George POPA

B UCURIA POEZIEI

Bucuria poetului cunoaste două hipostaze: bucuria vietii, ca sansă

existentială unică în istoria eternitătii, si bucuria creatiei, ca o nouă demiurgică

nastere a lumii.

I. Celebrarea bucuriei de a trăi

Dacă Heraclit, Giacomo Leopardi, Georg Trakl, Giuseppe Ungaretti,

George Bacovia au considerat viata o moarte constientă de sine, în plan

universal cei mai multi poeti au glorificat existenta, poezia constituind o

liturghie care oficiază celebrarea ei ca pe un ritual divin. Nu însă toti la modul

absolut, unii dintre ei avînd si momente de iesire din entuziasmul neconditionat.

Desi pentru om vremea potrivită exaltării ontice are măsură scurtă, totusi

„ muritorilor le sînt date zile nemuritoare”, afirma Pindar, pentru că „există o

vecie a vremii”; „bucuria si slava dau în flăcări cînd tot ce poetul atinge cu

strunele se află în armonie” cu omul si cu toată firea.

Spiritualitatea greacă a fost modelatorul liricii lui Friedrich Hölderlin.

Sub semnul apolinicului, poezia sa serbează, în gesturile largi ale amplelor

ritmuri grecesti, sacralitatea naturii si a vietii:

În inima Alpilor, noapte clară, si ceata,

Izvor al poemului de bucurie, acoperă valea cea largă... Mai dionisiacă încă

suie dimineata,

Mai infinită este cresterea anului si a orelor sfinte...

Calme strălucesc deasupra înăltimile argintate,

Deja plină de roze sus străluceste zăpada,

Si mai sus încă sălăsluieste deasupra luminii curate Dumnezeu preafericit

încîntat de jocul razelor sacre,

În pace locuieste singur si prealumină este arătarea chipului său.

( Întoarcerea acasă ).

Crestele ne învată legile lor sfinte…

Vreau să vă cînt graiuri ale cerului,

pe toate si să vă înteleg...

Noi sîntem meniti slujbei celui Prea-Înalt pentru ca în noi

Geniul divin să cînte acordul maiestuos, ordinea divină.

( Cîntec la poalele Alpilor )

La Eminescu factorul unificator cosmic este acea simtire-gîndire de

nuantă autohtonă, intraductibilă semantic si fără suprapunere psihică – dorul .

Iar cel de al doilea factor este armonia, modelaj exercitat, pe de o parte, de

desăvîrsita orînduire – ca în tabloul unui maestru al picturii – a peisajului tării –

iar pe de altă parte, de spiritul baladei vrîncene, prin care are loc solidarizarea,

P OEZIA / vară 2010

190

nuntirea omului cu natura si moartea devenită neoexistentă mirifică sub cataliza

miticului. Armonia si viziunea nemuririi îsi au sorgintea în triada tracică

Zalmoxis-Orfeu-Dionysos, toti trei parcurgînd ciclul viată-moarte-renastere,

ceea ce însemnează deschidere cosmică nelimitată incluzînd, viată si postviată,

aici si dincolo, cunoscut si necunoscut. Si la Eminescu miticul este factor

matricial transfigurator, de nuantă românească – asa cum miticul a fost esential

pentru lirica lui Hölderlin, dar de natură elenă.

În creatia eminesciană, chiar străbătută de cea mai profundă neliniste –

poezia este o bucurie. În ce constă această bucurie, această jubilare? Cînd

Leopardi a scris poezia A se stesso – Către sine însusi – cu profundul dispret

aruncat vietii – fango e noia – noroi si urît, infinită zădărnicie este totul, „nimic

altceva”, iar Eminescu, în Rugăciunea unui dac – aruncă „Blestem miscării

prime, al vietii primul colt” – care a fost motivatia de a pune în versuri, în jocul

sublim al formelor prozodice cît mai perfecte atîta dispret si disperare? Vointa

esteticului estompează gravitatea ideatiei, transformă tragicul în „bucuria” nu

doar a unui joc pur semantic, ci a creatiei, adică a descoperirii unui adevăr

neschimbător al vietii, al lumii.

