a-i face o vizitã foarte repede, si asa tam nesam, pe nepusã masã, cum se spune? Am ajuns pe la amiazã si, ca de fiecare, am fost primiti cu multã bucurie. Toatã dupã-masa am povestit,am revãzut, „coltul secret” din biblioteca mãnãstirii (unde erau depozitati Eliade, „Proba labirintului”, într-o traducere dactilo a Doinei Cornea, Ionescu, Cardinalul Lustinger, Caraion, Vintilã Horia, Alexandru Ciorãnescu, o superbã editie de poezie crestinã din lirica universalã etc.), am urcat în Lighet. Pãrintele era putin schimbat, îngîndurat, dorea sã plece foarte curînd, cît mai urgent pînã la Bucuresti. Noaptea am mers împreunã la Miezonopticã. Dupã slujbã ne-am întors la chilie. În fata Casei Poetului i s-a fãcut rãu. A luat cîteva medicamente, pe care, de regulã, le purta cu dînsul, si într-un tîrziu s-a linistit, si-a revenit. A doua zi, cît timp Violeta si Ioana au fãcut „curãtenia de primãvarã” în chilie, noi doi am fãcut o plimbare cît se poate de peripateticã, din nou înspre Lighet. În final, Pãrintele mi-a spus brusc, fãrã menajamente: „Ioane, cred cã am sã mor, cred cã am foarte, foarte putine zile de trãit. Mi-ai arãtat, si tu si Violeta destulã prietenie. Doresc ca toate manuscrisele din chilia mea sã-ti rãmînã tie. Zilele acestea plec la Bucuresti. O sã-ti aduc si alte manuscrise si, mai ales, o sã-ti las cãrtile lui Caraion. Sînt toate cu autograf si ti le dãruiesc. Stiu cît iubesti poezia lui Caraion. Ai si ceva din frazarea lui Caraion în poezia ta”… Frate Cassian, am rãmas mut, tãcut, tintuit locului. Am înteles, în sfîrsit, motivul chemãrii urgente la Rohia. Ne-am întors la Beclean tulburati. Peste putine zile am primit o scrisoare (era ultima) prin care N. Steinhardt îmi încredinta manuscrisul cãrtii de predici si îmi spunea: „Am rugat pe Pãrintii Justin si Emanoil sã-ti remitã toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutãti ori lucruri prea importante; te rog totusi sã le preiei tu, sã nu fie azvîrlite la gunoi”. În ziua în care am primit epistola, N. Steinhardt murea într-un spital din Baia-Mare. Ce mi s-a pãrut uimitor, nu era faptul cã îmi încredinta dosarele cu manuscrisele din chilie, pentru cã, asa cum ti-am povestit, cu cîteva zile înainte am fost poftit la Rohia pe aceastã temã, ci faptul cã pentru a fi sigur cã vor ajunge toate în grija mea, a lãsat bilete cu aceastã dorintã Pãrintilor Justin (azi arhiereu vicar al Maramuresului) si Emanoil (staret al Mãnãstirii Bixad). Acest ultim gest m-a topit. Pãrintele Nicolae, mi-a reconfirmat, iatã, dupã moarte cã avea niticã încredere si în mine, pãcãtosul! Nu mã consider un legatar testamentar ci un tînãr, la vremea aceea, cãruia N.Steinhardt i-a încredintat manuscrisele din chilia de la Rohia fãrã teamã si cu nãdejdea în viitorul publicãrii lor.
Am contribuit si eu, într-adevãr, dupã puteri, la nasterea sau renasterea unor reviste. Din pãcate sau din fericire le-am abandonat dupã ce au fost puse pe linia de plutire. Asa s- a întîmplat cu Minerva, apãrutã la Bistrita imediat dupã Revolutie, Deisis, editatã la München, în Germania, Logos, o publicatie a studentilor de la Facultatea de Teologie din Cluj si Renasterea, revista Arhiepiscopiei Clujului, fondatã de Episcopul Nicolae Ivan. Fiecare abandon a încununat, în definitiv, o experientã. Dupã pãrerea mea, Bistrita are nevoie de o revistã de anvergurã. Nu stiu dacã Miscarea Literarã promite asa ceva, pentru cã e la început, de-abia au apãrut primele numere, dar mã gîndesc, stau si cuget, ca ardelean ce mã aflu, cã poate fi, poate deveni. Redactia, formatã din prozatorii Olimpiu Nusfelean, Ion Moise, Virgil Ratiu, poetul Ioan Pintea si… administratorul Alexandru Cîtcãuan doreste ca Miscarea Literarã sã fie, deocamdatã, o revistã care apare în Provincie, dar nu de provincie. Sîntem departe de „zgomotul si furia” Capitalei, de aceea privim lucrurile mai detasat, mai cu rãbdare. Avem admiratie fatã de orice scriitor important, indiferent de generatie sau promotie, fie cã e ortodox, catolic sau mahomedan. Credem cã nu tot ceea ce publicãm este genial, fundamental si de necombãtut si, în definitiv, primim orice colaborare si sfat, din partea colegilor „mai mari”, scriitori si critici, spre cresterea prestantei Miscãrii Literare si cinstirea culturii românesti. Sîntem multumiti, dar si îndatorati, cã încã din primele numere, am fost onorati de: Niculae Gheran, Mihai Sin, Alexandru Vlad, Adrian Popescu, Gheorghe Grigurcu, Lucian Vasiliu, Radu Tuculescu, O. Nimigean, Vasile Gogea, Gheorghe Crãciun, Mircea Petean, Andrei Bodiu, Al.Pintescu, Ruxandra Cesereanu, Andrei Moldovan, Cornel Cotutiu, Aurel Podaru, Gavril Moldovan, Adrian Alui Gheorghe, Radu Mares. Tie, Cassian, îti sînt îndatorat si îti multumesc în mod special, pentru cã, pomenit aici ultimul, ai fost printre cei dintîi care ai salutat cu generozitate Miscarea Literarã.
Grãdina lui Ion, publicatã în 2000, este ultima ta carte de poeme. Pe cînd urmãtoarea? Ce alte cãrti ai în pregãtire si cînd vor poposi în librãrii?
