“Condotierul” Horia Bãdescu* a fost pentru o vreme “mercenar” pentru Europa. Acest lucru s-a vãdit cu asupra de mãsurã fie si la lectura cãrtii Iesirea din Europa, apãrutã în Colectia “Akademos” a Editurii Didactice si Pedagogice, colectie giratã cu generozitate de Irina Petras.
La lectura cãrtii am descoperit pe echinoxistul format în ambianta Clujului universitar al anilor ’65, veritabil euro-polis. Eseist de marcã precum bine i se sade unui echinoxist de treabã de la Ion Pop la Ion Muresan, de la Petru Poantã la Mircea Petean, de la Ion Vartic la Ion Cristofor, de la Mircea Muthu la Viorel Muresan, de la regretatii Marian Papahagi si Pia Radu la nu mai putin regretatii Marcel Constantin Runcanu la Augustin Pap, de la Mircea Ghitulescu la Corin Braga, de la Marta Petreu si Ruxandra Cesereanu la Adrian Papahagi la Diana Adamek, de la Ion Simut si Ion Moldovan la Dora Pavel si Laura Purece, de la Dinu Flãmînd si Ion Mircea... În fine, de la Stefan Borbely, Virgil Podoabã, Al. Cistelecan... De la Mariana Bojan, Ion Mircea, Aurel Codoban, Aurel Sasu, Traian Stef, Radu G. Teposu, Ion Buduca, Peter Notzan, Andrei Zanca, Marko Bela, Szöcs Geza, Werner Sollner, Ion Marcos, Vasile Sav, Tudor D. Savu, Al. Vlad, Dumitru Chioaru, Tudor Vlad... Vorba lui Delavrancea, împrumutatã miticului sãu eseu: “O, mai sunteti? Sã nu mai sece izvorul vostru!”.
Precum în eseul sãu dedicat Mesterului Manole (Mesterul Manole sau imanenta tragicului, “Cartea Româneascã”, 1986) Bãdescu are vocatia capodoperei si a constructiei în care sã se autoimoleze. Astfel a procedat cu revista Echinox, al cãrui principal ctitor a fost în celebrul triumvirat de muschetari (H. Bãdescu, Marian Papahagi, Eugen Uricaru la care s-a  adãugat ca un veritabil D’Artagnan, cu fustã, Pia Radu). Cu aceeasi pasiune s-a dedicat promovãrii literaturii române la Centrul cultural român din Paris unde i-a succedat unui alt mentor echinoxist, universitarul Ion Pop fiindcã, nu e nici o îndoialã, poetul are vocatie de întemeietor, de condotier de un sarm inegalabil (despre partea femeiascã însã, Doamne, sã ne ierti!(.
Echinox-ul a fost o stare de suflet, dar si de un modus vivendi, un comandament etic, dar si o permanentã. O stare de vîrstã dar si una transgresînd vîrstele, timpul, istoria noastrã atît de ieroglificã prelungitã pînã azi, ignorînd habitudinile poncifele. În vertijul echinoxist ne simtim solidari dar si solitari, fenomenul antrenînd peste 1001 de cãrti ca în cele 1001 de nopti ale Seherezadei (si halimaua continuã...), un basm pentru copii spus de bunicii care vindeau foaia lor pentru minte, inimã si literaturã la colt de stradã (ca pe o floare de colt), foaia lor scrisã în românã, germanã si maghiarã parcã fãcînd europenism fãrã sã stie...
Între acesti bãrbati minunati cu masinile lor de scris din care zburau paginile ca niste pescãrusi din livada cu visini a vanitosului unchi Vania (ca sã preluãm titlul unei piese “gîrbovite” de atîta spirit!) se distinge figura de voievod a lui Horia Bãdescu cu celebru-i nas acvilin, cu nãrile de centurion roman fremãtînd de patima disputelor literare de la “Sala 30” sau de la “Mongolu”, acolo unde circumstantele bahice, atemporale, ortacii de betie ai lui Faust (Faust însusi dispãruse nu demult din “bîlogu-I” arhicunoscut de la B.C.U.!), tinerii studenti ce eram, cu ochii blînzi ca ai Junonei sau plini de fulgere ca ai lui Jupiter tonans am pus temelia unei reviste ce este, iatã, pe cale de a împlini mai mult de sase lustri. Timp în care s-a ilustrat pe scena pãrãsitã cu mare grãbire de proletcultistii ce se înbarcaserã în vagoanele de marfã de la Ploiesti ca într-un alt (genial!) scenariu caragialian.
