LUCIAN BLAGA ÎN ORIZONT
RĂSĂRITEAN
Alexandru PINTESCU
Recentul eseu critic al distinsului universitar clujean Mircea Muthu* se înscrie perfect în orizontul de asteptare al cercetătorilor operei sale critice: este dedicat unui gînditor dedicat cu trup si suflet spatiului sud-est european, altfel zis, menit a unifica „Balcanul cu Carpatul”. În plus, pe cei doi universitari clujeni (i-am numit pe Lucian Blaga si Mircea Muthu) îi uneste atît ardelenismul asumat, cît si ambitia comună de a face din Universitatea clujeană un important pivot de cultură europeană modernă. Nu întîmplător, exegetul va insista, în eseul Oglinzi paralele, si asupra acestor dimensiuni (ardelenism & universitarism) adesea asumate si redevabile la nivelul epistolier si/sau publicistic.
Prima secventă a cărtii se dedică spiritului est-european detectabil în filosofia blagiană, de la concepte gen „bizantinism miscat”, „sofianic”, „crestinism cosmic”, „lumea-podoabă” si pînă la „conceptul-imagine” (ultimul transferat în a doua secventă si anume aceea a „accentelor”. Desigur, ca peste tot în aria preocupărilor autorului cărtii, balcanologia si bizantinismul sau, mai larg, est-europenismul nu este văzut ca o contrapondere, ca un concept ireconciliabil cu cel, mai vast, al europenismului, dacă ar fi să pomenim si de un singur fragment de citat blagian din nota introductivă a cărtii („Apusul de-asemenea îl stim. Acolo e orga popoarelor”). Pentru cel care a predat în universităti franceze est-europenismul este o invitatie la dialog al culturilor si nu manifestarea vreunui daimon retrograd sau al vetustetii, iar arhaicitatea, acel „strat al mumelor”, nu este decît un moment al devenirii fiintei umane ca „esentă umană” dar si ca „fiintă istorică”.
Într-o recentă prezentare a cărtii (la Salonul international de carte de la Oradea), Ion Pop a insistat asupra cîtorva linii de fortă ale cărtii cu privire la care M. Muthu a adus interesante contributii, sofianicul si conceptul-imagine fiind esentiale pentru ilustrarea acelei „organicităti” pe care autorul eseului de fată a pus-o si la temelia analizei unui alt ardelean de geniu (dacă a fi ardelean si a avea geniu nu li se pare unora redundant!?) si anume a lui Rebreanu.
Sofianicul, ca „punte coborîtoare”…, „moderează întrucîtva «modul stihial» si mutatis mutandis, îmblînzeste hieratismul extrem”. Conceptul ca atare, regăsit in nuce în scrierile lui Dionisie Areopagitul, referă „despre exemplaritatea Bizantului sub raportul stihialului si al absolutului”. Este vorba de un stil cultural căruia Blaga îi adaugă si dimensiunea „stihială”, după cum „spiritului” bizantin ortodoxia rusă i-a adăugat „sufletul”. Trecînd peste polemica subiacentă dintre Blaga si autorul Nostalgiei paradisului, Blaga se manifestă în permanentă ca un european autentic: „noi nu ne găsim nici în apus si nici la soare-răsare. Noi sîntem unde sîntem: cu toti vecinii împreună – pe un pămînt de cumpănă” cu preeminentă, totusi, pentru „matricea stilistică românească” imaginată ca „un cristal viu, de potente creatoare”.
Sofianicul este înteles (precum atomul la Democrit, particula la Newton, lumina albă la Goethe, unda de eter la Huygens, ne avertizează autorul mai la vale) ca un concept-imagine. Invocînd bipolarităti gen Unul si multiplul sau „metafizica luminii” si invitînd la acest conclav ideatic pe Plotin si pe Mithra (zeitatea indică), dar si pe Pavel Florenski sau Serghei Bulgakov (ca „succesori”, la acest capitol, ai lui Platon), M. Muthu arată că „pentru Blaga sofianismul este un determinant stilistic”.
Tot astfel cum, pentru toată lumea răsăriteană Agia Sofia este „un sacri arhetip”. Sofianicul este înteles, în această constelatie de idei, si este valorizat ca atare, drept o „paradigmă culturală”, reflex a ceea ce Blaga însusi numea „bizantinism dinamic, contaminat de elemente de Renastere si de baroc”, altfel zis „o potentă creatoare a spiritualitătii ortodoxe”. Desigur, ne avertizează M. Muthu, a cantona sofianicul în tiparele stricte ale filosofiei culturii, este un gest ce poate părea oarecum „procustian”.