Iatã, cã-mi amintesti, cã vremea trece si n-am publicat poezie demult. Asa este. Nu sînt un productiv. Scriu greu. Si, drept sã-ti spun, îmi place asta. Grãdina lui Ion a fost o carte scrisã „cînd eram mai tînãr si la trup curat”. Prima mea carte (în manuscris, se-ntelege) înainte de Frigul si Frica, de Mormîntul Gol, însã publicatã, dintr-o nostalgie dupã Paradis? abia în anul de gratie 2000. Am deja pregãtit pentru tipar, la Editura Limes din Cluj, editura prietenului nostru Petean, un volum de eseuri, recenzii, jurnal, un soi de amalgam, intitulat Admiratii ortodoxe. Sper sã aparã pînã la Pasti. De-asemenea, lucrez la Masa Raiului, o carte de versuri, pe care, de pe acum îti spun, as dori-o sã fie, în sfîrsit, meditatia crestinã a unui „optzecist întîrziat”. Dar, vom trãi si vom vedea.
Cu cine te simti afin din generatia noastrã?
Care generatie, Cassian? Între atîtea gãsti, grupulete si grupuri de… presiune, ce mai pot întelege. Sînt rãtãcit si eu, probabil, pe undeva. Am citit pe vremuri, în Suplimentul literar artistic al Scînteii Tineretului un slogan aiurea. Suna asa „Ai generatie, ai parte”. O tîmpenie, mi-am zis. De cîte ori ne întîlnim cu poetul Gavril Moldovan, un poet echinoxist important, din pãcate „sãrit” de prea multe ori la numãrãtoarea echinoxistã, rîdem de o asemenea conditionare. Din pãcate ea functioneazã. Eu, fiind considerat un „optzecist întîrziat”, sînt undeva la mijloc. Între opzecisti si nouãzecisti. Fii pe pace, avem si noi generatia noastrã! Despre afinitãti, altãdatã. Sînt nume multe, din promotii si generatii diferite, si, sincer sã fiu, n-as risca (pentru mine, bineînteles) sã scriu lista incompletã. Dar, totusi, ca sã te pun pe gînduri, îti divulg cîtiva: Ion Muresan, Ioan ES. Pop, George Vulturescu, Mircea Petean, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, O.Nimigean, Adrian Alui Gheorghe, Olimpiu Nusfelean, Radu Florescu, Nichita Danilov, Ion Vãdan, Ion Moldovan, Gellu Dorian, Valeriu Stancu, Alexandru Musina, Ion Stratan, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Adriana Rodica-Barna, Ioan Tepelea, Sorin Gîrjan, la categoria poeti. Ar mai fi eseisti, prozatori, critici, filosofi, artisti plastici, etc. Afinitatea constã, de fapt, în admiratia sincerã pe care o am fatã de poezia si cãrtile lor. Afinitãti, între poezia mea si a lor e prea devreme, nesperat si greu de stabilit. Stii cum e: dacã esti o rudã sãracã, te semetesti degeaba si fãrã rost!
Ce faci acum? Ce mai faci, Ioan Pintea?
Slujesc, fac proiecte culturale, citesc si scriu. Cam mult. Mã risipesc cît pot cultural si mã adun din cînd în cînd spiritual. Dupã cum stii slujesc într-o parohie de tarã. Are un nume binecuvîntat: Chintelnic. Despre acest sat, Dan C. Mihãilescu, dupã ce mi-a citit „Însotiri în Turnul Babel” si a scris în revista „22” un text admirabil, se întreba, dacã peste ani Chintelnicul va deveni un Pãltinis sau o Rohie?! Din pãcate n-a devenit. A rãmas o parohie ca oricare alta, obisnuitã, cum stã bine la ortodocsi, n-a iesit din serie si îmi convine de minune. Desi am editat o micã monografie despre ea, si în curtea Casei parohiale am ridicat un monument dedicat întîiului Protopop ortodox al Bistritei, dascãlul lui George Cosbuc, Grigore Pletosu, nãscut aici, anonimatul ei îmi alimenteazã din plin anonimatul pe care zi de zi mã strãduiesc, în ciuda unei publicitãti „provinciale”, sã-l cîstig. Sufleteste sînt foarte legat de oamenii Chintelnicului. Îi slujesc si îi admir din toatã inima. Ei nu stiu cã sînt un „optzecist întîrziat”, dar sustin, sus si tare, cã sînt Pãrintele lor duhovnicesc. Remarca lor îmi ajunge, chiar dacã satul Chintelnic n-a devenit un Pãltinis, o Rohie…
Cum tema numãrului din Poezia, în care apare interviul ,are ca subiect poezia si noaptea, te-as ruga sã glosezi pe marginea acestuia.
Dacã vorbim despre diurn si nocturn, am sã-ti spun cã, desi la întrebarea aceasta îti rãspund ziua, noaptea scriu cel mai bine. Îngerul inspirat mã cerceteazã mult mai des cînd se lasã întunericul. Poezia, chiar dacã voi face o apreciere retro, este o culminatie a Luminii. A unei unde, radiatii luminoase desprinse din haosul big bengului prin cuvîntul Tatãlui:” Sã fie luminã!” întrupatã în Cuvîntul care a fost la Început. Nu a luminii în care ne miscãm, pe care o vedem, care ne învãluie si, as spune, a luminii primordiale, taborice, dumnezeiesti. Lumina, Poezia deci, are rostul de a sparge întunericul, de a-l rãzbuna si a pregãti calea sacrã: „Lumina din luminã”… Dacã vorbim despre cealaltã Noapte, atunci totul se schimbã brusc si putem glosa despre Moarte si Înviere. Sau putem vorbi despre doi poeti absolut luminosi, Eminescu si Hölderlin, care, intrati prea devreme în imperiul Noptii au sporit si accelerat din plin fascinatia Luminii. Motivul noptii are conotatii diferite si multiple. Unul e la romantici, altul e la simbolisti, sãmãnãtoristi si avangardisti, cu totul altul la onirici si la optzecisti. Depinde cum e „accesat”.
Cîteva cuvinte despre revista Poezia.