Acest demon cu ochii vii si scrutãtori, secondat de efigia charismaticã a lui Adrian Popescu si de figura de efeb a lui Ion Mircea (poetul, zicea acesta, e o girafã de aur care se hrãneste cu frunzele cele mai de sus!(, dînd priciaznã de invidie deloc angelicã nu doar congenerilor ci si liotei de poetastri pe care urbea poetofagã i-a fãcut sã disparã ca pe funigei, îsi punea sigla inconfundabilã pe grafitul stelar al cuvintelor, risipitor de talent si de vorbe de spirit (unele, e drept, cam desuchiate!).
Ca toti echinoxistii de marcã si Horia Bãdescu este un scriitor insuficient mediatizat (stiinta managerialã nu fusese încã desãntatã!), în pofida anilor de directorate la Studioul RTV Cluj si la Teatrul National din aceeasi urbe... Oricum, gruparea echinoxistã nu a apãrut pe teren viran, ci pe unul aerisit de pegra proletcultistã (meritul Stelei la acest capitol este fundamental!). Înarmati cu lancea lui Ahile “care cu un capãt rãneste, iar cu celãlalt mîngîie”, aflatã în dotarea profesorului M. Zaciu, cunoscînd arta conversatiei de la Profesorul Ion Vlad, secondati de spiritul clarvãzãtor al lui Liviu si al Ioanei Petrescu (de prietenia cãrora se va bucura cu asupra de mãsurã), Horia Bãdescu si ciracii sãi întru idealitate vor respira aroma anteicã a marilor lor dascãli care i-au precedat (D. Popovici, Zdrenghea, D. Macrea, Iosif Pervain, O. Schiau s.a.).
Rigoarea eseistului avea ceva din spiritul cartezian al lui Liviu Rusu, din logica lui D.D. Rosca, din savoarea documentului redat contemporaneitãtii de un Daicoviciu sau de un Prodan, din plãcerea zicerii neaose a lui Dumitru Pop. Aceste calitãti ale eseistului debarasat de truisme sînt detectabile în Drumul spre Eleusii (1975), Parada mãstilor (1981), Mesterul Manole sau imanenta tragicului (1986), ele fiind recognoscibile si în Iesirea din Europa.
Cele trei cicluri ale volumului (Iesirea din Europa, Calendarul neortodox, Ut pictura poesis) nu sînt simple partajãri secventiale ale unei materii aparent informe, ci variante si in-variante ale scriiturii: prima cuprinde sprintare notatii zilnicce pe teme necanonice a douã gînduri encomiastice generate de evenimente varii, vesele sau triste, în fine, cea de-a treia se referã la ingineria (tehné) si imageria (poieon) pictograficã. În prima sectiune se degajã portretul acelui homo europaeus fãrã care ar fi incomplent si chiar incongruent portretul scriitorului, creatorului de aleasã tinutã care este H. Bãdescu. Din a doua sectiune se strãvede modestia emulului, altfel zis, afinitãtile sale selective, din cea de-a treia - deschiderea polimorficã si politroficã a antenelor sale fiintiale si spirituale.
Împotrivindu-se destinului lui Jourdain, scriitorul nu doreste sã devinã european... fãrã sã stie. Altfel zis, el refuzã ideea conform cãreia intrarea sau iesirea noastrã din Europa este decisã de la un centru, indiferent care ar fi acesta, evocînd teza conform cãreia cei “civilizati fãrã voie” de conchistadori nu erau tocmai necivilizati (necum nefericiti anterior civilizãrii), iar în consecutie logicã, prin cvasi-civilizarea lor s-a pierdut ceva din arhetipurile arhaice ce ar fi dat samã si de strãvechimea noastrã?! La fel în America precolumbianã în Africa precolonialã ca si în Asia sau în Tara de Foc.