Un alt concept blagian ce se nutreste din acelasi sol al ortodoxiei, dar îsi ridică tulpină spre gîndirea mito-magică, este si acela de „crestinism cosmic”, ce explicitează, în Trilogia culturii, si edifică într-un sens abstract – dar cu inserturi pragmatice –, spiritul mioritic, este si „crestinismul cosmic”, propriu lumii răsăritene, ne avertizează autorul, traducînd exact gîndirea care îl nutreste: „fenomenalul, vizibilul comportă o înfătisare ascunsă, nevăzută”. Recurge si aici la „categoriile organicului”, subliniind „ciclicitatea temporală” si/sau „ideologia identitătii” edificate pe o forma mentis avînd „două paradigme interferente: satul românesc si biserica ortodoxă”. Este subliniată conditia satului ca axis mundi, ca si pozitia săteanului fată de evenimential ca „boicot al istoriei”, de fapt, ni se explicitează, o retragere strategică „într-o existentă organic-sufletească”, „atemporală” ca un reflex de apărare în fata vitregiilor istoriei. M. Eliade, într-o critică subiacentă, leagă acest crestinism cosmic de „cultura folclorică”. Biserica este privită si ea la modul „organic” (fapt ce ar explica, după Blaga, ideea „naturii ca biserică” si a mortii ca „act sacrificial” în Miorita).
Autorul decelează, din structura Spatiului mioritic, mai exact din studiile Pitoresc si revelatie si Duh si ornamentică, un alt concept-sinteză si anume acela al „lumii-podoabă”, ce răsare din „dragostea de pitoresc a răsăriteanului” ca si din „betia ornamentului si aventura arabescului”, devenite „haine ale unei întregi culturi” sud-est europene. Conceptul are, ni se atrage iarăsi atentia, cu îndreptătire, o „functie morganatică” si anume este „manifestarea hipertrofiată a instinctului colectiv de autoconservare, ce legitimează de altfel raportarea de către Blaga, a pitorescului la valoarea tutelară a organicului”. Se remarcă „echilibrul dintre geometric si organic, ca si legătura subtilă dintre pitoresc si revelatie (am numit un alt studiu blagian insertat temei), cum o va face si în Lumea-podoabă si revelatia. M. Muthu vede aici, pe bună dreptate, o „încercare de pozitivare a negativului”, dar si o „revelatie a divinului”.
Meritul succintului dar densului (ideatic) op este si acela al analizei unor opere blagiene: în Luntrea lui Caron (1990), lucrare testamentară, este văzută o „schită metafizică”, în Mesterul Manole – un reflex al bogomilismului (evidentiat prin chiar personajul Bogumil), în pantomima Înviere (1925) nu numai o evaginare a mitului semiantropomorf prezent si în productul folcloric Motivul călătoriei fratelui mort, fapt de a întări supozitia aristotelică după care „Poezia e mai adevărată ca istorie”.
Prima sectiune se încheie ca un micro-eseu despre „sămînta culturii”, tinînd deopotrivă de morfologia ca si de filosofia culturii. Este abordată aici problema „spatiului mioritic” în consonantă cu „sentimentul spatiului” si „arealul frumosului”, dar si cu ideea de transcendentă „constructivă artei crestine”.
În sectiuna a doua, Accente, se regăsesc opinii: despre acelasi concept-imagine valorizat din unghiul „diversitătii” de structură, concept ce este relationat la alte două fals opozitorii: conceptele-tipare, respectiv conceptele-relatii. Ni se relevă atari concepte ca fiind recognoscibile în mioritic si sofianic, dar si în fenomene fizice (lumina ca fenomen ondulatoriu si crepuscular) ori de concepte biblice (Sfînta Trinitate). Tot aici autorul adînceste problematica interferentelor morfologic-culturale dintre L. Blaga si O. Spengler, autorul de notorietate al Declinului Occidentului, carte ce a avut cel putin menirea să valorizeze gîndirea de pe alte continente si din alte spatii stilistice decît cele ale bazinului mediteranean. Sînt decelate diferentierile si punctele de contact ale gîndirii acestor doi titani ai cugetării, întreprindere nu lesne de operat de vreme ce, anterior, s-au făcut doar sumare apropieri si distinctii între acesti gînditori care supun unui examen critic gîndirea rationalistă de tip european.