Poezia ta si Poesisul lui Vulturescu nu lasã poetii sã moarã. Îi tine în viatã, cum s-ar spune. Chiar dacã ni se atrage atentia, pe ici pe colo, cã sîntem muribunzi, cã poezia si-a încheiat destinul, cã poetul e praf si pubere, revistele acestea (si nu numai) spun, nu neapãrat vulgului, cu obstinatie si insistentã cã Poetul e viu si Poezia trãieste. Nu e putin lucru, într-o lume anapoda si suprasaturatã de superficial si artefacte. O singurã întrebare, totusi: pe cînd în colegiul de redactie un bistritean? Nasc si la Bistrita poeti si critici. Te felicit, Cassiane, cã pui la dispozitia poetilor o asemenea revistã.
În finalul acestui dialog, pentru care sincer îti multumesc, dã-mi voie sã-ti spun, deodatã cu Ioanid Romanescu: „Trãiascã Poezia si marii visãtori!”. Amin.
Iasi – Bistrita februarie-martie 2003
Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON
* Am fugit din liceu la Mãnãstire... Rohia
Cassian Maria SPIRIDON: Pãrinte Ioan Pintea,
ai debutat la 14 ani. Care au fost împrejurãrile debutului?
Cine ti l-a girat? Gîndeai atunci la haina preoteascã?Ioan PINTEA: Primele versuri pe care le-am publicat la vîrsta de 14 ani mi-au fost girate de Constanta Buzea. Adevãratul debut însã, s-a petrecut în timpul liceului, cînd îndemnat de profesorii mei Aurel Podaru si Victor Tãrmurean, am fost publicat în Limba si literatura românã (seria pentru elevi). Spun cu mîna pe inimã cã am avut un mare noroc pentru cã la Beclean, unde mi-am fãcut liceul, exista pe vremea aceea o foarte puternicã grupare literarã, oameni împãtimiti de literaturã, scriitori cu cãrti publicate, marea majoritate dintre ei colaboratori la reviste literare, în special cele din Transilvania. Gruparea aceasta, foarte solidarã , functiona în cadrul Cenaclului Grigore Silasi. Îi amintesc pe cîtiva dintre ei, cerîndu-mi scuze dacã, fãrã sã vreau, uit pe cineva: Cornel Cotutiu, Aurel Podaru, Andrei Moldovan, Iosefina Pop, Mircea Cupsa, Grigore David, George Gavrilutiu, Valentin Falub, Olimpiu Nusfelean (cred cã din cînd în cînd venea si el la întîlnirile noastre), Livia Petri, Ovidiu Petri, Victor Tãrmurean. Aceastã grupare, pot spune cã, în mare, m-a format. Oricum eu veneam dintr-un sat grãniceresc nãsãudean, necolectivizat, cu tãrani, care în plin regim comunist, departe de lumea dezlãntuitã a orasului, puneau mare pret pe credintã, libertate, proprietate si …poezie.
În Runcu-Salvei, satul meu natal, cîtiva tãrani scriau poezie si citeau marile cãrti ale lumii. Vasile Dîncu a publicat un volum de Cîntece la Editura Dacia si a fost comentat de Laurentiu Ulici, D.R. Popescu, Victor Felea, vecinul meu Grigore Pop a publicat poezie în România Literarã sub oblãduirea lui Geo Dumitrescu… Asa cã proaspãt sosit la Beclean am fost repede integrat în miscarea literarã de aici. Practic, literar m-am format la Beclean. Datorez mult profesorilor si prietenilor mei de acolo. Dacã gîndeam la haina preoteascã? Din copilãrie si din tot sufletul. Eram nelipsit din strana bisericii. Binecuvîntati sã fie în vecii vecilor mama Floare si tata Anchidim care m-au învãtat cum sã-l iubesc pe Hristos! În liceu fiind, corespondam cu Episcopul de atunci al Clujului, Justinian Chira Maramuresanul, îi scriam , îl citeam si eram pur si simplu cucerit de Ioan Alexandru, fãceam o ucenicie asiduã la foarte multi preoti îmbunãtãtiti, citeam si uneori publicam în revistele Bisericii. Iatã, îmi amintesc un text despre Grigore Silasi, pe care l-am tipãrit, licean fiind, în Telegraful Român. In anul doi de liceu, m-am sfãtuit, tainic se întelege, cu profesorul meu, Costel Miron, care mai tîrziu îmi va deveni nas si, fãrã prea multã zarvã… am fugit din liceu. Unde crezi, dragã Cassian? direct si pur si simplu la Mãnãstirea… Rohia. Tin minte si acum iarna în care am urcat dealul Mãnãstirii, liturghia la care am participat si predica Pãrintelui staret de atunci, si a marelui duhovnic de azi Serafim Man. N-am avut norocul sã stau foarte mult. Poate astãzi eram monah, Dumnezeu stie! Am fost „ridicat” si însotit de un militian si inspectorul de limba si literatura românã de la judet si redat liceului. Asa a fost sã fie. Becleanul mi-a fost menit pe mai departe drept loc în care a prins contur clar biografia mea literarã. În anii ‘80, miscarea literarã din Beclean, a luat o amploare, sincer, greu de descris astãzi. Izgonit de la Dej, în urbea noastrã îsi continua activitatea Saeculum, un foarte important cenaclu al tinerilor scriitori din Transilvania, condus de prietenul nostru comun, regretatul Radu Sãplãcan. El l-a scos pentru prima datã din Mãnãstire în lume pe N. Steinhardt la Dej si la Beclean. Si cînd spun aceasta, stiu ce spun! Datoritã lui au coborît în Gara Beclean pe Somes, lunã de lunã, adevãrate „comandouri” literare formate din: Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Teohar Mihadas, Marcel Lupse, Daniel Drãgan, Olimpiu Nusfelean, Vasile Gogea, Ion Muresan, Zorin Diaconescu, Domnita Petri, Mihai Olos, Vasile Dragomir, Gavril Tãrmure, Alexandru Vlad, Ion Grosan, Ruxandra Cesereanu, etc. Saeculumul mi-a dat aripi. Am început sã public poezie, interviuri, eseuri, recenzii în cîteva reviste importante din tarã. Am obtinut, nu putine premii, la cîteva Festivaluri importante de Poezie si, în sfîrsit, am fost remarcat cu generozitate de cîtiva critici, printre ei numãrîndu-se, desigur, Laurentiu Ulici. Gruparea Silasi, selectiv, a trecut cu arme si bagaje în Saeculum. Datorez extrem de mult fenomenului Saeculum.