Poetul filtrează tot ce trăieste – exaltare, deprimare, lumină, beznă – prin

taumaturgia poetică. El are, în raport cu omul comun, sansa unei modalităti

superioare de exorcizare a dramei ontologice. Transfigurată liric, tristetea

metafizică devine încîntare. Scriind: „dacă îmi va reusi poemul, atunci voi fi trăi

ca zeii si mai mult nu am rîvnit”, rezultă că bucuria creării tragicului, este un

catharsis, care pentru Hölderlin constituia o bucurie mai înaltă decît atunci cînd

poetul celebrează optimist faptul de a trăi, de a iubi. Apofaticul – negarea cea

mai dramatică, este transfigurată apofantic , în spusul cel mai strălucitor.

Dar nu este doar satisfactia unei reusite a imaginarului si a realizării

artistice, ci a constientizării la nivel cosmic a valorii existentei. Este o bucurie

axiologică, o victorie a unei constiinte care se plasează extramundan. Poezia lui

Georg Trakl, tragică de la un capăt la altul, ne farmecă prin frumsetea rostirii,

prin melodicitate, prin adîncimea gîndului, prin strălucirile cromatice, prin

infinita melancolie. Se va riposta: dar acest lucru nu l–a împiedicat pe Trakl să

se sinucidă. Este adevărat, nici pe Empedocle nu l-a împiedicat să se arunce în

Etna. Dar ce stim noi, pozitivistii, care credem că avem toate explicatiile, ce

bucurie poetică a impulsionat pe filozoful poet din Agrigent sau pe pictorul

luminii absolute, – Van Gogh la actul autolitic?

În Mortua est!, se desfăsoară o multitudine de stări poetice, fiecare cu

potentialul său de încîntare sau detasare exorcizantă a intelectului: suava

descriere a copilei moarte – „regină”, feerica descriere a drumului spre imperiul

mortii, iar apoi interventia luciditătii neiertătoare si verdictul cosmic final,

evocînd fie vinovătia divină, fie îndoiala că ar exista un creator al unei lumi

absurde – tensiuni extreme ale unei gîndiri generînd bucuria zborului ultim – in

apex mentis.

Melancolia este stare poetică, iar orice stare poetică este o încîntare a

sufletului si a spiritului. Aceasta pentru că este o meditatie asupra axiologiei

existentei, unită cu nostalgia unui alte formule de viată, asa cum apare expresiv

în poezia Melancolie .

Poezia Strigoii, desi pune în temă moartea, biruitoare pînă la urmă,

cosmicitatea viziunii, forta intelectivă a acestei viziuni: învingerea mortii de

P OEZIA / vară 2010

191

către sublimitatea iubirii de dincolo, din postviată, totul ne înaltă emotional,

spiritual deasupra stihiei negative,

Poezia lui Samuel Taylor Coleridge, Deject – Deprimare – este prin

excelentă un exemplu de actiune cathartică pe care poezia, de înaltă gîndire si

vizionarism, cu puternică inductie emotională, o poate exercita asupra unei

profunde stări de neliniste. Adresîndu-se prietenei sale, poetul deplînge starea

sa de adîncă mîhnire, „goală, sumbră, mohorîtă”, astfel că frumusetile naturii

precum apusul de soare, norii diafani strălucirea astrelor, luna răsfrîntă în lacul

de azur nu-l mai atrag, nu le mai percepe frumusetea:

Ah, din suflet trebuie să vină

O lumină, un nimb, o ceată strălucitoare

Învăluind întreg pămîntul.

Si din suflet trebuie să se înalte un glas armonios si magic,

Viată si principiu ale tuturor sunetelor melodioase!

…Această puternică muzică a sufletului

Această lumină, acest nimb, această ceată strălucitoare,

Această frumoasă energie creatoare a frumosului

Este Bucuria, virtuoasă Doamnă, bucuria care nu a fost Niciodată dăruită

decît inimilor pure în ora lor cea mai pură. Bucuria, acest spirit si această

putere

Care, unindu-ne cu natura, ne dă drept zestre

Un nou pămînt si un nou Cer.

…Orice melodie este ecoul acestei voci,

Orice culoare este răsfrîngerea acestei lumini.

