POEZIE SI COSMOS

 

George POPA

Lectura cosmică a poemului 

Cuvânt  de origine grecească, „cosmos” însemnează ordine, armonie, coerentă internă – opus conceptului de „haos”, al cărui sens este dispersie, anarhie, dizarmonie. De asemenea, gândirea elenă clasică opunea notiunea de „hybris”, adică demăsura,  celei de „dike”, legea, echilibrul. Principiul delfic „nimic prea mult!” recomanda evitarea excesului care poartă la dezordine. 
        Expresii ale ordonării cosmice, aflăm în unele principii precum : logosul  universal – ratiunea care instituie unitatea si inteligibilitatea lumii, anulând haosul; platonicianul kalokagathon – unirea frumosului cu binele, văzute în proiectie universală, concept care va constitui cultura matricială a Europei; „Cunoaste-te pe tine si vei cunoaste pe zei” exprimă constiinta unitătii cosmice, cer-pământ;  principiul delfic metrion – măsură.  Pe de altă parte, expresii ale cosmicitătii în artă: sectiunea de aur, proportiile divine realizau o formulă ideală a armoniei materiale aplicată în arhitectură, sculptură, ceramică.  Prin acest principiu, frumosul a devenit prin excelentă realizare a grecilor antici. Frumosul constituie logosul ideal al formelor, al finitudinii – conditia ontologică  în lumea umană. Coloanele grecesti, verticalitatea suisul lor, constituiau arhitectură spirituală unind lumea zeilor cu lumea omului. Binele, înteles ca ordinea universală cea dreaptă, reprezenta suprema valoare ; cultura elenă trebuie citită în termeni de etică, aceasta constituind baza si năzuinta întregii ei gândiri.

Odată initiată nasterea cosmosului din haos, cele două stări rămân concomitente, existând un schimb continuu în dublu sens : haosul devine ordine, sinteză armonioasă, pentru ca apoi ordinea se dizolvă si redevine haos. Gilles Deleuze a imaginat conceptul „chaosmos”  pentru a defini această concomitentă si interactiune, o cooperare într-un proces neîntrerupt.
Arta este organizarea unui haos de semne si date  într-un „cosmos”, o structură armonioasă a imaginarului – cu efect pur estetic sau/si reflexiv – pentru ca omul să poată locui un spatiu propriu, spatiu al certitudinii. Imprevizibilitatea creată de  interactiunea dintre celor două stări face bogătia si impredictibilitatea unei creatii de artă.
Modelul ontologic al lumii  umane  însemnând formă, corporeitate, frumusetea, este vegheat de spiritul apolinic care  însemnează seninătate, măsură, proportii si raporturi numerice. Grecii au considerat însă că Dionysos – lăsând liberă viata în dezlăntuirile ei necenzurate, si amenintând  periodic armonia apolinică – este necesar  echilibrului.
Poezia, opera de artă în general, constituie de asemenea o dezlăntuire dionisiacă de  linii de fortă ale sensibilitătii si ale intelectului, dar pe care simtul armoniei,  înnăscut creatorului, o transformă apolinic într-o împlinire având perfectă alcătuire intrinsecă, tensiunile ideatice si stilistice interne convergând către un anumit înteles extrovert sau sugerat.
Prin excelentă, filozofia greacă, de la presocratici  la Platon si Aristotel realizează arhitecturi cu perfectă logică internă, si nu un puzzle de paradoxuri, care se anulează reciproc, cum caracteriza Platon filozofia lui Zenon, model preluat si de unele din ultimele filozofii europene. 

