POEZIE SI COSMOS

George POPA

 

Neliniste si catharsis

 

Un vers frumos te-naltă cînd inima ti-e grea.

Hafiz

 

Nelinistea este intrinsecă, structurală, nu doar psihologic, ci ontologic omului. Apare sub două hipostaze: existentială si metafizică. Cea dintîi are cauză moartea, cealaltă – misterul, drama cunoasterii.

Stihia nelinistii în existenta umană a fost recunoscută si discutată filozofic de la presocratici si pînă la Heidegger, care îi dedică capitolul final din Sein und Zeit. Heraclit pare a se fi aflat printre primele constiinte profunde, mărturisitoare ale nelinistii ontologice : „Moarte este tot ceea ce vedem în stare de trezie, visuri ce vedem dormind” (fr.21); „Toti ne trăim propria moarte” (fr. 77) ; „Sîntem si nu sîntem” (fr.49a) ; „Arcul are drept nume viata, drept faptă moartea sa” (fr.48); de asemenea, a nelinistii cognitive : „Naturii îi place să se ascundă de ochii nostri” (fr.123); „Văzul – o înselătorie” (fr.46), „Gîndurile oamenilor sînt jocuri de copii” (fr.70). Ideile heraclitiene vor fi reluate de Heidegger, acesta absolutizînd nelinistea, considerînd-o temei primordial, definitoriu al onticitătii umane: „Fenomenul nelinistii ne furnizează constitutia ontologică originară a Dasein-ului”. Sorge constituie esenta abisală a omului. Este nelinistea mortii, spaima faptului că omul este Sein zum Tode – fiintă întru moarte.

 

Cînd homo faber a evoluat către homo sapiens, homo cogitans, a apărut constiinta tragicului si a singurătătii. A tragicului în fata mortii, final funest condus implacabil de suferintă si răul imanent lumii, si nelinistea solitudinii în fata infinitului necunoscut din jur si din noi însine.

De observat că sentimentul cel mai purificat, mai profund al nelinistii existentiale apartine omului arhaic, aflat în raport nemijlocit cu marile dimensiuni al universului si cu marile întrebări. De aici, sublimitatea poeziei sale. Pentru omul civilizat, între el si gîndirea sa metafizică se interpun multitudinea unor preocupări diversificate la nesfîrsit, mai ales ale acumulării si consumului, care obnubilează deschiderea spre problemele privind sensul vietii. Nelinistea omului modern nu este a lui a fi ci a lui a avea.

La vechii egipteni, în scrierile sapientiale, aflăm îndoielile, mîhnirile, nedumeririle oricărui om lucid de întotdeauna, începînd cu îndoiala relativ la justitia divină : "Din copilăria sa omul s-a străduit să înteleagă gîndirea Zeului, cu umilintă a căutat-o, si totusi zeii mi-au adus suferintă si mizerie în loc de fericire si bună stare”. Avînd în vedere toate acestea, în Cîntul harpistului se spune; "Nu este cineva care să nu coboare sub pămînt. Durata răgazului terestru tine doar cît un vis”. Din acest motiv, "Fă-ti o zi fericită. Respiră balsamul si parfumul cel mai fin si oferă ghirlande de lotus pe bratele si gîtul sotiei tale… Aruncă departe grija, gîndeste-te să te bucuri pînă cînd va sosi ziua să ajungi în tara care iubeste tăcerea”.

Iată în Dialogull unui om suferind cu sufletul său, o impresionantă laudă a mortii, ca supremă eliberare, demonstrîndu-se încă odată forta transfiguratoare a poeziei :

 

Moartea e azi în fata mea

Ca vindecarea de o lungă boală,

Ca o iesire în aer liber după ce ai stat închis .

Moartea e azi în fata mea ,

Aidoma mirosului de smirnă,

Întocmai ca mireasma florilor de lotus,

De parcă as sta pe malurile voluptătii.

Moartea e azi în fata mea,

Ca întoarcerea acasă după o călătorie...