Albia modelatoare a liricii lui Rabindranath Tagore a fost diada din

viziunea Indiei – pe de o parte panteismul , ideea că totul este în Unul, iar pe de

altă parte, iubirea care asigură monada universală. Exaltarea bucuriei cuprinde,

pe de o parte, privilegiul de a fi fost trimis oaspete ale acestei existente sub

diversele ei aspecte, de la frumusetile naturii la iubire, de a putea parcurge

diversele lumi ale Creatorului,

Simt că toate stelele palpită în mine.

Lumea tîsneste în viata mea ca o apă curgătoare.

Florile se vor desface în fiinta mea.

Toată primăvara privelistilor si a rîurilor

suie ca o tămîie în inima mea,si suflul tuturor lucrurilor

cîntă în gîndurile mele ca un flaut.

Lauda naturii, atît de pasionat îndrăgită, capătă accente sublime:

Tu esti felurită la nesfîrsit în exuberanta universului,

Doamnă cu multiple măretii!

Calea ta este semănată cu lumini,

atingerea ta face să se nască flori,

trena rochiei tale mătură un dans de stele,

si muzicile tale cu note felurite îsi află ecoul

P OEZIA / vară 2010

192

prin lumile fără număr!

Imnurile adresate vietii de Tagore sînt de mare puritate si frumusete, de

un elan liric pasionat incluzînd atît fiintarea de aici, cît si cea din spatiul mortii

înteles ca sansă a eternitătii alături de Unul. Volume precum Grădinarul

dragostei, Fugitiva, Lebăda, Cosul cu fructe sînt catehisme ale exaltării vietii,

iar Jertfa lirică o laudă a mortii – unică în literatura universală. Unind viata cu

moartea într-un monism al bucuriei, Tagore contracarează ideea indiană

pesimistă a lumii ca aparentă creată de Brahma împreună cu Maya.

Dacă nemurirea nu ar fi cucerită în inima adîncă a mortii,

... Atunci de ce ar mai fi aceste armate de rătăcitori,

Sub ce impuls plin de nădejde ar fugi ei spre neant

Dispărînd ca puzderia de stele în fata luminii diminetii?

Fluviul de sînge al eroilor si valul de lacrimi al mamelor

vor fi pierdute pe pămînt,

iar cerul nu va fi cîstigat în schimb?

Eternul Socotitor nu se va gîndi oare să plătească

această enormă încărcătură de datorii?

... Si cînd omenirea va fi sfărîmat jugul acestui univers

perisabil învingînd suferinta-i atroce si moartea sa,

Gloria Divinitătii nu se va manifesta

pentru a justifica toate aceste lucruri?

Pe de altă parte, în ciuda acestei acceptii de elevat lirism al cuplului

aparent antinomic, viată-moarte, în una din poeziile din volumul Grădinarul

dragostei , Tagore vorbeste despre aspiratia neînfrînată spre un Dincolo

depăsind diada amintită, unde se simte străin, asa cum s-au simtit si Heraclit, si

Leonardo da Vinci si Eminescu.

Nu izbutesc să-mi aflu hodină.

Mi-e sete de nemărginire.

Sufletul meu năzuieste spre nestiutele depărtări.

O, Mare Dincolo,

…Sînt un străin în tară străină!

Tu murmuri la urechea mea o nădejde peste putintă.

Inima mea cunoaste glasul tău ca si cum ar fi al ei.

O, Mare necunoscut,

O, chemarea sfîsietoare a flautului tău!

Nu-mi pot afla linistea;

Sînt străin propriei mele inimi.

În ceata însorită a orelor grele de dor,

Ce imensă viziune despre Tine apare pe albastrul cerului!

O, Mare Denecunoscut,

O, sfîsietoarea chemare a flautului tău!