Homo cosmicus, Uomo universale

În definirea axiologică transfinită a unui creator,  Renasterea a creat două notiuni: homo cosmicus si uomo universale. Homo cosmicus este un creator care simte, gândeste si valorizează lumea, viata, lucrurile în proiectie universală, atît pe plan ontologic, precum si teleologic. Intră în această categorie marii întemeietori de religii – Zarathustra, Buddha, Iisus. Asa au fost de asemenea creatorul anonim al Rigvedei, al baladei Miorita. Filozofii adoptă un punct de vedere unitar prin care încearcă să rezolve cît mai cuprinzător problemele ontologice si axiologice ale existentei, ca de pildă,  teoria Ideilor la  Platon, a monadelor pentru Leibniz, Deus sive Natura pentru Spinoza, cele trei trepte gnoseologice ale idealismului subiectiv  kantian, supraomul din gândirea lui Nietzsche, timpul creator pentru Henri Bergson, conceptia lui Heidegger conform căreia arta este  modalitatea pentru om  de a intra în prezenta Dasein-ului, a fiintării sale etc.
Uomo universale este o personalitate  de întinsă si semnificativă cultură, si totodată un creator polivalent, atît în diverse arte, dar  si în filozofie, stiinte, asa cum a fost, de pildă, în mare exceptie, Leonardo da Vinci. Astronom, medic, filozof, poet – Omar Khayyam a fost de asemenea un om universal. Michelangelo a fost  sculptor, pictor, arhitect, poet. Omul universal este totodată si homo cosmicus, gîndeste si actionează în responsabilitate universală.

Cosmicul în creatiile de artă

Implicarea cosmicului – într-o operă de artă în general, este fie dimensională, în sens de desfăsurare spatio-temporală infinită, fie transvaluantă, –  procesualitatea axiologică are loc sub semnul universalului. De  subliniat, sentimentul cosmic este ipso facto emotie a mintii. Tensiunea spatială devine tensiune filozofică.
a, Desfăsurarea macrocosmică spatială si temporală, îmbinată cu fiorul cosmic, cu  infinitatea tensiunii gândirii, are loc, de exemplu,  în imnul rigvedic al creatiei sau tabloul echivalent din Scrisoarea I eminesciană. De asemenea, în viziunea spiritualitătii vechilor egipteni, piramidele si raporturile lor matematice cu coordonatele universului, supradimensionarea statuilor, expresia privirii dincolo, în transcendent, al acestora, exemplu absolut – Neferiti, hieratismul armonizator al figurilor în pictură. Pe de altă parte,  acel poem sublim, Declaratia de inocentă din Cartea Mortilor, unic în literatura lumii prin modul original de a celebra marile valori – adevărul, binele, frumosul, sentimentul, măiestria – prin vietuirea lor  ca expresii ale nemărginirii, si tot ca expresii ale nesfârsirii, si anume,  negative, opusul acestor valori.
b. Desfăsurări infinite ale  sensurilor valorice, ale vectorilor ideatici ai intelectului „entuziast”,„eroic”, din viziunea lui Giordano Bruno au loc în muzica lui Bach, Mozart, Beethoven, în căutarea nemuririi de către Ghilgames; în tragismul iubirii absolute în Tristan si Isolda; conflictul universal dintre bine si rău  din teatrul lui Shakespeare sau creatia lui Rembrandt; idealitatea absolută în Don Quijote, moartea transfiguratoare în Miorita, conflictul dintre aparentă  si mister în clarobscurul leonardesc ; goana penelului după lumina fără umbră din tablourile lui Van Gogh,  eroismul dureros, supraomenesc în arta statuară a lui Michelangelo, în Prometeu înlăntuit al lui Eschile si Antigona lui Sofocle.
Viziunea cosmică axiologică a lui Omar Khayyam se reflectă în constatarea amară a nimicniciei universale :

Miresme, cupe, harfe si bucle aurii:
O, jucãrii sfãrmate de Vreme, jucãrii !
Gând, faptã, renuntare, virtuti, cãinti si rugi :
Cenusi pe care Timpul le spulberã, cenusi. –

solutia fiind detasarea, trăirea în poezia absolută :

Surâs si puritate! O, rãsãrit divin!
În cupe scânteiazã câte-un imens rubin!  
Fã dintr-un ram de santal o harfã sã vibreze
Si arde altã creangã,  ca sã ne parfumeze !