H. Bãdescu, ca structurã intimã, este un dubitativ deci un ins care inculcã socratica îndoialã în fiecare demers existential astfel încît “traditionalistii” si “europenistii” nu l-ar putea invoca decît ca “arbitru”. Tocmai calitatea de arbiter judex este decelabilã în eseuri ca: Boicotul istoriei, Columb si Proastele deprinderi, Lectia otomanã, De Europa pentru ca în Mintea românului sã despice firul Ariadnei la modul paremiologic (pre-mi mie logic!). Lãudînd harurile conationalilor, eseistul repudiazã magnanin mania de a-i suspecta pe altii fie de prostie, fie de pasivism, fie de pragmatism, fie de arivism, de a refuza depãsirea conditiei genetice ce tine de o anumitã mentalitate constituitã în arhetip cultural-genetic: preocupat de a-si pãstra identitatea nealteratã (“din strãmosi”, “din vechime”, “de la oameni vechi si bãtrîni”), românul se uitã în curtea vecinului nu pentru a vedea cum îi este acestuia gospodãria orînduitã, ci pentru a se distanta morometian. Ne lãudãm cu sorgintea latinã dar nu ne adaptãm atît de repede pe cît s-ar cuveni la exigentele rãpitei si rãpitoarei, furtivei Europe. Fiind deja de secole în Europa, privind cu jind spre mirificul Orient, deci ne orientãm într-o cu totul altã directie spre un Isarlîk autarhic decît spre o Arcadie modernã. Ne stau alãturi, ca buni povãtuitori N. Milescu, D. Cantemir, C. Cantacuzino, A. Ivireanul, Varlaam, Dosoftei sui multi altii încã. Cãutãm tolerantã si întelegere acolo unde nu manifestãm decãt neîncredere si reticentã, iar apoi ne mirãm cã sîntem prieteni doar cu... Marea Neagrã, cu Balcanul si Carpatul. Spre asta ne atentioneazã H. Bãdescu “prea întelept pentru a nu fi însetat de parteneriat”, prea circumspect spre a întinde “punti între Somes si Sena, Meuse si Tibru”.
Dovadã eclatantã a faptului cã autorul este un european care respectã spiritul cartezian al europenismului sînt si atari asertiuni: “Nenorocirea spiritului european e cã descoperind un concept fundamental precum cel al egalitãtii a descoperit si faptul cã unii pot fi mai egali si cã a fi egal înseamnã (într-o matematicã prost înteleasã) a fi congruent, adicã la fel. Ceea ce functioneazã si astãzi. Si chiar în Europa”.
Autorul ilustreazã cele zise si prin cîteva fabule animaliere (lector in fabula), de fapt, mult mai mult decît atît, moralizati în genul “supravietuirilor” lui Cosasu, anecdotele animaliere arãtînd capacitatea scriitorului de a plasticiza realitatea în tuse sigure (ca în celebra “linia lui Apelles” pasternakianã) stãri de suflet. Veritabile miniaturi, portretistica se dedicã unor ilustri dispãruti (Ioana Petrescu, David Prodan, N. Steinhardt, Al. Cãprariu, V. Felea, Liviu Petrescu) ori unor contemporani (D.P. Popescu, Mircea Opritã, Irimie Negoitã, Teofil Rãchiteanu). În fine, ultima secventã ca într-o sinestezie a artelor se referã la pretenii pictori Laurentiu Buda, Mihai Barbu, Cãlin Pojar, fãrã a-l omite nici pe... Van Gogh...
Spirit vagant, îndrãgostit de tehné (este si un cunoscut maestru al ronsetului), poeta artifax în întelesul pe care-l dãdea notiunii Croce, H. B. scrie nu cu vîrful de silex ci cu grafitul stelar ce-i poartã sigla. Cartea de fatã este un alt exercitiu de admiratie, dar si de supravietuire precum si poezia lui în luxuria cãreia depistãm în permanentã coarda gravã, meditativã, cogitabundã, vîna de întelepîie pe care o pierdem adesea furati de sarmul sãu gongoric uneori, pletoric alteori...