Următoarele studii sînt dedicate fie unor creatori si/sau motive lirice (pasărea sfîntă, unicornul), fie operei prozastice postume (Luntrea lui Caron), pentru ca alte două eseuri să se aseze confortabil în decelarea veleitătilor publicisticii si ale epistolierului L. Blaga (publicistului fiindu-i preferat polemistul) pentru ca, în final, volumul să se încheie cu un pandant si anume nu al traducătorului Blaga (cum poate unii s-ar astepta, pentru ca imaginea gînditorului „lirosof” să se încheie apoteotic), ci cu aceea a operei poetice blagiene ca obiect de „caznă” a traducătorului (inspirat aproape tot timpul) care a fost profesorul si prietenul lui Blaga, H. Jacquier.
Calitătile eseistului debordează si în aceste fragmentarii interpretative: Pasărea sfîntă traduce „imaginea globală de transparentă arcuită, si, mai ales, senzatia de Miscare în nemiscare”, răspunzînd unui „extaz abstract”, iar dacă ne întrebăm Ce aude unicornul aflăm că el, această „fiintă fabuloasă si bipolară” aude „numai esentele”. La fel, „trecerile” lui Caron sînt interpretate ca „întoarcerea de facto din istoria contemporană nemiloasă în preistoria” încă vie „a satului”. Lucrarea, apărută în seria „Universitas”, reclădeste „organic” demersul de critică, teorie si istorie literară al unui cercetător ce si-a legat numele de acest mirific spatiu carpato-dunăreano-pontic, afiliat marii familii de spirite ce s-au nutrit din acest humus deopotrivă ideatic ca si existential. Dacă l-am întreba, cu o retorică plină de directete, care îi sînt proiectele literare, sîntem convinsi că ne-ar răspunde cu timida trufie a Mesterului Manole: „Mai pot. Mai pot”…
* Muthu, Mircea, Lucian Blaga. Dimensiuni europene, Editura Paralela 45, Col. „Deschideri”, Cluj-Napoca, 2000.
Recentul eseu critic al distinsului universitar clujean Mircea Muthu* se înscrie perfect în orizontul de asteptare al cercetătorilor operei sale critice: este dedicat unui gînditor dedicat cu trup si suflet spatiului sud-est european, altfel zis, menit a unifica „Balcanul cu Carpatul”. În plus, pe cei doi universitari clujeni (i-am numit pe Lucian Blaga si Mircea Muthu) îi uneste atît ardelenismul asumat, cît si ambitia comună de a face din Universitatea clujeană un important pivot de cultură europeană modernă. Nu întîmplător, exegetul va insista, în eseul Oglinzi paralele, si asupra acestor dimensiuni (ardelenism & universitarism) adesea asumate si redevabile la nivelul epistolier si/sau publicistic.
Prima secventă a cărtii se dedică spiritului est-european detectabil în filosofia blagiană, de la concepte gen „bizantinism miscat”, „sofianic”, „crestinism cosmic”, „lumea-podoabă” si pînă la „conceptul-imagine” (ultimul transferat în a doua secventă si anume aceea a „accentelor”. Desigur, ca peste tot în aria preocupărilor autorului cărtii, balcanologia si bizantinismul sau, mai larg, est-europenismul nu este văzut ca o contrapondere, ca un concept ireconciliabil cu cel, mai vast, al europenismului, dacă ar fi să pomenim si de un singur fragment de citat blagian din nota introductivă a cărtii („Apusul de-asemenea îl stim. Acolo e orga popoarelor”). Pentru cel care a predat în universităti franceze est-europenismul este o invitatie la dialog al culturilor si nu manifestarea vreunui daimon retrograd sau al vetustetii, iar arhaicitatea, acel „strat al mumelor”, nu este decît un moment al devenirii fiintei umane ca „esentă umană” dar si ca „fiintă istorică”.
Într-o recentă prezentare a cărtii (la Salonul international de carte de la Oradea), Ion Pop a insistat asupra cîtorva linii de fortă ale cărtii cu privire la care M. Muthu a adus interesante contributii, sofianicul si conceptul-imagine fiind esentiale pentru ilustrarea acelei „organicităti” pe care autorul eseului de fată a pus-o si la temelia analizei unui alt ardelean de geniu (dacă a fi ardelean si a avea geniu nu li se pare unora redundant!?) si anume a lui Rebreanu.