Deschiderea cosmică din Divina Comedia are loc în viziunea universului mitologic crestin reflectat în  tripticul Infernul-Purgatoriul-Paradisul, adică de la haosul răului  la armonia celestă, având drept ghid al suisului, iubirea, si anume, iubirea profană divinizată si devenită, în final, iubirea de Dumnezeu care „move il sole e l’altre stelle” – miscă soarele si celelalte stele.
Deschiderea cosmică din Faust are loc către ambele lumi mitologice – crestină si grecească. Axul conducător este tot iubirea, terestră până aproape de final, unde se bifurcă, astfel că pe pământ ea devine faptă socială, proumană, iar în cer dragostea pentru Margareta devine cerească. Dar apoteoza finală divină, trece prin haosul moral – uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, noaptea valpurgică, uciderea lui Baucis si Filemon.
Lirica lui Hölderlin dezvoltă o tensiune cosmică de cea mai pură esentă, neîntreruptă; poetul nu coboară nici un moment de pe ultimele creste ale elevatiei simtirii si  intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumsetii drept numele ce contine Unul si Totul, si a poeziei ca unica religie viabilă în eternitate, pentru că omul doar poetic merită să trăiască pe pământ. Existenta poetului este necesară, responsabilitatea sa fiind cosmică : el întemeiază tot ceea ce durează ; în acest scop,  el primeste raza  Tatălui, fulgerul pentru a-l dărui oamenilor sub forma poeziei :

Nouă ne este dat să rămânem drepti,
cu fruntea descoperită, o, poetilor,
să prindem cu propria-ne mână raza Tatălui,
            fulgerul însusi.
            si să întindem multimilor, sub vălul său  de cânt,
            darul cerului.  (Ca într-o zi de odihnă)

Pentru Hölderlin. poetizarea infinitului din afară de către infinitul spiritual lăuntric, este destinarea oricărei poezii : „spirit infinit în viata infinită”. În „vremi de restriste a poeziei”, când este alungată din viată, Frumusetea îsi află refugiul pe crestele spiritului, de unde se întoarce reîntemeind poetic viata omenească.Altitudinea cosmică a gândirii poetice lui Hölderlin merge până la a confunda pe Dumnezeu cu starea poetică."Această lume nu este atât de săracă încât să căutăm un zeu dincolo de ea".
Pe de altă, la moderni, Hölderlin realizează tragicul cel mai pur, la nivelul principiilor, asemenea tragediei antice, rezumat în exclamatia din piesa Empedocle: „A fi singur si fără zei, iată moartea”, si în finalul straniului poem. În albastru suav : „A trăi este o moarte si moartea este de asemenea viată”. Hölderlin reprezintă lectie totală de poezie ca noblete si zbor eteric al spiritului, arhetip absolut al poetilor. "Noi nu suntem decât visul poetului. Numai el este viata".  Si iată o culminatie a sublimitătii conferită omului : "libertatea absolută pentru toate spiritele, care nu trebuie să caute pe Dumnezeu si nemurirea în  altă parte decât în ei însisi".
O viziune cosmică, de asemenea de mare puritate si vibratie,  întâlnim la Rabindranath Tagore. Pe de o parte, conceptia panteistică hindusă, în sensul că toate sunt în Unul, confundate prin iubire – advaitam=anandam – , datorită unei armonii existând din eternitate si, din acest motiv, poetul indian sacralizează si transfigurează poetic viata.  Pe de altă parte, într-un poem deosebit de semnificativ din volumul Balaka – Lebăda, luând drept simbol pasărea care moare cântând pentru ca, prin cântul ei să transceandă lumea pieritoare, poetul indian vorbeste de zborul durând vesnic al unui stol de lebede însetate de un Dincolo indiscernabil, dar intens râvnit, luând pe aripile lor pământul si cerul, întreaga lume care vrea să capete un alt chip „într-un viitor care nu s-a născut încă”. Este unul din poemele cele mai încărcate de suflu cosmic din literatura universală – impuls irepresibil al radicalei mutatii a existentei ; dar, dat fiind că absolutul nu poate fi atins, fiind totdeauna o negatie, afirmă Eminescu  – rămâne doar năzuinta pură, zborul neîncetat ca atare :

Acele păsări fără locas
Zi si noapte pe lumină si beznă,
De la un tărm cunoscut la altul nestiut aleargă !
Tot golul este umplut de Cosmosul înaripat
Si de cântecul său unic :
„Nu aici !, nu aici!  În altă parte !
Altunde ! Mereu dincolo !”

Dintre poetii români ai suflului cosmic, în afară de Eminescu, se detasează, între altii, Lucian Blaga si Vasile Voiculescu. Acesta din urmă, în Ultimele Sonete închipuite ale lui Shakespeare, proiectează, cu mare fortă expresivă si originalitate, iubirea totală – carne si suflet, dionisiacul si apolinicul –  pe o orbită cosmică

Stiu si voiesc; aceasta mi-e ultima viată...
Nu mai renasc de-acuma, căci, iată, te-am găsit.
Deschizi eternitatea : în pacea ei măreată
Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârsit...
…Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,
În rând cu Arhetipii fără de veac, nici nume...
Dă-mi mâna, nu-i nevoie de-aripi... O-mbrătisare :
Misterioasa carne se face duh în noi ;
De dincolo de ceruri se-ntinde-o asteptare,
Perechea cea pierdută să vie înapoi...