Biobibliografia mea a primit alte si alte „înfãtisãri” odatã cu stabilirea la Bistrita. Aici, la Biblioteca Judeteanã, am întemeiat împreunã cu regretatul Gheorghe Suciu „Saloanele culturale Liviu Rebreanu”. Nu peste mult timp „Saloanele” …vor provoca în urbea noastrã o adevãratã enclavã a rezistentei culturale: Întîlniri cu N. Steinhardt, colocvii despre Constantin Noica, expozitii de artã plasticã, dezbateri între scriitorii generatiei ’80… Au fost prezenti la Bistrita: Alexandru Paleologu, Mihai Sora, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, Stelian Tãnase, Andrei Cornea, Ioan Alexandru, Ion Dumitriu, Constantin Flondor, Gheorghe Crãciun, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Matei Visniec, Alin Teodorescu etc. Nu uit Clujul care, si înainte, si în timpul Facultãtii, si dupã, a fost destul de generos cu destinu-mi literar.
Nãsãudean fiind, totusi, ai poposit si prin pãrtile Moldovei. În ce context, cu ce te-ai ocupat si care ti-au fost prietenii?
De multe ori „m-a prins dorul de Moldova”, cum zice într-o poezie Cezar Ivãnescu. Pricinile sînt felurite. Am participat la multe Festivaluri de Poezie, am o multime de prieteni, începînd cu Suceava, trecînd prin Neamt si Botosani si terminînd cu „dulcele tîrg al Iesilor”. În anii ’80 am fost invitat de cãtre Daniel Corbu sã particip la Colocviile Nationale de Poezie de la Neamt, la ultima editie, cred, înainte de Revolutie. Simt si acuma tensiunea crescîndã între poeti si autoritãti, între scriitori si administratiile politice comuniste. Lui Liviu Ioan Stoiciu, dacã nu mã însel, i se interzisese sã ia parte la aceastã editie, Liviu Antonesei era poprit si el, de tine Cassiane, nu mai vorbesc… A venit Ulici, Marin Mincu, Chioaru, Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Aurel Dumitrascu. Privesc înapoi cu un anumit fel de nostalgie cînd mã gîndesc cã, totusi, în acea vreme întunecatã, poezia noastrã, avea fortã, era temutã si ascultatã. Poetul era hãituit, dar luat în seamã, adulat în contumacie, dar citit. Îl amintesc aici cu drag pe Liviu Antonesei, a cãrui carte Semnele timpului, am recomandat-o, la timpul potrivit lui N. Steinhardt. De fapt, cartea mea si a Pãrintelui Nicolae Primejdia mãrturisirii începe abrupt, direct cu lectura acestei cãrti. Cu Liviu am corespondat, îi citesc cãrtile, articolele din Timpul, pe care, nu stiu de ce, îl editeazã cu intermitente. În „anul ciumei” 1989 m-a cãutat acasã, la Bistrita. Fãrã teamã, cu mare încredere i-am arãtat manuscrisele Steinhardt. I-am pus la dispozitie cele Trei solutii. Despre acestea vorbeste, fãrã sã uite, în Jurnal din anii ciumei. Îi multumesc. Aici, la Tîrgu-Neamt, l-am cunoscut pe Aurel Dumitrascu si am pus la cale o prietenie de lungã duratã. În anii ,90, Aurel a scris despre aceastã întîlnire a noastrã în Contrapunct. A editat revista Antiteze. Pe adresa acesteia i-am trimis inedite de Steinhardt. Din pãcate Aurel s-a prãpãdit prea repede. Toamna trecutã, în drum spre Mãnãstirea Durãu, m-am oprit la Borca, i-am aprins o lumînare si dupã o ectenie ortodoxã i l-am evocat sotiei mele din toatã inima. Anul trecut am fãcut douã pelerinaje în Bucovina. Am dat o fugã si pînã la Piatra Neamt. L-am reîntîlnit pe prietenul meu drag si bun Radu Florescu, pe Adrian Alui Gheorghe.Îi amintesc cu drag printre prieteni pe tine Cassian, „virtuosule”, pe fratele Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Valeriu Stancu, pe Ovidiu Nimigean cu care, „liceeni odinioarã”, vorba Pãrintelui Agîrbiceanu, peste linie dincolo de gara din Ilva-Micã, în casa lui pãrinteascã, deprindeam împreunã nu numai poesia ci, mai ales teologhisirea nonconformistã si liberã. Dupã cum vezi am avut ceva treabã prin Moldova si Dumnezeu m-a rãsplãtit cu o multime de prieteni. Consider prietenia o virtute. Si nu mã satur sã spun cã iubirea între oameni are la bazã prietenia. Nu ne spune Mîntuitorul Hristos nouã tuturor: „Eu v-am numit pe voi prietenii mei”?…
Ce te-a îndemnat a sluji în Biserica Domnului? Cum rezoneazã poetul si preotul aflati în aceeasi fiintã?