Iar în volumul Lebăda, această năzuintă de evadare dintr-o lume în care

se consideră străin suie mai departe: un stol de lebede purtînd pe aripile lor nu

P OEZIA / vară 2010

193

numai pe poet, ci si cerul, pămîntul, si întreaga lume – zboară fără oprire către

un Dincolo care nu este nicăieri întîlnit, astfel că va dura etern: pentru că

absolutul nu este atingerea unui capăt, ci este o tensiune continuă. Absolutul ca

oprire definitivă este „frate cu moartea”, afirmă Eminescu. Este una din cele mai

tulburătoare poezii din lirica universală:

…Dintr-odată la această oră si în cerul serii

Pe vastul abis, izbucnirea, – fulgerul sunetului

Lunecă aerian de la un capăt la altul:

O, nour de Lebede!

Aripile voastre îmbătate de duhul furtunii

Supuneau cerul cu rîsul lor voios si sălbatic

Si trezeau valuri de uimire în oceanul văzduhului!

... Se părea că mesajul aripilor

Pentru o clipă aducea o sete nebună de miscare

... Aud chemări după chemări ale omului,

plecate pe căi nevăzute

Din trecutul adînc pînă în viitorul ce nu s-a născut încă.

Astfel aud în inima mea zburînd cu tot stolul înaripat

Acel suflet, acea pasăre fără lăcas

Ce zi si noapte, pe lumină si beznă,

De la un tărm cunoscut la altul nestiut, aleargă!

Tot golul e umplut de Cosmosul înaripat

si de cîntul său unic:

Nu aici! nu aici! în altă parte! altunde!

Acest poem apare în contrast cu bucuria de a trăi formula umană

mărturisită preponderent de Tagore în toate lirica sa, inclusiv, asemenea lui

Rainer Maria Rilke, conceperea mortii ca pe o altă viată, de supremă integrare

universală. O astfel de deschidere radicală, aspiratia arzătoare spre un dincolo

întrecînd viata si moartea, dar si orice oprire la vreun nivel ontologic consună cu

viziunea lui Eminescu privind libertatea metafizică dincolo de fiintă/nefiintă si

dincolo de orice formulă mundană. Această libertate radicală este o altfel de

bucurie, care nu mai are ca nume viata umană, ci extazul extremului zbor al

intelectului.

*

Bucuria de a trăi este exprimată prin excelentă de pictură, sculptură,

arhitectură precum si de arta cîntului.

El Greco exaltă viata întru îndumnezeire prin lumina selenară care

transfigurează eteric omul năzuind spre lumina cerească; Titian serbează în

imagini strălucitoare erotismul si gloria frumusetii feminine; arta lui Vermeer

exprimă bucuria luminii pure, de clestar, emanată si simbolizată de perlă;

Rembrandt face să răzbată în densa beznă ce ne înconjoară lumina din sufletele

curate, Van Gogh exaltă lumina absolută, fără umbre, Monet bucuria miriadelor

de fotoni iradiind din fiecare lucru, mai ales din jurul florii sacre – nufărul.

Dacă în sculptura greacă respiră armonia sferelor prin proportiile divine,

sectiunea de aur, dacă în sculptura lui Michelangelo relieful formei umane îsi

depăseste drama lăuntrică prin energia sa demăsurată, dacă cea mai neînfrînată

P OEZIA / vară 2010

194

bucuri a vietii cu paroxismele ei entuziaste sau dureroase cutremură rodiniana

Poartă a Infernului , în arta lui Brâncusi retrăim Ziua Dintîi a formelor

originare, a începuturilor. De cealaltă parte a lumii, statuile lui Buddha ne

insuflă pacea nirvanică a unei a treia stări, de dincolo de fiintă si nefiintă.

Amintim acea „lacrimă de pe obrazul vesniciei”, cum a denumit

Rabindranath Tagore templul iubirii Taj Mahal de la Agra, India, replică

sublimată, a efervescentelor erotice de pe peretii exteriori al diverselor temple

hinduse, – iar pe de altă parte, seninătatea solemnă, augustă pe care o degajă

Partenonul, chiar în forma rănită în care se află, precum si Panteonul roman.

O bucurie solemnă si pioasă neîntreruptă este muzica lui Bach, bucurie a

unui cor de îngeri muzica lui Mozart, iar eroica, dramatica muzică a lui

Beethoven culminează cu Imnul Bucuriei din ultima sa simfonie. Melancolie

infinită, răscolitoare, dar si tonifiantă, purtătoare spre înăltimi emană muzica lui

Schubert, iar „melodia infinită” wagneriană, preluată apoi mai ales de Richard

Strauss, exercită magia fiintării pure.