Ruda regală a acestei poezii este pasionata lirică intelectualizată a lui Sapho. Si cu poezia mistică a indienei Lalla Lal Ded are unele afinităti cosmice.
Prin excelentă, lirica lui Blaga – poet-filozof – este străbătută de la un  capăt la altul de un suflu cosmic de intens patetism, fie că neagă, fie că exaltă existenta. De la aminul negării, un nu care se voia radical, Blaga va sui către un da nietzschean al celebrării frumusetii firii si al tărâmului natal al vietii în diversele ei hipostaze, iubirea peste toate. Fascinatia liricii blagiene vine din necontenitul zbor al gândului, proiectând mitic si transfigurând poetic universul si ziua umană, un izvor de nesecat al emotiei intelectuale :

Lumea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strânsi în taină,
ca vraja sîngelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.

Poetul primeste de la Marele Anonim „diferentialele divine”, asemenea razelor Unului din viziunea lui Hölderlin, si cu acestea creează un univers transfigurat, ca răspuns la disanalogia ontologică dintre misterul avar si realul uman, exercitată de frânele transcendentale divine.
În volumele Poemele luminii si în Pasii profetului – apolinicul (Lumina raiului, Din copilăria mea),  se asociază cu dionisiacul (Vreau să joc !, Dati-mi un trup, voi muntilor) învăluit în clar obscur.  În culegerile În marea trecere (Psalm)si Lauda somnului (Somn), La cumpăna apelor (Din adânc) domină abisalul, pentru ca în La curtile dorului, Nebănuitele trepte, Mirabila sământă, Vară de noiembrie să izbucnească dionisiacul iubirii (Catrenele fetei frumoase, Pean pentru o tânără) si a laudei vietii în plină amiază cosmică (Focuri în primăvară, Ceasul de vară).
Lirica eminesciană însumează cele mai largi si variate deschideri : de la nemărginitele spatii revărsându-se neîntrerupt, în descrierea cosmogenezei din Scrisoare I,  la spatiile abisale din Mortua est, Rugăciunea unui dac, Melancolie, Despărtire, Strigoii,  episodul Orfeu din Memento mori;  de la responsabilitatea cosmică în iubire, din finalul poeziei Pe lângă plopii fără sot :

  Tu trebuie să te cuprinzi
  De acel farmec sfânt
  Si noaptea candela s-aprinzi
  Iubirii pe pământ. –

la responsabilitatea geniului – pe de o parte, fată de lumea care l-a adoptat, prin poetizarea ei, pe de altă parte, fată de  el însusi  prin refuzul sclavizăriii într-o lume care se autoneagă existential si axiologic – tema din Rugăciunea unui dac ;de la actul sfintirii si ridicării la sublim a celor mai variate componente ale vietii, la transfigurarea si eliberarea noastră în inefabil ; tensiunea transtanatos în dublu curent, si anume, de la viată la moarte  în Mortua est!, Melancolie, Strigoii, de la moarte spre  viată în Mai am un singur dor;            de la originea divină a dicteului poetic : „Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Si auzirăm soapta    misterului divin…Sublimul adevăr noi l-avem din cer”, la sentimentul teleologiei dincolo de lumea umană a poeziei si a necesitătii zborului pentru a o întelege :

Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
La voi, inimi cu aripe.
Ah! Lăsati ca să vă ducă
                Pe-altă lume-n două clipe. –

Si, în final, la sentimentul integralizării cosmice, al refacerii Unului primordial prin iubire :

Două inimi cînd se-mbină,
Când unesc pe tu cu eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu. -