Dragul meu, îti vorbeste „un optzecist întîrziat” (dupã aprecierea greco-catolicului Ulici): nu se poate fãrã Dumnezeu. Vreau sã-ti spun cã m-am apropiat cu teamã, cu fricã de preotie, m-am cutremurat cînd Arhiepiscopul Bartolomeu si-a pus mîinile peste mine si m-a ridicat la aceastã cinste, m-a consacrat pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Ioan Gurã de Aur, Vasile cel Mare au fugit, s-au ascuns de preotie, au fãcut cale-ntoarsã, cum se spune. Nu cã n-ar fi fost virtuosi, chemati, alesi, ci pentru cã se socoteau ei însisi nevrednici. Preotia nu e o misiune usoarã. Are si ea adîncurile si înãltimile ei. Cãderile si ridicãrile ei. Dar adu-ti aminte ce spune Tutea despre preoti si preotie. De ce îi spui unui preot „Sãrut mîna, Pãrinte!?. Pentru cã din mîinile lui primesti ceea ce nimeni altcineva nu poate sã-ti dea: trupul si sîngele lui Hristos, Sfînta Împãrtãsanie, frate Cassian. De aceea e înfricosãtor si ceresc, deopotrivã. Si totusi, ceva concret, nu neapãrat inefabil, m-a apropiat de preotie. Realismul unei credinte nezdruncinate în Dumnezeu, pe care l-am mostenit, cred, de la pãrinti, dragostea neconditionatã fatã de Iisus Hristos si lupta, efortul sfînt de a-l iubi pe aproapele, dacã se poate, ca pe mine însumi. Am învãtat de la N.Steinhardt cã poti sã-l slujesti pe Dumnezeu din toatã inima ta si din tot sufletul tãu iar în momentele de rãgaz, între Pateric si Limonariu, Sfîntul Grigorie de Nazianz, Sfîntul Ioan al Crucii, Rilke, Holderlin, Daniel Turcea, sã citesti un raft de optzecisti (dupã pãrerea mea Ion Stratan e un foarte important poet crestin), pe Mihai Ursachi, Adrian Popescu, Ileana Mãlãncioiu, si de ce nu, pe Serban Foartã sau Gellu Naum. Hristos este Cuvîntul si de aceea orice Cuvînt inspirat pus de Dumnezeu pe limba Poetului devine un mesaj divin. As putea sã spun ca Ioan Alexandru cã sînt „preot al sfintelor cuvinte”, dar voi zice altfel: sînt un optzecist întîrziat, poet, dupã aprecierea ta, preot ortodox, dupã milostivirea Duhului, care se strãduieste din rãsputeri sã nu încurce, sã nu amestece deloc, dar absolut deloc Preotia cu Poezia. A amestecat-o, din pãcate, la un moment dat, cu politichia. Grav. Poezia trebuie abordatã cu rigoare si seriozitate, Preotia la fel. Preotia e pe viatã si pe moarte. În slujire, te lupti pentru salvarea ta si a acelora ce ti-au fost încredintati. Te duci, îi conduci spre moarte sau îi pregãtesti de Înviere. Ori, ori. Ceea ce nu e Poezia. Dimpotrivã, ea e o amãgire inefabilã a nemuririi. Nu cred cã trebuie sã existe o armonie între Preot si Poet; mai degrabã o gîlceavã, o polemicã, un contrast. De aici, din aceste aparente contradictii, se poate naste o poezie valabilã si o preotie roditoare. Amin.
* Relatia mea cu pãrintele
Nicolae a fost una de însotire
Debutul editorial s-a produs într-o antologie
a Editurii Dacia, din 1985 – asa cum se proceda pe atunci. Ai avut parte
de cenzurã?În anii 1984-1985 aveam pregãtit, gata pentru tipar, un volum de versuri intitulat Frigul si Frica, prefatat cu generozitate de N. Steinhardt. Cîteva poeme, foarte putine, le-as putea numãra pe degetele unei mîini, au apãrut în Vatra, Viata Româneascã, Steaua. Datorez aceste aparitii lui Cornel Moraru, Sînzianei Pop, lui Aurel Rãu. Poeziile din manuscris erau doldora de îngeri, cîrtite, Dumnezeu, cãmile, Cina de Tainã, etc. Nu aveau sorti de publicare. Am încercat, la recomandarea Pãrintelui Nicolae la Cartea Româneascã, la Sorin Mãrculescu. Cu toatã gentiletea, aprecierea si, cred, efortul acestui important poet, redactor si extraordinar traducãtor si fericit prieten al monahului de la Rohia, nu s-a putut face nimic. Am încercat la Dacia. S-a întîmplat întocmai ca la Cartea Româneascã. În aceastã situatie am abandonat ideea unei cãrti tipãrite pentru vremuri mai bune. Am debutat editorial efectiv la grãmadã. Pentru cã grãmadã e Alpha ’85. Nici tu spirit de generatie, nici tu idee de grup. Un amalgam. O arcã a lui Noe, în care amestecati la un loc, poeti din generatii absolut diferite, nu aveam nici o sansã ca individualitate, ca voce distinctã. Dar, stii prea bine, cunosti prea bine aceste nefericite antologii, cu care, din pãcate, s-a încercat, pe modelul „cooperativei agricole de productie”, sã se închidã gura generatiei noastre. Îmi reneg poemele care, fãrã voia mea, invocîndu-se în ultima clipã cã „Bucurestiul nu-i de acord”, au apãrut în Alpha ’95, stîlcite, cu versuri si cuvinte schimbate. Ca si tine, ca si multi altii, m-am bucurat si eu, din plin, de cenzori si cenzurã. Frigul si Frica a apãrut de-abia în 1992. O carte întîrziatã, dar care a avut o primire foarte bunã. Au scris despre ea: Al. Cistelecan, Laurentiu Ulici, Mircea Petean, Ion Muresan, Ioan Moldovan, Adrian Popescu, Ion Vieru, etc. Slãvit sã fie Domnul!
Abia în 1992 îti apare prima carte de sine stãtãtoare, Frigul si Frica. Ce a determinat întîrzierea debutului în volum?
Ti-am spus, poate cu prea multe amãnunte, în rãspunsul la întrebarea anterioarã. Au fost vremuri anormale, Cassian. Le-am trãit împreunã si de aceea, sper, orice mãrturie trebuie luatã ca atare de generatia care vine sau, pînã ne trezim noi, a si venit.
În ce împrejurãri l-ai cunoscut pe N. Steinhardt?
Pe N. Steinhardt l-am citit mai întîi. L-am aflat înainte de a-l întîlni. Episcopul Justinian, pe atunci al Clujului, acum al Maramuresului, m-a îndemnat sã caut Rohia, sã-l caut pe „ovreiul” Steinhardt care s-a cãlugãrit în Maramures. Norocul a fãcut ca sã ne întîlnim pentru prima oarã, nu la Rohia, ci la Beclean, cînd Steinhardt a fost adus, invitat de Radu Sãplãcan, la întîlnirile Saeculum. Amintesc aceasta si în Primejdia mãrturisirii. Stia, dupã cum mi-a spus, de la Pãrintele Serafim, despre fuga mea la Mãnãstire. În orice caz, atunci la Beclean mi-am pus încrederea la bãtaie si am cîstigat o admiratie pe timp lung, probabil nemeritatã, din partea Pãrintelui Nicolae. Mi-a propus sã ne spunem pe nume si în drum spre cãmãruta de la Liceul „Petru Rares” (pregãtitã de prozatorul Cornel Cotutiu) mi-a vorbit cu patimã, as spune, despre generatia lui. Ajunsi în camerã mi-a arãtat o Carte de Rugãciuni, primitã în dar de la Dinu Pillat. Din aceasta, i s-a citit, de un frate de Mãnãstire, în spitalul din Baia-Mare, Rugãciunea de dezlegare a sufletului, atunci cînd a trecut la cele vesnice. Relatia mea cu Pãrintele Nicolae a fost una de însotire. Îmi spunea cîndva cã i-am bucurat cãruntetele, îi spuneam mai mereu cã mi-a pus în ordine, în rînduialã tineretile. Scrisorile pe care le-am primit, manuscrisele pe care mi le-a lãsat în grijã, dragostea pãrinteascã, efectiv, pentru mine, Violeta si Ioana (Andrei încã nu era nãscut), bucuria cu care venea în casa noastrã si fericirea cã ne vedeam în „pustia înverzitã a Rohiei” m-au fãcut sã înteleg ce înseamnã sã dai si sã primeste. La Rohia se stia si se stie foarte bine cine dã si cine primeste.
