George POPA

 

Raportul nostru cu lumea are loc prin simturi. Intelectul preia datele înregistrate de aparatul senzorial si le ordonează notional, instituie o coerentă informatională cu ajutorul categoriilor kantiene. A treia facultate, ratiunea, este o instantă axiologică – ea pune întrebări asupra sensului existentei si judecă valoric lumea.
                Simturile, prin natura lor, nu sînt doar receptori pasivi, oglinzi atone, ci exercită participarea noastră afectivă. Pe de o parte, ele prelucrează datele oferite de realitatea în care vietuim, subiectiv, adicăîn functie de structura reactivă apriorică proprie omului, astfel că vedem, auzim, atingem aceste prelucrări si nu lucrurile în esenta lor, nu lucrul în sine, numenul.
Pe de altă parte, simturile solicită si determină patosul, calitatea onticitătii noastre. Cunoasterea înregistrată de organele senzitive ne afectează – pozitiv sau negativ viata. Contextul din jur are initiativa care actionează asupra noastră, determină miscările sufletesti pe care le numim sentimente si le punem pe seama inimii. Sentimentul naste ca o interreactie cu cei doi actori – eul senzorial si intelectiv – si lumea exterioară. Prin această interactiune, sentimentul instituie sensul, semnificatia raportului nostru cu lumea.
                Sentimentul este constiinta unor valori simpatetice si activitatea unei valorizări afective. Este o experientă si o instituire vibrantă a valorilor. O experientă care maximează sau diminuă existentialitatea în dublu curent: eu-lume.
                Astfel, prin sentiment ne implicăm, ne însusim, ne asumăm propria noastră viată si viata universală sub feluritele ei hipostaze – natură, fiinte, stări, fapte, evenimente. Dar totodată valorizăm aceste manifestări în functie de felul cum ne afectează fiintarea, – pozitiv sau negativ – de unde rezultă bucuria sau tristetea, iubirea sau ura, extazul sau suferinta sufletească. De pildă, în iubire participarea noastră merge pînă la acea pasiune extremă de a ne învesti în fiinta iubită fiintarea, ratiunea noastră de a exista – o reactie totală a unei fiinte totale fată de o altă fiinta pe care o consideră întruchipînd totul, absolutul, – de unde exaltarea mistuitoare din sonetele lui Vasile Voiculescu, sau diametral, amara negare din sonetele lui Shakespeare.
                „Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste”, afirmă Blaise Pascal. Or, ratiunile inimii constau în aspiratia eului intramundan de a-si afirma pînă la transfigurare prezenta în fiintare.
                Dacă însă actul cognitiv al sensibilitătii are caracter patetic, nici cunoasterea intelectuală nu este areactivă, sediul unei simple plăci fotografice. Amplitudinea vietii emotionale suie pînă la sentimentul cosmic, fiorul nemărginirii. Aici sentimentul îsi dă întîlnire cu activitatea reflexivă. Emotia devine intelectuală. Sentimentul măretiei universului l-a determinat pe Kant să afirme cît de sublim este cerul înstelat. Raportarea cosmică a simtirii este proprie marii poezii, marilor creatii în diversele arte. La artistii si poetii-gînditori initiativa apartine meditatiei, a cugetului care valorizează afectiv la nivel ultim destinul omului, lucrurile, existenta ca atare. Asa are loc la creatori precum Pindar, Omar Khayyam, Hölderlin, Novalis, Eminescu, Rilke, Tagore.
                Leonardo da Vinci reunea astfel cei doi poli ai cunoasterii: „Toate cunostintele ne vin de la inimă”, dar „pasiunea intelectuală este superioară senzualitătii”. La rîndul său, Eckhart releva faptul că „există o inimă a intelectului”, iar Spinoza vorbea de iubirea intelectuală a lui Dumnezeu – amor intellectualis Dei.
               
Sentimentul ne solicită impunîndu-si în reflectare psihică activă prezenta. Stare activă si activată. Cea mai intensă constientizare a lumii si a propriului fapt de a exista.
                Sentimentul este clar, pentru că, pleonastic vorbind, îl resimt, dar este confuz, abisal, inexplicabil pentru că tine de modul nostru structural de a recepta, a vedea lumea, structură pe care nu putem discerne la modul absolut. Descartes afirma: „sentimentul este cert, dar inanalizabil”.
                Sentimentul poate constitui o revelatie spontană, bruscă, coup de foudre, revelatie care poate dura, lăsa amprentă definitivă si creatoare, asa cum a avut loc cu Dante intrînd în transă la vederea Beatricei în acea Vineri Mare si care i-a indus crearea Divinei Comedii. Fulgurantă si în mers continuu si creatoare a fost si emotia lui Novalis devenită pasiune pentru Sofia. Pasiunea – model Novalis, este tiranică, exclusivistă, fanatică, idolatră. Ea instituie un prezent absolut explozibil. Un asemenea sentiment devine un imperativ categoric – nu al ratiunii, ci al totalitătii fiintei noastre participînd la existenta celuilalt si fiintînd prin celălalt. Sentimentul ne face mai intensă propria onticitate prin faptul că sîntem sensibili la fiintarea altuia, fiintare care, la rîndul ei, tocmai prin investirea noastră simpatetică în celălalt, ne valorizează, ne supravoltează propria fiintare.
                Valoarea etică a sentimentelor constituie un mod axiologic de a fi în lume, si de a ne implica în existenta lumii, Prezenta în fiintare a unui lucru este proportională cu învestirea etică pe care i-o conferim.
               
