URUC. GHILGAMES
a murit Enchidu,
prietenul meu.
tie îti datorez boala mea
durerile mele de inimã
muntii de incertitudine
mãrile de insomnie
fãrã tine ar fi aceastã prãpastie
ce-mi rupe inima în douã
bucãti – stînci de piatrã
printre care curge un rîu
plin de sînge si lesuri
sperantele mele ajunse
la maluri si dispãrînd în nisip
orasele si cãtunele mele incendiate
cetãtile de visuri
zidurile de cuvinte
turnurile de lacrimi
ziguratele disperãrilor mele
si ostile numerice
slobod sãgeti
cetãtile mele se nãruie
si cad la fundul
aceleiasi prãpãstii si
inima rosie neagrã
de sînge se desparte
de mãrile de munti
de stîncile ei si se
pierde ca un copil
într-o lume
chemînd-o pre nume -
mama
POEMA BROASTEI
ziua se ascundea într-o vãgãunã
pe-nserate iesea la plimbare
cãutînd cu ochii bulbucati
lume mai sinistrã decît ea
oare nu vor mai fi seri ca acelea
îsi amintea de-un broscoi strãveziu
ca apa din mlastinã
si verde ca stuful ca algele
si ofta prelung ah ce seri
ce seri au mai fost
unde sã fie broschoiul
si cine-i mai tine de urît
ah asa hidoasã cum sînt
de unde sã-mi iau iubit
doar de sã fie cu ochii legati
labele pãtate sã nu mi le vadã
si fata mea urîtã de lumea broastelor
oare existã broaste mai urîte
decît mine
aici m-am nãscut si cîntecul meu
se varsã în tinã nici pentru
broaste nu e de folos si nici plãcut
la auz
eu nu cînt cînd cînt
si nu ochãiesc cînd ochãiesc
zic semenele mele si
rochia mea de broascã – ah!
print fermecat dacã eu
m-am nãscut printre broaste
nu înseamnã cã chiar si sînt
broascã
si ce bine ar fi sã fiu
o corabie neînsufletitã ori o
piatrã sã cad pe capul broastei
Mai mari da rochãisc
ziua întreagã si noaptea cînt
cine o fi pe lume sã înteleagã
* * *
revenind
cîinele mi se arunca la picioare
si întunericul
cãrtile mã minteau
îmbiindu-mã cu mirosul
lîncezelei zilnice
se îneca frunzisul dens
în apele fîntînii
si nimic nu avea rost
doar viata
asurzeam de suieratul
tremurilor
orbeam de ceata orasului
înghetam în urechea vîntului
strãinãtatea deschidea
portile lumii
asa de singurã casa micã
se strecura în ochii mei
zarzavatul mirosea a varã
bunica cu poalele pestelcei suflecate
se repedea si mã îmbrãtisa
toate au un sfîrsit
si noi