În poezia Si dacă ramuri… miscări astrale conferă certitudine si perenitate sentimentului uman, iar în La steaua, fuga astrală în mers indefinit simbolizează durata eternă a iubirii.
Luceafărul este un adevărat compendiu de deschideri si dinamisme cosmice : zborul astrului către lumea umană, zborul lui Hyperion către demiurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri :
-.Cătălina-luceafăr : înfruntarea dintre creat si increat, între noroc-moarte si nenoroc-nemoarte
– Cătălina-Cătălin : înfruntarea dintre aspiratia uranică si cea telurică ;
– Demiurg-Hyperion : Hyperion cere norocul uman al  iubirii, dar demiurgul refuză din două motive : pe de o parte, nimicnicia lumii umane, pe de altă parte,  posibila  urmare funestă pentru increat de a abdica de la statutul său.
În final, punerea de acord a fiintelor muritoare, si paralel, punerea de acord între cele două   entităti ceresti, Hyperion-Demiurg, si astfel, redistantarea spatio-temporală si spirituală dintre cele două lumi.
Si iată constiinta diferentierii axiologice a poetului : „Ici acolo câte-un geniu si peste tot gunoi”; „Filozofia si arta sunt o sală regală în care din când în când doar câte o umbră sublimă cu formele ei întunecate sfinteste peretii de marmură”. (ms.2287,23).
 Răspunderea fată de libertatea spirituală radicală ne întâmpină în Odă (în metru antic),unde poetul transcende diferite forme de hipostaze ale arderii  existentiale apartinând sferei umane, si aspiră la detasarea totală, redându-se sie însusi – singurătate absolută a sinelui, în calitate  de constiintă transmundană, pentru ca în Povestea magului călător spre stele (titlul mai adecvat – Lume si geniu), fată în fată cu el însusi, Eminescu defineste natura geniului ca fiind o entitate aflată în afara planului Creatiei, încât nici Dumnezeu nu-i poate  dezlega cifrul. Astfel tensiunea metafizică suie într-un transorizont extrem al gândirii de unde începe ne-lumea, netimpul, nespatiul, si încetează diada fiintă/nefiintă – în radicala anterioritate.
Eminescu dezvoltă cel mai intens simt axiologic din literatura noastră. asa încît, chiar când este apofatic, o face în numele unei valori cosmice, neagă pentru că nu este respectată armonia existentială, afirmarea fiintării, axiologia ei. Lucian Blaga, atunci când neagă este mai detasat, o face ca un ritual artistic. Întelepciunea si iubirea lui sunt jocul, gestualul în frumoase odăjdii metaforice.

Tensiunile ideatice si formale ale organizării interne ale poemului, tabloului, piesei muzicale realizează  un microcosmos condensând si iradiind macrocosmosul. Orice creatie de artă autentică este transformarea unui amalgam disparat – idei, cuvinte, forme, culori, sunete, într-o structură articulată, unitară.
Organizarea cosmică a operei de artă constituie forma ideală pentru receptarea sa si persistenta în neuitare.  Ca atare, într-un poem, alături de deschiderea si vibratia cosmică, la aceasta contribuie : pe de o parte, logica internă a ideatiei, condusă conclusiv, iar pe de altă parte, metrica, stiinta rimelor si expresivitatea fonică a vocalelor, inducând lumină, suis, uimire, durere, cădere, întunecare.
Logica internă a unei creatii – poezie, artă plastică, muzică, filozofie este reflexul sentimentului totalizării cosmice. Actionează un simt înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută intervine, de mare acuratete si finete, atingând absolutul la geniu. Reusitele superlative survin spontan, prin ceea ce s-a numit dicteu,  un proces cerebral abisal al cărui mecanism nu-l cunoastem. Coerenta în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sintetizant – perla –  concentrat de lumină si spiritualitate. Armonia sferelor respiră în muzica lui Bach, armonia sufletească cea mai pură, mai elevată în muzica lui Mozart, lupta prometeică dintre om si destin, cu  triumful final al omului în creatiile lui Beethoven. Armonia suverană a muzicii lor reiese cu atât mai mult în evidentă în raport cu dizarmoniile unei bune părti din compozitiile moderne.

Sentimentul cosmic reuneste simtul armoniei, al unui întreg  perfect structurat, cu fiorul nemărginirii si etica proiectării în universal a valorilor.
Lectura cosmică a unui poem, a unui tablou, a unei piese muzicale necesită instinctul metafizic, de care vorbeste Eminescu. Este una din marile bucurii ale spiritului. Ea ne pune în prezenta celei mai înalte fiintări – a noastră si a lumii. Pierderea sentimentului si a răspunderii cosmice constituie una din dramele omului actual.

 

 

 

Home