Cîteva amintiri despre monahul Nicolae de la Rohia, cum era numit autorul Jurnalului fericirii.
Am nenumãrate amintiri despre Pãrintele Nicolae. Unele sînt notate, dar risipite printre caiete parohiale, altele le pãstrez în memorie si, probabil, cã va veni ziua, cînd le voi aduna într-o carte. Gînduri, butade, meditatii grave, anecdote privitoare la poporul român, ortodoxie, curaj, comunism, democratie, cãrti, filosofi si scriitori, crestinism, cãlugãrie, generatia ‘8o, Antonescu, evrei, istorie, etc. fac miezul unor discutii care n-au fost toate consemnate în Primejdia mãrturisirii Am fost martor la momente si întîmplãri pline de haz, pentru cã N. Steinhardt stia, precum Sfîntul Antonie, sã rîdã cu poftã, din tot sufletul de turpitudinile, gãunoseniile si fãloseniile formelor fãrã fond. N-a fost el Antistihus si n-a rîs maiorescian în anii 30 de toatã „generatia strãlucitã”: Eliade, Cioran, Noica?
O amintire: La Rohia, Pãrintele Nicolae, la început, a locuit în Casa stãretiei, în prima chilie pe stînga (aici am realizat prima convorbire cu el, publicatã în revista Tribuna de la Cluj), pe urmã s-a mutat, sus, pe deal, la Casa Poetului, la parter, tot în prima chilie pe stînga. Locuia usã în usã cu Pãrintele Paisie, acum vietuitor în Grecia, în Muntele Athos. Pãrintele Paisie Rogojanu, fost cîntãret de muzicã popularã în viata civilã, era un cãlugãr exemplar, dar cam ursuz. Desigur, despre el îmi spunea rîzînd, Pãrintele Nicolae: „Ioane, n-am eu harul, darul si condeiul lui Damian Stãnoiu. Ce portret i-as mai face fratelui Paisie, cum l-as mai descrie si cum l-as mai sulemeni pentru eternitate!”. De ce era asa pornit pe bietul Paisie ? Pãrintele Nicolae avea obiceiul sã facã foarte des baie, cîteodatã chiar de douã ori pe zi. În vremea aceea, apa era o problemã pentru Mãnãstire, instalatiile cu care era adusã sus nu functionau perfect, de aceea si boilerul se defecta de zeci de ori . Pe Paisie îl auzeam mereu murmurînd în barbã: „Iar face ovreiul baie! Iar stricã boilerul!”.
Într-o zi, înainte de a pleca în Lighet (locul retragerii noastre), Paisie ofuscat, supãrat nevoie-mare, i-a spus Pãrintelui Nicolae verde în fatã ceea ce gîndea: „Iar ai fãcut baie! Iar ai stricat boilerul!”. Pãrintele Nicolae, spre surprinderea mea, a rãmas calm. S-a oprit. M-am oprit si eu. Cu bastonul ridicat, cãutînd undeva prin aer un punct de sprijin, a fãcut, pe loc, trimitere la textul Evangheliei: „Frate Paisie, nu toti sîntem curati, zice Domnul Hristos. Eu unul nu sînt curat, de aceea îndeplinesc întocmai cuvintele Domnului. Mã spãl în fiecare zi, chiar de douã ori pe zi. Mai tacã-ti gura!”. Tin minte si acum surîsul lui Paisie, provocat de „ovreismul”, cu bunã-stiintã exagerat al Pãrintelui Nicolae. Mici necazuri cãlugãresti, frate Cassian!.
Cum au fost ultimele întîlniri si cum ai devenit legatarul testamentar al operelor lui N.Steinhardt?