Poetul are prin excelentă sentimentul izolării, al însingurării, al unui exilat. Din acest motiv, pentru el sentimentul constituie nu doar o punte pur participativă pînă la asumare, ci actul demiurgic de transmutare axiologică a existentei, în sensul transvaluării poetice: idealizare si sacralizare. Pentru că „Un zeu domneste în noi si de aceea poetul cîntă si cîntul său întelege toate graiurile cerului”. scrie Hölderlin; „Noi sîntem din cei cu-auzul fin/ Si pricepurăm soapta misterului divin… adevărul noi îl avem din cer”,afirmă la rîndul său Eminescu vorbind despre poeti.

 

Sentimentul transvaluant poetic

Sentimentul cosmic al sublimului si al misterului au impulsionat intelectul sensibil al presocraticilor, precum Heraclit, Empedocle sau Parmenide, să încerce solutionarea în formă poetică a problemelor esentiale ale gnoseologiei, ontologiei, axiologiei. Dialogurile lui Platon încununează acest efort al filozofiei care îsi propune dezlegarea întrebărilor vizitînd zilnic mirarea mintii. Meditatiile lirice ale lui Pindar constituie o tensiune participativă mereu reluată la sublimitatea lumii.   
Din sentimentul acut al vietii si nelinistitor al mortii au izvorît creatii ale geniilor anonime, native, cu vibratie si văz infailibile, precum Ghilgames, Chandogya Upanishad, balada Mioritei, basmul Tinerete fără bătrînete, viată fără moarte. Divina Comedia dantescă reprezintă culminatia, la răscruce între Evul Mediu si Renastere, a sentimentului răspunderii etice dincolo de viată, în viziune crestină.
                Cu suspinele în dragoste din lirica lui Petrarca vibratia sentimentului tinde să coboare de la amplitudinea cosmică, desi meditatiile amare pun în temă rostul ultim al iubirii si al vietii, dar ca scop al fericirii la nivel empiric. Poetii romantici au continuat să vibreze în acelasi tonalitate. Accente sublime se găsesc însă si la poeti precum Leopardi, Shelley, Alfred de Vigny. Dar doi poeti ai epocii au reluat drumul sublimului si au meditat pe ultime creste: Hölderlin – poetul spiritualitătii absolute si Eminescu – a cărui sentiment irepresibil al libertătii metafizice face ca tensiunea intelectului să atingă sensuri neîntrevăzute de un alt gînditor.
                Sentimentul cosmic al răului si al antidotului său, elevatia spiritului, îl fac pe Baudelaire, să rupă cu sentimentalismul romantic si deschide epoca modernă a liricii europene. Problema raportului între viată si moarte încearcă a fi rezolvată de ultimul mare poet european, Rainer Maria Rilke, în creatiile sale capitale, cu mjlocirea a două mituri: îngerul în Elegiile duineze, zeul muzicii în Sonetele către Orfeu. Meditatiile sale lirice pulsează de un metaforism de mare subtilitate si inventivitate, dar cu zbor la semidistantă fată de înariparea supremă, a lui Hölderlin sau Eminescu, erotismul repetitiv, pînă la foarte explicit, fiind lestul care l-a mentinut pe Rilke la o plutire mai putin înaltă.
                Sentimentul misterului constituie energia suflului liric si filozofic din creatia lui Lucian Blaga. Poetul-gînditor a oficiat acest sentiment ritualic, gestual, în pretioase odăjdii metaforice si a trecut apoi, de la sentimentul cosmic al tăcerii Marelui Anonim, la împăcarea cu viata prin intermediul bucuriei dragostei, renuntînd să încerce trepte mai sus, asa cum mărturiseste în unul din ultimele poeme, Ecce tempus, si evitînd astfel primejdia a deschisului despre care vorbeste Karl Jaspers. Pentru Blaga jocul si iubirea sînt constante ale celor trei vîrste, astfel că întelepciunea – sistemul său filozofic si filozofia liricii – constituie o iubire si un joc al imaginatiei reflexive.
                Si tot un joc si o pasiune, dar ale intelectului descarnat si ale criptării programate, este si poezia barbiană, care încearcă să se degajeze din erotica unvedenrodică peste mode si timp, în idealitatea Olimpului instituită de cristalele mintii. Dimpotrivă, pentru George Bacovia sentimentul cosmic al spaimei în fata golului valoric existential, un preaplin al descompunerii universale, a fost de un tragism pe măsura tragismului vietii.

 

Luceafărul

O interesantă fenomenologie a simtirii, cu variate hipostaze si modulări, are loc în capodopera eminescienă. La fata de împărat, care detine initiativa, întîia zi a iubirii în fenomenologia poemului, simtămîntul începe în patos ceresc, patetism indus si făpturii astrale, ceea ce face ca simtămîntul celor doi, prin interactivare, să se preschimbe în stare paroxistică:

„Mă dor de crudul tău amor
                A sufletului coarde
                Si ochii mari si grei mă dor,
                Privirea ta mă arde”.

