Polemica Gherea-Maiorescu poate fi redusã în termeni generali la polemica privind arta cu tendintã si arta pentru artã ca aspecte de ideologie literarã si culturalã, iar pe plan de esteticã purã, la relatia continut-formã. Gherea era interesat de partea continutisticã a literaturii, punînd un accent puternic pe ideea de mesaj si de directitate a acestuia. Se punea problema: ce idei vehiculeazã artistul? ce valoare socialã, moralã, ideologicã au aceste idei? cum participã ele la fluxul si progresul societãtii? sînt retrograde sau progresiste? Rãspunsul la aceste întrebãri le deducea din istoria politicã si socialã, din mediul de formare al artistului, din relatiile si din celelalte date biografice. Se contura o ideologie a artistului si de la aceasta se ajungea la mesajele Operei.
Pentru Maiorescu aceastã materie nu era inexistentã, nu era ignoratã, dar necesita o singurã conditie: sã capete statut de artã. El nu era principial împotriva politicii sau ideologiei (a si practicat-o cu aplomb în atîtea guvernãri conservatoare), împotriva moralei ca atare (jurnalul lui ne dovedeste efortul fãcut de intransigentul critic, aidoma lui Vianu sau Cãlinescu, spre a-si pãstra morga universitarã), nu era indiferent la viata sau biografia artistului (a si intervenit decisiv în cîteva rînduri în existenta lui Caragiale, Eminescu, V. Micle sau a celorlalti confrati junimisti), dar el credea în prioritatea punctului de vedere estetic. Pentru Maiorescu arta nu rãspundea unei necesitãti sociale, politice, morale etc., ci unui imperativ pur individual al unui ins care, fiintã socialã fiind, are capacitatea mimesis-ului, a dedublãrii, în acelasi timp creat (de mediul social) si creator, în acelasi timp obiect si subiect, rezultat al relatiilor diverse si creator de atari relatii între oameni, lucruri, idei.
Critica gheristã, calitãtile ei intrinseci, ne dau convingerea cã si Gherea vedea utilitatea analizei estetice, dar la el, ca si la Ibrãileanu, aceasta era o concluzie, dupã un periplu ideologic, sociologic, etic, biografic, ori la Maiorescu si la Zarifopol analiza esteticã nu era doar o premisã, ci chiar fundamentul stiintei literare. Socialistul Gherea aprecia precumpãnitor opera în mãsura în care ea rãspunde unor comandamente politice, ideologice, sociale, etice, în vreme ce „idealistul” de solidã formatie germanã T. Maiorescu era indiferent la aceste „continuturi”, fiind atent doar la forma pe care o capãtã sub pana artistului.
Ne-am propus sã examinãm în continuare, foarte succint, dar cu dragoste de adevãr, conceptiile estetice ale lui Maiorescu si ale lui Zarifopol, conturînd o „polemicã” subiacentã, subsidiarã celei care formeazã obiectul capitolului de fatã, nu mai putin importantã însã, deoarece se va vedea cã „maiorescianul” Zarifopol nu va cãdea în pãcatele Maestrului, evitînd ca o iederã nu asperitãtile acestuia, ci exagerãrile în interpretarea ulterioarã a Maestrului.
Am vãzut cã polemica Gherea-Maiorescu se restrînge la aceea dintre continut si formã. Pusã problema în acesti termeni transanti, Maiorescu a fost pus în dificultate de cei care i-au urmat cu ortodoxie preceptele, acestia cãzînd usor victimã etichetãrilor de genul „puristi”, „estetizanti” etc. Fiind alãturi de Maiorescu, Paul Zarifopol nu a cãzut în pãcatul aprecierii calofiliei, deci a canonizãrii lui Maiorescu. Dimpotrivã, desi ar pãrea curios pentru cine cunoaste superficial pozitia esteticã a lui Zarifopol, acesta era un dusman înversunat al calofiliei, al diletantismului, al purismului, al estetizantilor. Rîndurile despre Caragiale, între multe altele, stau mãrturie.