Moartea e azi în fata mea,

Întocmai ca dorinta de a-ti revedea iar casa

După multi ani trăiti în captivitate.

 

Egipteanul trăia in ideea consubstantialitătii cu divinitatea. Ca atare răgazul pămîntesc trebuia să fie o pregătire pentru a merita viata cerească lîngă zeul luminii, Re, al căror fiu se proclama. În acest sens, el trebuia să ducă o viată în cultivarea „infinitătii valorilor” – bine, frumos, adevăr, dreptate, simtire, măiestrie – lucru pe care îl mărturisea dincolo lui Osiris si Isis, prin celebra Declaratie a inocentei, asa încît se considera „curat”, conditie pentru a i se dezvălui” taina aflată înapoia tuturor tainelor”.

Ghilgames, balada Mioritei reflectă tragicul ontologic. În Ghilgames, creatie a sumero-babilonienilor, pesimismul este total, eroul, desi află nemurirea, o ratează printr-un hazard nesemnificativ, fapt care scoate în evidentă pretul infim al vietii. În Miorita, fondul zalmoxic al matricei noastre spirituale preschimbă nelinistea în apoteoză, moartea fiind considerată transferul într-o neoexistentă superioară, învesnicită.

O altă hipostază a nelinistii apare în basmul Tinerete fără bătrînete, viată fără moarte. Aici nelinistea apare unicat : este prenatală. Copilul nu vrea să se nască într-o lume destinată mortii. El acceptă să se nască doar după promisiunea tatălui său că îi va dărui o tinerete si o viată fără moarte. Feciorul de împărat va afla unde se află acel tărîm fabulos al vietii fără pieire, dar pînă la urmă pierde această sansă pentru o eroare de ordin moral : uciderea unei făpturi. Prin urmare, răul intrinsec omului este vinovat a priori de perisabilitatea sa. Ca atare, omul se naste cu condamnarea sa la moarte. Nu merită nemoartea pentru că este rău, ucide. De ce este rău ? Legenda biblică imaginează un păcat adamic, iar alte scenarii, printre care si cel din gîndirea heideggeriană cred că odată ce Unul, fiinta se manifestă divizîndu-se, multiplicatul nu dăinuie, este aruncat într-o experientă fatală a mortii.

Iliada este o epopee a unei nelinisti neîntrerupte, dusă pînă la spaimă datorată inimaginabilei cruzimi umane justificată, mascată de ideea de eroism, destine manevrate de zei viciosi. Shakespeare avea să ironizeze sever acea lume în piesa Troilus si Cresida. Dar, mai apoi, odată cu tragedia, în spiritualitatea greacă nelinistea existentială capătă o măretie ne mai atinsă ulterior. Astfel, la Eschile, omul înfruntă pe zei, la Sofocle înfruntă destinul orb, iar în teatrul lui Euripide omul se înfruntă cu el însusi, cu propriile patimi. Dar spaima spectatorului era exorcizată de catharsis-ul indus prin elevata poezie a discursului scenic, gîndirea înaltă si perfectiunea artistică. Astfel, suferinta îndurată de Prometeu este infinit întrecută de focul răpit si dăruit oamenilor, lumina mintii care, într-o zi, îi va judeca pe zeii viciosi si răzbunători, astfel că oamenii îi vor alunga din Olimp. Sublimitatea morală întrece sacrificiul la care sînt supuse Antigona si Ifigenia.

 

Pentru Omar Khayyam totul este nimicnicie. Oamenii sînt jucării de care timpul se amuză si apoi le sfarmă si le preschimbe în cenusi spulberate de-a lungul vesniciei.

 

O clipă-n nesfîrsirea neantului, si-o clipă

Din dulcele vietii gustăm – si-apoi, nimic.

Sus neclintiti stau astrii, iar caravana-n pripă

Porneste spre tărîmul eternului Nimic.

 

Filozof, astronom, matematician, Khayyam, cel care poseda o eruditie universală, afirmă că taina universului rămîne de nepătruns.