                 …Cum el din cer o auzi
                Se stinse cu durere         
                Si ceru-începe-a se roti
                În locul unde piere.

Tensiunea intensă a simtirii fetei duce la anularea distantelor fizice, – pămînt-cer pentru Cătălina, iar pentru Hyperion, cer-pămînt si cer-fiintă supremă, precum anulează distantele metafizice dintre cele două sfere – creat/increat. Numai Cătălin rămîne la nivelul sentimentului cuminte, omenesc, si la acest nivel o va chema si pe visătoarea pămînteană, aceasta convertind finalmente pasiunea supraumană pentru luceafăr în iubirea geamănă cu cea a omonimul ei ontic.
                Se naste în mod firesc întrebarea, cum a putut o entitate increată să abdice de la înalta ei stare si să cadă pradă atractiei unui „chip de lut”? Nu este doar o motivatie de ordin mitic, mitul dispunînd de orice licentă, de orice posibil, ci există o motivatie mai adîncă. Iesirea Demiurgului din solitudine s-a dovedit a fi o eroare, ducînd la o lume sortită dezintegrării. Dacă neantul preludic era bogat în infinite disponibilităti, odată concretizată, lumea devine un neant activ. Aceasta este drama creatiei, neînteleasa dramă a Fiintării. Din acest motiv, nu o zburdălnicie mitică apropie cele două lumi, ci în ambele făpturi străbate – dintr-o misterioasă necesitate transdivină, impulsul refacerii unitătii din ajunul ontologic.
                Dar acest lucru a nu a putut fi înfăptuit. Din perspectiva ontologiei umane, luceafărul fiind nemuritor, el este o prefiintă. În gîndirea Cătălinei, a omului muritor, iubirea nu este accesibilă decît muritorilor, deci pentru a fi iubit, luceafărul trebuie să renunte la eternitate. Pe de altă parte, Demiurgul nu-i îngăduie lui Hyperion dezertarea în lumea pierii, a creaturilor, acest lucru constituind pentru destinul său o absurditate si o catastrofă cosmică. În finalul Luceafărului, la nivel astral are loc înghetul însingurării, stingerea simtiri ca participare, ca iesire afectivă în afară, în contrast cu apoteotica aprindere la polul terestru.
                Eminescu, geniul, entitate străină lumii si Demiurgului, cum scrie în postuma Povestea magului călător în stele, a vrut să contracareze viciul creatiei sacralizînd lumea umană si ducînd iubirea la absolut, în felul acesta restabilindu-se Unitatea:
                               
Cînd fiintele se-mbină,
                                Cînd unesc pe tu cu eu,
                                E lumină din lumină,
                                Dumnezeu din Dumnezeu.

Dar această absoluitate nu a putut fi realizată în lumea creată, astfel că în finalul poemului postum amintit, acel simt nou, al gîndirii transcendentale, de care vorbea Goethe, propriu geniului, va căuta împlinirea idealitătii sale într-un dincolo fără nume. Faptul că Eminescu nu a fost satisfăcut de fenomenologia diverselor hipostaze ale simtirii din capodopera sa, o dovedeste nota de manuscris prin care intentiona „să modifice luceafărul si să înalte cu mult finalul a la Giordano Bruno”. Care vor fi fost acele modificări efectuate de noul simt transmundan, rămîne taina tainelor eminesciene, punînd în suspensie multe din concluziile formulate asupra întelesul luceafărului, dar si a creatiei autorului Odei în general.

Poetii, artistii sînt cei care, prin structură, chemare si viziune, valorizează cu vibratia simtirii iluminate, cu intelectul sensibil lumea din jur si prin acest act, pe ei însisi.
                Dat fiind că poezia este mai adevărată decît realitatea, învestirea afectivă poetică este un proces de valorizare cu ajutorul simtirii intelectuale care reîntemeiază onticitatea lucrurilor la o nouă prezentă, adevărată uman. Procesul este însă complex. Cînd poetul scrie:

                                Si dacă ramuri bat în geam
                                                Si se cutremur plopii,
                                E ca în minte să te am
                                                Si-ncet să te apropii –

actul gîndirii afective pune în prezenta prezentei sale nu numai iubita, dar totodată si natura si pe poet. Prin infuzarea vibrantă are loc alcătuirea unui microcosmos, al unui spatiu pur si fluid al iubirii carte reonticizează armonizant pe cei trei actori.
                Transmutarea de spatii si momente în vibratie afectivă pură, în tensiune sufletească desubstantializantă este ceea ce fac Eminescu sau Bacovia, Leonardo da Vinci sau El Greco, Michelangelo în Pieta Rondanini, sau Brâncusi în Poarta sărutului. Iar muzica este privilegiata care nu dezvoltă decît spatii lăuntrice pure în infinită încordare de transcendere a limitelor, de proiectare a timpului afectiv în inefabil, în libertatea pură.