Atît Maiorescu cît si Zarifopol postulau primatul esteticului, dar în vreme ce Maiorescu, în cadrul raportului continut-formã, viza atît pe creator cît si impactul cu receptia lectorului, Zarifopol se referea doar la receptia criticã. Tendinta de a interveni în procesul de creatie, proprie lui Maiorescu, strãinã lui Zarifopol, putea duce (si a si dus) la canonizarea pentru creator a principiilor criticului, la impunerea propriilor precepte, a propriului gust etc. Prima modalitate este cerutã de critica de directie practicatã de Maiorescu, a doua de respectul individualitãtii, personalitãtii creatoare. Prima modalitate va impune canoane (de creatie sau de interpretare), a doua le va desfiinta. Prima îsi va pune stigmatul pe epocã, va înrîuri scriitori, va crea scoli sau curente literare (junimismul, impresionismul), a doua va rãmîne la rolul pur interpretativ (cum spunea E. Lovinescu: „Nu sînt decît un critic. Nimic mai mult, dar nici mai putin”). Rolul criticului, dupã Maiorescu, nu se rezumã la interpretarea operelor, ci si la „educarea” creatorilor, Maiorescu exercitã critica nu doar ca pe o magistraturã cît, mai ales, ca o formã superioarã de pedagogie (pentru creator pe de o parte, pentru public pe de altã parte).
De aici consecintele ce decurg: pentru Maiorescu critica este o investiturã, dar si un sacerdotiu, el se simte responsabil de soarta literaturii române, este un partizan al ei, fãrã ca partizanatul sã-i afecteze prea mult masca serenitãtii imperturbabile, pentru Zarifopol criticul nu este decît un critic lucid responsabil, stãpîn pe uneltele sale, dar intransigent, interogînd creatiile si demolînd idolii, situat departe de „viata lumii” si a literaturii, de boemã, de scoli, curente, cenacluri. El nu va scrie un breviar pentru scriitorii începãtori, nu va da sfaturi, nu va lansa scriitori, critica începînd de acolo de unde se sfîrseste Opera, actul critic, pur interpretativ, netinînd seama de reactiile umorale sau de conjuncturi, nu-si va propune sã educe, sã formeze, sã facã pedagogie înaltã. Desigur, existã la el si texte de acest gen, dar cãrora nici autorul nu le-a dat importanta si ponderea cuvenitã în creatia sa. Cele de mai sus se referã doar la principiile decelate din marile si importantele sale lucrãri.
O „polemicã” Maiorescu-Zarifopol s-ar fi putut naste prin confruntarea practicã a acestor principii de aplicare a ideilor estetice la doi mari scriitori clasici editati de cei doi critici în discutie. Dacã Maiorescu va interveni în textul eminescian, cu sau fãrã voia autorului (pentru interventiile de dupã moartea lui Eminescu), Zarifopol nu si-ar permite sã taie ori sã schimbe un cuvînt din creatia lui Caragiale. Amîndoi criticii credeau sincer în genialitatea celor pe care-i editau dar, în vreme ce Maiorescu nu credea în spiritul critic si autocritic al creatorului în temeiul principiului dupã care arta este o creatie „inconstientã”, necontiguã, Zarifopol adora la Caragiale tocmai gustul lui critic în rãspãr cu critica de specialitate chiar. Zarifopol mergea, cum s-ar zice, pe mîna creatorului genial, deoarece avea convingerea cã nu criticii diletanti sau impresionisti creeazã norme (canoane) artistice, ci creatorii însisi sînt acei care fecundeazã cu adevãrat gîndirea criticã, aceasta din urmã neavînd altceva decît a le purta trena cu siguranta, desigur, a celui care priveste critica ca pe o stiintã literarã întemeiatã filosofic si estetic. Criticul de directie gen Maiorescu taie falii mari în literaturã, dã verdicte, proiecteazã imagini panoramice de viitor („Cît este de omeneste posibil a prevedea, veacul urmãtor va sta sub semnul lui Eminescu” este o formulare tipic maiorescianã), criticul gen Zarifopol se „multumeste” cu feliile sale de tort (Proust, Mallarmé, Valéry, Maupassant, Flaubert, France, Renan, La Rochefoucauld, St. J. Perse, Stendhal, Ana de Noailles, Tolstoi, Dostoievski, Shakespeare, Caragiale, Maniu, Vinea, Eminescu, Ibrãileanu), formuleazã opinii adesea în rãspãr cu ale contemporanilor.