În martie 1989, Pãrintele Nicolae mi-a telefonat acasã, la Beclean, rugîndu-mã stãruitor sã-i fac o vizitã la Rohia. Insista sã nu merg singur. „Te rog sã vii cu Violeta si Ioana, te rog”, mi-a spus. Nu stiu dacã a doua zi, dar cu sigurantã a treia zi, am pornit spre Rohia. Violeta i-a pregãtit cîteva daruri: un capot si papuci de casã. Eu: cãrti noi si reviste literare. Oarecum eram îngrijorati. De ce a insistat sã mergem întreaga familie? De ce rugãmintea de a-i face o vizitã foarte repede, si asa tam nesam, pe nepusã masã, cum se spune? Am ajuns pe la amiazã si, ca de fiecare, am fost primiti cu multã bucurie. Toatã dupã-masa am povestit,am revãzut, „coltul secret” din biblioteca mãnãstirii (unde erau depozitati Eliade, „Proba labirintului”, într-o traducere dactilo a Doinei Cornea, Ionescu, Cardinalul Lustinger, Caraion, Vintilã Horia, Alexandru Ciorãnescu, o superbã editie de poezie crestinã din lirica universalã etc.), am urcat în Lighet. Pãrintele era putin schimbat, îngîndurat, dorea sã plece foarte curînd, cît mai urgent pînã la Bucuresti. Noaptea am mers împreunã la Miezonopticã. Dupã slujbã ne-am întors la chilie. În fata Casei Poetului i s-a fãcut rãu. A luat cîteva medicamente, pe care, de regulã, le purta cu dînsul, si într-un tîrziu s-a linistit, si-a revenit. A doua zi, cît timp Violeta si Ioana au fãcut „curãtenia de primãvarã” în chilie, noi doi am fãcut o plimbare cît se poate de peripateticã, din nou înspre Lighet. În final, Pãrintele mi-a spus brusc, fãrã menajamente: „Ioane, cred cã am sã mor, cred cã am foarte, foarte putine zile de trãit. Mi-ai arãtat, si tu si Violeta destulã prietenie. Doresc ca toate manuscrisele din chilia mea sã-ti rãmînã tie. Zilele acestea plec la Bucuresti. O sã-ti aduc si alte manuscrise si, mai ales, o sã-ti las cãrtile lui Caraion. Sînt toate cu autograf si ti le dãruiesc. Stiu cît iubesti poezia lui Caraion. Ai si ceva din frazarea lui Caraion în poezia ta”… Frate Cassian, am rãmas mut, tãcut, tintuit locului. Am înteles, în sfîrsit, motivul chemãrii urgente la Rohia. Ne-am întors la Beclean tulburati. Peste putine zile am primit o scrisoare (era ultima) prin care N. Steinhardt îmi încredinta manuscrisul cãrtii de predici si îmi spunea: „Am rugat pe Pãrintii Justin si Emanoil sã-ti remitã toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutãti ori lucruri prea importante; te rog totusi sã le preiei tu, sã nu fie azvîrlite la gunoi”. În ziua în care am primit epistola, N. Steinhardt murea într-un spital din Baia-Mare. Ce mi s-a pãrut uimitor, nu era faptul cã îmi încredinta dosarele cu manuscrisele din chilie, pentru cã, asa cum ti-am povestit, cu cîteva zile înainte am fost poftit la Rohia pe aceastã temã, ci faptul cã pentru a fi sigur cã vor ajunge toate în grija mea, a lãsat bilete cu aceastã dorintã Pãrintilor Justin (azi arhiereu vicar al Maramuresului) si Emanoil (staret al Mãnãstirii Bixad). Acest ultim gest m-a topit. Pãrintele Nicolae, mi-a reconfirmat, iatã, dupã moarte cã avea niticã încredere si în mine, pãcãtosul! Nu mã consider un legatar testamentar ci un tînãr, la vremea aceea, cãruia N.Steinhardt i-a încredintat manuscrisele din chilia de la Rohia fãrã teamã si cu nãdejdea în viitorul publicãrii lor.
* Mã risipesc cît
pot cultural si mã adun din cînd în cînd spiritual
Esti implicat în nasterea sau renasterea
unor publicatii literare si/sau religioase. Acum conduci revista fondatã
de Liviu Rebreanu în 1924, Miscarea Literarã. Au apãrut
deja cîteva numere demne de a fi luate în seamã. Pe scurt,
ce îsi propune publicatia?Am contribuit si eu, într-adevãr, dupã puteri, la nasterea sau renasterea unor reviste. Din pãcate sau din fericire le-am abandonat dupã ce au fost puse pe linia de plutire. Asa s- a întîmplat cu Minerva, apãrutã la Bistrita imediat dupã Revolutie, Deisis, editatã la München, în Germania, Logos, o publicatie a studentilor de la Facultatea de Teologie din Cluj si Renasterea, revista Arhiepiscopiei Clujului, fondatã de Episcopul Nicolae Ivan. Fiecare abandon a încununat, în definitiv, o experientã. Dupã pãrerea mea, Bistrita are nevoie de o revistã de anvergurã. Nu stiu dacã Miscarea Literarã promite asa ceva, pentru cã e la început, de-abia au apãrut primele numere, dar mã gîndesc, stau si cuget, ca ardelean ce mã aflu, cã poate fi, poate deveni. Redactia, formatã din prozatorii Olimpiu Nusfelean, Ion Moise, Virgil Ratiu, poetul Ioan Pintea si… administratorul Alexandru Cîtcãuan doreste ca Miscarea Literarã sã fie, deocamdatã, o revistã care apare în Provincie, dar nu de provincie. Sîntem departe de „zgomotul si furia” Capitalei, de aceea privim lucrurile mai detasat, mai cu rãbdare. Avem admiratie fatã de orice scriitor important, indiferent de generatie sau promotie, fie cã e ortodox, catolic sau mahomedan. Credem cã nu tot ceea ce publicãm este genial, fundamental si de necombãtut si, în definitiv, primim orice colaborare si sfat, din partea colegilor „mai mari”, scriitori si critici, spre cresterea prestantei Miscãrii Literare si cinstirea culturii românesti. Sîntem multumiti, dar si îndatorati, cã încã din primele numere, am fost onorati de: Niculae Gheran, Mihai Sin, Alexandru Vlad, Adrian Popescu, Gheorghe Grigurcu, Lucian Vasiliu, Radu Tuculescu, O. Nimigean, Vasile Gogea, Gheorghe Crãciun, Mircea Petean, Andrei Bodiu, Al.Pintescu, Ruxandra Cesereanu, Andrei Moldovan, Cornel Cotutiu, Aurel Podaru, Gavril Moldovan, Adrian Alui Gheorghe, Radu Mares. Tie, Cassian, îti sînt îndatorat si îti multumesc în mod special, pentru cã, pomenit aici ultimul, ai fost printre cei dintîi care ai salutat cu generozitate Miscarea Literarã.
Grãdina lui Ion, publicatã în 2000, este ultima ta carte de poeme. Pe cînd urmãtoarea? Ce alte cãrti ai în pregãtire si cînd vor poposi în librãrii?
Iatã, cã-mi amintesti, cã vremea trece si n-am publicat poezie demult. Asa este. Nu sînt un productiv. Scriu greu. Si, drept sã-ti spun, îmi place asta. Grãdina lui Ion a fost o carte scrisã „cînd eram mai tînãr si la trup curat”. Prima mea carte (în manuscris, se-ntelege) înainte de Frigul si Frica, de Mormîntul Gol, însã publicatã, dintr-o nostalgie dupã Paradis? abia în anul de gratie 2000. Am deja pregãtit pentru tipar, la Editura Limes din Cluj, editura prietenului nostru Petean, un volum de eseuri, recenzii, jurnal, un soi de amalgam, intitulat Admiratii ortodoxe. Sper sã aparã pînã la Pasti. De-asemenea, lucrez la Masa Raiului, o carte de versuri, pe care, de pe acum îti spun, as dori-o sã fie, în sfîrsit, meditatia crestinã a unui „optzecist întîrziat”. Dar, vom trãi si vom vedea.