II. Bucuria creatiei

Încă Pindar afirma că poetii, dotati fiind cu privilegiul de a asculta

insuflarea zeilor, pot afla divinele adevăruri pe care muritorilor nu le este dat să

le priceapă. „Cine înfăptuieste frumosul arde slava lui cu văpaia imnelor de

glorie” ( Paianul II , trad. Ioan Alexandru).

Urmînd lui Pindar, Hölderlin scrie în romanul Hyperion , una din cele

mai semnificative poeme privind bucuria darului divin de a crea poezie:

Numai o vară, una singură, dăruiti-mi, puternice Zîne ,

Si-o toamnă în care să se pîrguie cîntu-mi,

Pentru ca inima mea, bucuroasă de preaplinul

Dulcelui joc, să moară apoi.

Sufletul care în viată divinul său drept

Nu l-a primit, hodină nu află nici în bezna din Orcus.

Si totusi, dacă-ntr-o zi lucrul sfînt ce-n inimă-mi

Sălăsluieste – Poemul – mi-a izbutit,

Atunci binevenită fii, pace a umbrelor!

Multumit sînt, chiar dacă al strunelor viers

Nu mă va însoti-n adîncuri; odată, o singură dată

Voi fi trăit ca zeii, si n-am rîvnit mai mult.

Este exprimată paradigmatic bucuria puterii demiurgice de a crea din

nou lumea si omul la modul ideal. Dar menirea verbului poetic este să numească

nu numai lucrurile, si a schimba astfel poetic lumea, dar si pe zei, pentru a le

întemeia prezenta:

... Căci plină de înteles s ublim,

Plină de o putere mută, marea Natură

Îl îmbrătisează pe om, cel care presimte,

P OEZIA / vară 2010

195

Pentru ca să dea lumii o formă

Si pentru a chema Spiritul său urcă în el

Din rădăcini adînci

Această puternică năzuintă.

Si el poate mult, si splendid

Este verbul său schimbînd lumea...

( Empedocle , a doua versiune, actul I, scena III)

Rostirea poetică preschimbă în verb spiritul, în imagine vie, si prin

această magie poetul poate dezlega taina vietii:

Nu stiam, copil încă, această lume străină

Care se agita ziua în fata ochilor mei,

Si formele sale mărete învăluiau

Cu miracole, cu figuri strălucitoare…

Atunci un cîntec se năstea în mine, o rugă-n poem,

În care inima mea suia din umbre la lumină

Si dînd numele lor acestor Străini

Prezenti în juru-mi, Zeii Naturii,

Si lăsînd Spiritul să se prefacă-n cuvînt, în icoană,

Să dezleg întru fericire enigma vietii....

( Empedocle , versiunea a III-a, actul I, scena III)

În una din cele mai expresive si dramatice mărturisiri ale bucuriei de a fi poet,

Cecil Day Lewis scrie în Nu mă ispititi :

Tempt me no more: for I

Have known the lightning hour,

The poet’ inward pride.

The certainty of power

…Father, who endet all,

Pity our broken sleep;

For we lie down with tears

And waken but to wee.

And,if our blood alone

Will melt this iron earth,

Take it. It is well spent

Easing a saviour’s birth.

„Nu mă ispititi, pentru că eu/ Am cunoscut ora iluminată, Lăuntrica mîndrie a

poetului,/ Certitudinea puterii.// …Părinte, care le împlinesti pe toate,/ Fie-ti

milă de somnul nostru sfîsiat./ Pentru că noi ne culcăm cu lacrimi/ Si ne trezim

doar pentru a plînge// Si dacă sîngele nostru singur/ Poate înduiosa pămîntul

de fier,/ Atuncea primeste-l! El este de bună trebuintă/ Dacă poate să se nască

un mîntuitor”.