Sofianicul, ca „punte coborîtoare”…, „moderează întrucîtva «modul stihial» si mutatis mutandis, îmblînzeste hieratismul extrem”. Conceptul ca atare, regăsit in nuce în scrierile lui Dionisie Areopagitul, referă „despre exemplaritatea Bizantului sub raportul stihialului si al absolutului”. Este vorba de un stil cultural căruia Blaga îi adaugă si dimensiunea „stihială”, după cum „spiritului” bizantin ortodoxia rusă i-a adăugat „sufletul”. Trecînd peste polemica subiacentă dintre Blaga si autorul Nostalgiei paradisului, Blaga se manifestă în permanentă ca un european autentic: „noi nu ne găsim nici în apus si nici la soare-răsare. Noi sîntem unde sîntem: cu toti vecinii împreună – pe un pămînt de cumpănă” cu preeminentă, totusi, pentru „matricea stilistică românească” imaginată ca „un cristal viu, de potente creatoare”.
Sofianicul este înteles (precum atomul la Democrit, particula la Newton, lumina albă la Goethe, unda de eter la Huygens, ne avertizează autorul mai la vale) ca un concept-imagine. Invocînd bipolarităti gen Unul si multiplul sau „metafizica luminii” si invitînd la acest conclav ideatic pe Plotin si pe Mithra (zeitatea indică), dar si pe Pavel Florenski sau Serghei Bulgakov (ca „succesori”, la acest capitol, ai lui Platon), M. Muthu arată că „pentru Blaga sofianismul este un determinant stilistic”.
Tot astfel cum, pentru toată lumea răsăriteană Agia Sofia este „un sacri arhetip”. Sofianicul este înteles, în această constelatie de idei, si este valorizat ca atare, drept o „paradigmă culturală”, reflex a ceea ce Blaga însusi numea „bizantinism dinamic, contaminat de elemente de Renastere si de baroc”, altfel zis „o potentă creatoare a spiritualitătii ortodoxe”. Desigur, ne avertizează M. Muthu, a cantona sofianicul în tiparele stricte ale filosofiei culturii, este un gest ce poate părea oarecum „procustian”.
Un alt concept blagian ce se nutreste din acelasi sol al ortodoxiei, dar îsi ridică tulpină spre gîndirea mito-magică, este si acela de „crestinism cosmic”, ce explicitează, în Trilogia culturii, si edifică într-un sens abstract – dar cu inserturi pragmatice –, spiritul mioritic, este si „crestinismul cosmic”, propriu lumii răsăritene, ne avertizează autorul, traducînd exact gîndirea care îl nutreste: „fenomenalul, vizibilul comportă o înfătisare ascunsă, nevăzută”. Recurge si aici la „categoriile organicului”, subliniind „ciclicitatea temporală” si/sau „ideologia identitătii” edificate pe o forma mentis avînd „două paradigme interferente: satul românesc si biserica ortodoxă”. Este subliniată conditia satului ca axis mundi, ca si pozitia săteanului fată de evenimential ca „boicot al istoriei”, de fapt, ni se explicitează, o retragere strategică „într-o existentă organic-sufletească”, „atemporală” ca un reflex de apărare în fata vitregiilor istoriei. M. Eliade, într-o critică subiacentă, leagă acest crestinism cosmic de „cultura folclorică”. Biserica este privită si ea la modul „organic” (fapt ce ar explica, după Blaga, ideea „naturii ca biserică” si a mortii ca „act sacrificial” în Miorita).
Autorul decelează, din structura Spatiului mioritic, mai exact din studiile Pitoresc si revelatie si Duh si ornamentică, un alt concept-sinteză si anume acela al „lumii-podoabă”, ce răsare din „dragostea de pitoresc a răsăriteanului” ca si din „betia ornamentului si aventura arabescului”, devenite „haine ale unei întregi culturi” sud-est europene. Conceptul are, ni se atrage iarăsi atentia, cu îndreptătire, o „functie morganatică” si anume este „manifestarea hipertrofiată a instinctului colectiv de autoconservare, ce legitimează de altfel raportarea de către Blaga, a pitorescului la valoarea tutelară a organicului”. Se remarcă „echilibrul dintre geometric si organic, ca si legătura subtilă dintre pitoresc si revelatie (am numit un alt studiu blagian insertat temei), cum o va face si în Lumea-podoabă si revelatia. M. Muthu vede aici, pe bună dreptate, o „încercare de pozitivare a negativului”, dar si o „revelatie a divinului”.