Cu cine te simti afin din generatia noastrã?
Care generatie, Cassian? Între atîtea gãsti, grupulete si grupuri de… presiune, ce mai pot întelege. Sînt rãtãcit si eu, probabil, pe undeva. Am citit pe vremuri, în Suplimentul literar artistic al Scînteii Tineretului un slogan aiurea. Suna asa „Ai generatie, ai parte”. O tîmpenie, mi-am zis. De cîte ori ne întîlnim cu poetul Gavril Moldovan, un poet echinoxist important, din pãcate „sãrit” de prea multe ori la numãrãtoarea echinoxistã, rîdem de o asemenea conditionare. Din pãcate ea functioneazã. Eu, fiind considerat un „optzecist întîrziat”, sînt undeva la mijloc. Între opzecisti si nouãzecisti. Fii pe pace, avem si noi generatia noastrã! Despre afinitãti, altãdatã. Sînt nume multe, din promotii si generatii diferite, si, sincer sã fiu, n-as risca (pentru mine, bineînteles) sã scriu lista incompletã. Dar, totusi, ca sã te pun pe gînduri, îti divulg cîtiva: Ion Muresan, Ioan ES. Pop, George Vulturescu, Mircea Petean, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, O.Nimigean, Adrian Alui Gheorghe, Olimpiu Nusfelean, Radu Florescu, Nichita Danilov, Ion Vãdan, Ion Moldovan, Gellu Dorian, Valeriu Stancu, Alexandru Musina, Ion Stratan, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Adriana Rodica-Barna, Ioan Tepelea, Sorin Gîrjan, la categoria poeti. Ar mai fi eseisti, prozatori, critici, filosofi, artisti plastici, etc. Afinitatea constã, de fapt, în admiratia sincerã pe care o am fatã de poezia si cãrtile lor. Afinitãti, între poezia mea si a lor e prea devreme, nesperat si greu de stabilit. Stii cum e: dacã esti o rudã sãracã, te semetesti degeaba si fãrã rost!
Ce faci acum? Ce mai faci, Ioan Pintea?
Slujesc, fac proiecte culturale, citesc si scriu. Cam mult. Mã risipesc cît pot cultural si mã adun din cînd în cînd spiritual. Dupã cum stii slujesc într-o parohie de tarã. Are un nume binecuvîntat: Chintelnic. Despre acest sat, Dan C. Mihãilescu, dupã ce mi-a citit „Însotiri în Turnul Babel” si a scris în revista „22” un text admirabil, se întreba, dacã peste ani Chintelnicul va deveni un Pãltinis sau o Rohie?! Din pãcate n-a devenit. A rãmas o parohie ca oricare alta, obisnuitã, cum stã bine la ortodocsi, n-a iesit din serie si îmi convine de minune. Desi am editat o micã monografie despre ea, si în curtea Casei parohiale am ridicat un monument dedicat întîiului Protopop ortodox al Bistritei, dascãlul lui George Cosbuc, Grigore Pletosu, nãscut aici, anonimatul ei îmi alimenteazã din plin anonimatul pe care zi de zi mã strãduiesc, în ciuda unei publicitãti „provinciale”, sã-l cîstig. Sufleteste sînt foarte legat de oamenii Chintelnicului. Îi slujesc si îi admir din toatã inima. Ei nu stiu cã sînt un „optzecist întîrziat”, dar sustin, sus si tare, cã sînt Pãrintele lor duhovnicesc. Remarca lor îmi ajunge, chiar dacã satul Chintelnic n-a devenit un Pãltinis, o Rohie…
Cum tema numãrului din Poezia, în care apare interviul ,are ca subiect poezia si noaptea, te-as ruga sã glosezi pe marginea acestuia.
Dacã vorbim despre diurn si nocturn, am sã-ti spun cã, desi la întrebarea aceasta îti rãspund ziua, noaptea scriu cel mai bine. Îngerul inspirat mã cerceteazã mult mai des cînd se lasã întunericul. Poezia, chiar dacã voi face o apreciere retro, este o culminatie a Luminii. A unei unde, radiatii luminoase desprinse din haosul big bengului prin cuvîntul Tatãlui:” Sã fie luminã!” întrupatã în Cuvîntul care a fost la Început. Nu a luminii în care ne miscãm, pe care o vedem, care ne învãluie si, as spune, a luminii primordiale, taborice, dumnezeiesti. Lumina, Poezia deci, are rostul de a sparge întunericul, de a-l rãzbuna si a pregãti calea sacrã: „Lumina din luminã”… Dacã vorbim despre cealaltã Noapte, atunci totul se schimbã brusc si putem glosa despre Moarte si Înviere. Sau putem vorbi despre doi poeti absolut luminosi, Eminescu si Hölderlin, care, intrati prea devreme în imperiul Noptii au sporit si accelerat din plin fascinatia Luminii. Motivul noptii are conotatii diferite si multiple. Unul e la romantici, altul e la simbolisti, sãmãnãtoristi si avangardisti, cu totul altul la onirici si la optzecisti. Depinde cum e „accesat”.
Cîteva cuvinte despre revista Poezia.
Poezia ta si Poesisul lui Vulturescu nu lasã poetii sã moarã. Îi tine în viatã, cum s-ar spune. Chiar dacã ni se atrage atentia, pe ici pe colo, cã sîntem muribunzi, cã poezia si-a încheiat destinul, cã poetul e praf si pubere, revistele acestea (si nu numai) spun, nu neapãrat vulgului, cu obstinatie si insistentã cã Poetul e viu si Poezia trãieste. Nu e putin lucru, într-o lume anapoda si suprasaturatã de superficial si artefacte. O singurã întrebare, totusi: pe cînd în colegiul de redactie un bistritean? Nasc si la Bistrita poeti si critici. Te felicit, Cassiane, cã pui la dispozitia poetilor o asemenea revistã.
În finalul acestui dialog, pentru care sincer îti multumesc, dã-mi voie sã-ti spun, deodatã cu Ioanid Romanescu: „Trãiascã Poezia si marii visãtori!”. Amin.
Iasi – Bistrita februarie-martie 2003
Interviu realizat de Cassian Maria SPIRIDON