Cît de orgolios va fi fost Dante să arunce în infern pe dusmanii săi

precum si zeci de personaje pe care le-a considerat destinate flăcărilor gheenei –

P OEZIA / vară 2010

196

si ce demăsurată bucurie să ajungă pînă în paradis alături de Beatrice! Templul

Taj Mahal – dedicat de Sah Jahan sotiei sale Muntaz Mahal, poate fi considerat

replică în piatră a maiestuoaselor tertine dedicate iubitei sale de autorul Divinei

Comedii.

Si iată orgoliul lui Baudelaire adresîndu-se Parisului: „ Tu m’a donné ta

boue/ Et j’en ai fait de l’or ” – „Tu mi-ai dat noroiul tău/ Iar eu am făcut din ele

aur”. Bucuria poetului era să se înalte deasupra miasmelor morbide din valea

teluricului pentru a întelege „ Le langage des fleurs et des choses muettes ” –

„graiul florilor si al lucrurilor mute”.

Lirica lui Paul Verlaine este o neîntreruptă laudă a vietii sub cele mai variate

hipostaze. În finalul Poemelor saturniene , el evocă Inspiratia care dictează

poemele „Supremilor Poeti” – muza Erato – „superbă si suverană”, cu privire

luminoasă si profundă, înteleasă ca Geniul însusi, îngerul vechilor tablouri pe un

fundal de aur. Ea face să apară în creierul poetilor o întreagă grădină de noi

poeme. Ins este Duhul Sfînt, delirul sacru dionisiac, arhanghelul Gabriel cu lăuta

lui, Apollo cu lira sa.

Verlaine evocă noptile în care poetul lucrează cu ardoare, pentru ca să

răsară soarele Operei. Arta nu este un suflet împăiat, este marmură asemenea

Afroditei din Cnide, „Sculptată cu dalta Gîndurilor în blocul fecioară al

Frumosului imaculat, să facem ca, sub mîinile noastre grăbite să tîsnească o

statuie pură cu peplos înstelat. În felul acesta, într-o zi, lovind cu raze argintii

si trandafirii, Capodopera senină, ca un nou Memnon, Zorii-Posteritatea, fiică

a timpilor mohorîti, să facă să răsune în văzduhul viitor numele nostru! ”

Eminescu, scrie că insuflarea divină îl alege pe poet să scrie o nouă carte

a genezei. „ Noi sîntem din cei cu-auzul fin/ Si pricepurăm soapta misterului

divin… Sublimul adevăr noi l-avem din cer”, pentru ca poetul să arunce „strai

de purpură si aur peste tărîna cea grea”.

Bucuria de a fi cocreator cu divinitatea constituie unul din leitmotivele

liricii indianului Tagore:

Tu m-ai făcut nemărginit, aceasta este bucuria ta.

Acest caliciu fragil neîncetat îl golesti

si neîncetat îl umpli din nou cu viată proaspătă.

... La atingerea nepieritoare a mîinilor tale

inima mea îsi depăseste cuprinsul

si se dăruieste în revărsări de negrăit.

Nenumăratele daruri, cum le-as putea cuprinde

în micile mele mîini?

Dar evuri si evuri trec încă si tu te reversi necontenit,

si mereu mai rămîne loc pentru a fi umplut.

Amprenta reînnoirii poetice universale rămîne perene în lucruri:

Inima mea va lăsa putin din nuantele sale

în toate alcătuirile tale, o, Pămîntule,

P OEZIA / vară 2010

197

atunci cînd te voi fi părăsit.

Cîteva ecouri din sufletul meu se vor adăuga

la armonia anotimpurilor tale;

... În zile viitoare, cînd vara va izbucni

în grădina îndrăgostitilor,

ei nu vor sti că florile boschetelor lor

împrumută o mai vie frumusete din cîntecele mele,

nici că iubirea lor pentru această lume

sporeste din iubirea mea.

Nasterea poemului mărturiseste forta creatoare cosmică a omului. Prin

geniu, arta este a doua creatie a lumii, afirmă Eminescu. Îngerii însăsi se uimesc

de operele noastre de artă, scrie Rainer Maria Rilke.

Cît de utopică este ideea, potrivit căreia, de s-ar uni întru poezie inima si

intelectul „eroice” ale milioanelor de oameni, acel cor universal ar putea produce

o schimbare radicală a vietii?