Meritul succintului dar densului (ideatic) op este si acela al analizei unor opere blagiene: în Luntrea lui Caron (1990), lucrare testamentară, este văzută o „schită metafizică”, în Mesterul Manole – un reflex al bogomilismului (evidentiat prin chiar personajul Bogumil), în pantomima Înviere (1925) nu numai o evaginare a mitului semiantropomorf prezent si în productul folcloric Motivul călătoriei fratelui mort, fapt de a întări supozitia aristotelică după care „Poezia e mai adevărată ca istorie”.
Prima sectiune se încheie ca un micro-eseu despre „sămînta culturii”, tinînd deopotrivă de morfologia ca si de filosofia culturii. Este abordată aici problema „spatiului mioritic” în consonantă cu „sentimentul spatiului” si „arealul frumosului”, dar si cu ideea de transcendentă „constructivă artei crestine”.
În sectiuna a doua, Accente, se regăsesc opinii: despre acelasi concept-imagine valorizat din unghiul „diversitătii” de structură, concept ce este relationat la alte două fals opozitorii: conceptele-tipare, respectiv conceptele-relatii. Ni se relevă atari concepte ca fiind recognoscibile în mioritic si sofianic, dar si în fenomene fizice (lumina ca fenomen ondulatoriu si crepuscular) ori de concepte biblice (Sfînta Trinitate). Tot aici autorul adînceste problematica interferentelor morfologic-culturale dintre L. Blaga si O. Spengler, autorul de notorietate al Declinului Occidentului, carte ce a avut cel putin menirea să valorizeze gîndirea de pe alte continente si din alte spatii stilistice decît cele ale bazinului mediteranean. Sînt decelate diferentierile si punctele de contact ale gîndirii acestor doi titani ai cugetării, întreprindere nu lesne de operat de vreme ce, anterior, s-au făcut doar sumare apropieri si distinctii între acesti gînditori care supun unui examen critic gîndirea rationalistă de tip european.
Următoarele studii sînt dedicate fie unor creatori si/sau motive lirice (pasărea sfîntă, unicornul), fie operei prozastice postume (Luntrea lui Caron), pentru ca alte două eseuri să se aseze confortabil în decelarea veleitătilor publicisticii si ale epistolierului L. Blaga (publicistului fiindu-i preferat polemistul) pentru ca, în final, volumul să se încheie cu un pandant si anume nu al traducătorului Blaga (cum poate unii s-ar astepta, pentru ca imaginea gînditorului „lirosof” să se încheie apoteotic), ci cu aceea a operei poetice blagiene ca obiect de „caznă” a traducătorului (inspirat aproape tot timpul) care a fost profesorul si prietenul lui Blaga, H. Jacquier.
Calitătile eseistului debordează si în aceste fragmentarii interpretative: Pasărea sfîntă traduce „imaginea globală de transparentă arcuită, si, mai ales, senzatia de Miscare în nemiscare”, răspunzînd unui „extaz abstract”, iar dacă ne întrebăm Ce aude unicornul aflăm că el, această „fiintă fabuloasă si bipolară” aude „numai esentele”. La fel, „trecerile” lui Caron sînt interpretate ca „întoarcerea de facto din istoria contemporană nemiloasă în preistoria” încă vie „a satului”. Lucrarea, apărută în seria „Universitas”, reclădeste „organic” demersul de critică, teorie si istorie literară al unui cercetător ce si-a legat numele de acest mirific spatiu carpato-dunăreano-pontic, afiliat marii familii de spirite ce s-au nutrit din acest humus deopotrivă ideatic ca si existential. Dacă l-am întreba, cu o retorică plină de directete, care îi sînt proiectele literare, sîntem convinsi că ne-ar răspunde cu timida trufie a Mesterului Manole: „Mai pot. Mai pot”…
* Muthu, Mircea, Lucian Blaga. Dimensiuni europene, Editura Paralela 45, Col. „Deschideri”, Cluj-Napoca, 2000.