Un alt punct îi desparte pe cei doi critici: clasicismul olimpian maiorescian este opus „clasicofobiei” zarifopoliene. Nevoia imperativã de rigoare, de ordine, de mãsurã, de echilibru – tipicã lui Maiorescu –, derivînd din clasicism, îi repugnã polemistului impenitent, zurbagiului literar aflat mereu în contrapunct cu contemporanii. De fapt si critica lui ar putea fi organizatã dupã tehnica contrapunctului, ea disipînd operele, demontîndu-le, demonstrînd natura dualã a creatorului, „heteronimia” acestora (a se vedea si textele privind pe Pessoa!). Lui Zarifopol „eterna tinerete a operelor magistrale” i se pare a fi „un moft retoric”, „o frazã ineptã iesitã din minti lenese”. „Timpul, va spune criticul, fãrã menajamente, omoarã orice creatie intelectualã în total ori în parte”.
„Moftangiul” Zarifopol va deplînge insistenta criticilor în directia dovedirii unitãtii operei – altã „idee lenesã” –, idee pe care Maiorescu o îmbrãtisa, dat fiind spiritul sãu de rigoare si de ordine, nevoia clasificãrii, taxonomia criticii sale. Ideea perisabilitãtii artei si aceea a evolutiei gustului estetic se împletesc la el cu aceea a autonomiei artei, Zarifopol fiind poate cel mai fervent adept al acestei teorii ce a fãcut vogã în deceniile 3 si 4 ale veacului nostru.
Sub aspect temperamental, maiorescianul Zarifopol nu îmbracã nici toga virilã a politicii, nici hlamida creatorului (cu exceptia unui volum de traduceri din literatura fantasticã, ce avea sã-l facã pe Ion Vultur sã-l considere ca pe un „excelent cunoscãtor... al fantasticului”), nici roba academicã, pãstrîndu-si o beneficã libertate interioarã.
Pentru aceleasi motive, Zarifopol nu se va destãinui unui lector abstract prin modalitatea jurnalului (cum o va face cu mãiestrie Maiorescu, care, în schimb, se poate adresa unui lector abstract), el va crea în schimb un epistolar în care confesiunea are o anumitã motivatie, directete, ea fiind o donatie cu sarcini (administrativ-financiare, rugãminti amicale sau simple reactii de temperaturã sufleteascã). De aceea Maiorescu va fi intemperant, intolerant, neconfesiv, în vreme ce polemismul si glacialitatea lui Zarifopol vor fi doar mãsti pe care le va smulge în preajma prietenilor (conu Iancu Caragiale, Herr Profesor Ibrãileanu, socrul Gherea si multi altii încã).
Pe bunã dreptate avea sã afirme Al. Sãndulescu în prefata volumului Paul Zarifopol în corespondentã (12;5): „Zarifopol n-a fost numai clasicofobul iconoclast, criticul inclement, aproape inapt sã se entuziasmeze, n-a fost numai (omul cãrtilor(, ducînd o existentã ursuzã, de blazat si chiar de mizantrop”. Polemicile sale intemperante se desfãsurau într-un climat de dezgust, de greatã intelectualã, de sastisire tipic balcanicã (melanholie fãrã leac) conjugîndu-se cu angoasa propriei existente: „Mai rãu decît toate, e scîrba totalã de lucru si descurajarea ridicolã de a lucra. Mi s-au istovit nervii. Drept vorbind, nu mai e descurajare, ci apatie, cu un fel de greatã cronicã pentru întreaga persoanã a domnului Zarifopol” (12;11).
Era firesc, din moment ce acela care-i avusese ca profesori (dupã cum însusi mãrturisea, într-o autobiografie din anul 1903) la Iasi pe Caragiani, A. Densusianu, Naum, Negulescu, Philippide, Rãscanu, Teohari Antonescu, Xenopol, la Halle pe Berger, Bremer, Burdach, Haym, Heuckenkamp, Riehl, Saran, Strauch, Suchier, Wechssler, Wiese era gãsit „în deficit de esteticã” de E. Lovinescu, dupã cum îi mãrturisea G. Ibrãileanu într-o epistolã din octombrie 1926!
 

Home