văd burduful unui vechi aparat de fotografiat

văd burduful unui vechi aparat
de fotografiat
dilatîndu-se si strîngîndu-se
întins undeva într-un hamac
lîngă doi copaci rămurosi
nodurosi
fum, colb îmi ieseau
din picioare
cînd auzeam cîntecul în
miez de noapte

a răzbătut flacăra singurătătii
pînă la ceruri
în noaptea vietii

eram îngropat în marea de verde

                I. atunci cînd fierbeau cerurile
clocoteau tunetele si auzeam linistit
picăturile de ploaie ca o răsfrîngere
a durerii
adormeam din nou împăcat că
ploaia spală si va spăla toate aluviunile
si strîmbătătile din cale

redîndu-mi din nou chipul cel
dintîi
auzeam si vedeam cerul străluminat de
fulgere
se clătinau temeliile pămîntului
tremurau cheotorile lumii
de-atîta durdură, puhoi
revărsat peste lume
dimineata totul se însenina se
lumina la fată de parcă
n-ar fi fost ce-ar fi fost
astă-noapte
atunci începeau păsările să cînte
pe ramuri în triluri nemaiauzite
de limbă pămînteană

si rîndunelele în stoluri să deseneze
sute de noduri de cale ferată în
aer
bucurîndu-se în danturi de rut
eram îngropat în marea de verde
coltul de rai al pădurilor din
muntii cei albi

văd zorii de zi alungati de trilul de paseri multicolore

crăpîndu-se de ziuă în rubicondia
văd zorii de zi alungati de trilul
de paseri multicolore iesite ca gîzele
din pămînt
la marginea pădurii precum muschiul
verde din iarba moale de mătasă

văd zorii de ziuă mînati de vînt
de vîntul subtire, de vîntul – zefir
adiind cu suflare caldă peste obrazul
cu promoroacă

alungînd duhurile noptii, mînîndu-le
în pustie, în străfunduri de codri

apoi tăvălindu-se la vale, dîndu-se
de-a berbeleacul să se scuture de iarnă
zorii de ziuă luminati la fată,
însetati, beau apă din cismeaua de teavă
groasă cît mîna, pusă acolo de-o vesnicie
prin care clocoteste zi si noapte o vînă
albastră de apă

peste albastrul de zinc al tristetii

fetita care desfileta
părtile componente ale unei
flori
solitară-ntr-o zi minunată
de iarnă
pe o stradelă tăcută,
călcînd cu gratie
peste albastrul de zinc
al tristetii
pasărea aceasta e alcătuită
din două aripi
o aripă rosie si o aripă
albă
cu vîrfurile pînă la
cer

uită-te la copaci cum stau în picioare nemuritori

hămesit de foame, rătăcit
în hătisul de răchiti pe o
iarnă în februarie, căutam cu
mîinile rădăcinile în zăpadă

era către seară, eram istovit
rupt de oboseală si plîns
alungat fugărit izgonit si
pribeag

„măturătura pămîntului” îmi ziceam
mustul zăpezii îmi zîmbea
prietenos

cîntecul – ciripit cîntecul stins
al vrăbiilor îmi dădea curaj
ziua încă mai mijea si-mi spunea:
„mergi înainte”, „nu te opri”
uită-te la copaci cum stau în
picioare nemuritori