Alergãtor de cursã lungã în arena poeziei, H. Bãdescu nu este pe atît un scriitor prolific pe cît este un “inspirat” ce a reusit, în pofida conjuncturilor de tot felul, sã publice o sumedenie de plachete de versuri, toate bine primite de o criticã binevoitoare si permeabilã la calofilie. Performanta, relevabilã în sine, se datoreazã si genului de poezie pe care-l practicã: excelenta formulã obnubileazã substratul dramatic subiacent. Sub masca de zeu tînãr, frumos si volubil, ni se destãinuie adesea o dramatis personse. Farmecul îl transformã atunci în pfarmakos iar un rictus amar (labuntur anni...) îi apare în coltul gurii.
Nimic spectaculos nici în Lieduri fatã de anterioarele Starea bizantinã sau Furcile caudine. Poetul are un plan de adîncime usor detectabil dacã te lasi sedus de cantabilitatea versurilor. Melosul aglutineazã seva amarã a mãciesilor risipiti de florar în paginile cãrtii. Dar cîte un strigãt strãbate sau un geamãt de suferintã care ne aminteste cã Prometeu este în continuare cetluit în Caucaz si devorat de vulturii întrebãrilor: “În apele din cer nuntesc scorusii./ Si noi de-acum ori numai anii, dusii?”. Rezonantele din marii poeti (Esenin, Arghezi, Blaga) nu împieteazã asupra acestei poezii care accede la esente.
Dialogînd cu poezia, Bãdescu dialogheazã cu sine, cu istoria, cu atemporalul într-o declinare în care datul este acceptat cu fervoarea fragilitãtii si efemeridei constiente de conditia-i tragicã: “Odaia zilei s-a umplut de vînt./ Eu sînt, tu esti, noi, sîntem, toate sînt”. Demonul prefacerii este rîvnit cu franciscanã resemnare dar si cu pubilatia extaticã precum în aceste dantesti tertine: “Alt an se-nchide; facã-se voia!/ Numai de tine îmi e nevoie/ cum cãrnii rupte îi e aloia”.
Poetul îsi asumã conditia dar numai rezonant cu alte existente efemere si/ sau congenere. Beatificarea franciscanã a neantului se conjugã cu fervoarea jubilativã într-o osmozã a eului cu infinitul divin: perisabilitatea apare deci ca o ipostazã a marii treceri. Tonalitatea poeziei are forta tevilor de orgã si explozia simfoniei beethoviene: “Vine Octombrie, lasã-l sã vinã/ Doamne, în lume cîtã luminã!/ Doamne, ne iartã singura vinã/ Cã unul de-altul ni se-nluminã!” amintind de versurile altui corifeu echinoxist, Ion Pop (“Octombrie mai varsã pe strãzi lãptoase mãri”). Acordurile, ca în Anonimul Venetian, sînt surdinizat-agonice (poetul este el însusi un agôn purtãtor de hybris): “Numai flacãra glasului tãu/ încãlzeste/ odãile zilei,/ numai mîinilor tale/ luminatul octombrie/ le saturã puterea si umilinta”.
Poetul are o pornire cuvios-asceticã dar si orgoliul fragilitãtii de trestie pascalianã: “Sus, în cupole,/ sufletul, nevinovatul,/ ducînd în spate/ sfînta cãldurã- a coapselor lui Dumnezeu”. Eroul liric, un alt Manole cu “imanenta sa tragicã” (precum o zice într-o carte de eseuri dedicatã Mesterului!), constructor în eter, are si umilinta de a purta în suflet un deus absconditus, un deus otiosus (Deus caché al existentialistilor) decãzut din conditia divinã si impunitivã la o neputintã paraliticã. Este, în fond, metafora Creatorului care este mereu umilit de propria Creatie (dacã nu chiar negat ca în mitul Golemului) care-l subjugã si-l transcende. În viziunile sale onirice acest Dumnezeu neputincios, pe cale de a intra în agonie este anuntat de un “înger negru” apãrut la “ferestrele veacului”. Poate sã fie chiar “omul negru” eseninian. Acordurile unei elegii ontice se fac auzite si în acesti psalmi constituind o replicã la lirica arghezianã (tîsnind, nu-i asa, ca o fîntînã cartezianã?!): “Cine mai doarme, Doamne, în staulul tãu sfînt?/ Doar vitele si grajdul rãmas-au pe pãmînt;/ Stelele nu-si mai urcã duminica pe cer,/ Magii bolesc pe drumuri adulmecati de ger,/ din casa întrupãrii au alungat femeia,/ Ioan numai pustiul boteazã în Iudeea,/ toate-ar voi sã fie si nu mai stiu ce sînt;/ Doamne, spinarea lumii s-a cocotat de vînt!”.
Simbolurile si parabolele biblice sînt la fel de frecvente traducînd o misticã a gestului gratuit sau, dimpotrivã, civilizator: “Ridici piatra/ cum ai ridica crucea/ în desertul Iudeii” amintind de faptul cã numai acela care se simte fãrã prihanã poate sã-si lapideze aproapele. Numai el, poetul, nevindecatul, nevinovatul...
Finalurile poemelor sînt în genere lapidare, sententioase. Ele cad ca o ghilotinã peste grumazul fragil si delicat al versurilor, fãrã ca rectitudinea miscãrii sã distoneze cu imaginea ansamblului. Sînt finaluri deschise, încatenate în propria structurã monadicã, dar apte desi invitînd la sensuri dicotomice. Ele numesc metaforic rãul metafizic: “Cineva care-ti seamãnã/ duce în mîini/ teasta retezatã/ a zilei de mîine”. Apologia luminii se transformã, iatã, în contrariul ei, fortelor tenebroase poetul neputînd sã le ofere drept ofrandã decît carnea, sîngele si trupul sãu: “Un val de teroar/ îti bîntuie viscerele;/ saliva sãratã a orbilor/ se scurge pe obrazul/ zilei de mîine”.
Metafora este vie si ochiul vivant. Expresii ca: “mãruntaiele zorilor”, “pîntecul strãzii”, “subteranele noptii”, “vertebrele serii”, “caldarîmul vãzduhului”, ori distihuri ca acesta: “Maria Magdalena sterge cu sînii/ fereastra murdarã a zilei” au pe lîngã sugestivitate si o marjã de inchietudine metafizicã creatã si prin confuzia regnurilor dar si printr-o luxurie metaforicã de naturã a eluda profunditatea zicerii. O blagianã noapte vãraticã rezumã performanta tehnicã a autorului atras de infinitul cetluit în “bãtrînele nisiparnite”. “S-a dus vara, s-a dus anotimpul./ S-au dus zilele, noptile,/ închipuitele fãpturi nu mai sînt,/ s-au dus auritele, înstelatele,/ arzãtoarele;/ sterse sînt rãsuflãrile noastre/ de gura uscat-a mãciesului./ Precum bãtrînele nisiparnite/ cu încetinealã serpuim/ în prundul luminii./ Abia dacã mîinile vîntului/ ne mai îndrumã spre hotarele zeilor,/ abia dacã umbrele noastre/ se mai îndurã/ de obositul ceasornic/ al asfintitului”.
Autorul cunoscutelor balade în descendentã villonescã din Starea bizantinã capãtã gustul vinei tragice în Furcile caudine, plãcerea riscului, a plonjãrii în ubicuu si derizoriu, spre a se regãsi într-o osmozã fericitã a eului cu lumea, într-o împãcare dupã gîlceava cu lucrurile, apanaj al poetilor de mare profunditate si de aleasã elocutiune dincolo de clivajul scolilor lirice ori de ecloziunea marilor curente lirice. Poezia lui Horia Bãdescu lucreazã temeinic în subterana actualitãtii, dincolo de mode si timp.

* Nãscut în 1943 la Aref (poate Alef?) Arges. Poet, prozator, eseist. Membru al Uniunii Scriitorilor si al Uniunii Ziaristilor din România, Membru în Consiliul de administratie al “Maison Internationale de la Poésie” (Bruxelles). Presedinte de onoare al “Europoésie”. Volume de poezie: Marile Eleusii (Dacia, 1971), Nevãzutele Urse (Dacia, 1975), Cîntece de viscol (Eminescu, 1971), Anonimus (Dacia, 1977), Ascunsa trudã (Eminescu, 1979), Recurs la singurãtate (Eminescu, 1982), Starea bizantinã (Dacia, 1983), Apãrarea (1987), Furcile caudine (Eminescu, 1991), Lieduri (Dacia, 1992), Fierul spinilor (1995) s.a.

Home