 

Învăt în zeci de tomuri savantii ne-au tot dat.

În mînă c-un opait scrutînd pămîntul mut

Mai mult decît festila nici unul n-a văzut

Si-n bezna cea eternă din nou au înnoptat.

 

„Toată stiinta noastră – cuvinte fără sens” . Nici o logică, nici o filozofie nu a pătruns misterul. "Căci neputintă-i totul ce-un sîn a conceput” :

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,

Iar moartea n-o să-i scadă rotundul si splendoarea.

Si nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tîlc al spumii:

Ce rost avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea ?

 

Credintă si-ndoială, eroare si-adevăr,

Ca boaba unei spume, usoare sînt si goale.

Opacă sau bogată în irizări de cer,

Această boabă-i chipul si tîlcul vietii tale.

 

Dar transfigurarea prin poezie absolută face să tacă vocile deznădejdii si ale tăgadei :

Surîs si puritate! O, răsărit divin!

În cupe scînteiază cîte-un imens rubin!

Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze

Si arde altă creangă, ca să ne parfumeze !

 

Hafiz, de asemenea deplîngevanitatea lucrurilor omenesti :

De la pahar la buze totu-i desertăciune

si ale lumii jocuri sînt tot desertăciune...

A faptei noastră roadă e doar desertăciune...

Paharnici si prieteni sînt doar fantome vane...

un pumn de lut si apă. Căci totu-i amăgire...

 

Pe de altă parte, constiinta tainei de nedezlegat a lumii, a vietii ne întîmpină ca un leitmotiv: „În lumea asta nu-i/ a’ timpului secrete un om să le-nteleagă/ si nici să deslusească a lumii taină-ntreagă. Pentru totdeauna “Viata e-o enigmă. Să-ncerci o dezlegare / e pură vanitate si auto-nselare”. Deziluzia în comunicarea umană îl poartă pe poet către astfel de gînduri profund amare :

 

Azi suverană-n lume e nestatornicia

Cine păstrează pure – credinta, prietenia ?

...Hafiz, bolnav e duhul acestei vremi. Cum oare

un întelept sau doctor să-i afle vindecare?

Cei drept siliti sînt astăzi, cînd vremea e hapsînă,

la cei nedemni să-ntindă a lor loială mînă.

 

Totul culminînd cu un strigăt suprem: „Ah! În această lume un om există oare?... Cine pe-Adam din nou să-l nască ?”

Ceea ce ne face să depăsim deznădejdea, deziluzia, întrebările fără răspuns este însă poezia: fina vibratie a simtirii, elevatia gîndului, fermecătorul discurs liric – poartă la transmutarea poetică a vietii si a firii, a bucuriei si a durerii:

Fiece fir de iarbă e-o carte ce asteaptă

să-i afli întelesul din slova ei cea dreaptă.

...Cine-ntelege crinii si limba lor divină,

ca să-i întrebe: "Draga-mi de unde o să vină?"

...În cupe ceru-albastru asa intens ardea

că-n clipa-aceea Zuhra cu trup de nea dansa.

 

Poezia salvează pe poet si conferă demnitate vietii si universului:

Că esti sărac si singur, prin beznă că ti-e mersul,

nu fi mîhnit ! Bogat esti: ai Dragostea si Versul!

...Ce-naltă-i demnitatea si cît subjugă versul

cu farmecul său liric si dulce universul!

"Scrise cu nespus", negrăitul emanînd din versurile poetului din Siraz lărgesc indefinit secretele noastre zaristi lăuntrice. Inefabilul împlineste suprema eliberare spirituală:

„Un vers frumos te-naltă cînd inima ti-e grea./ Remedii fără număr să afli-n cartea mea”.

Nelinistile sale religioase si sociale, Dante si le-a exorcizat alungîndu-le după poarta Infernului pe care a sigilat-o: „Lasciate ogni speranza voi che’ntrate”. Petrarca, după ce constată că „Iubirea nu se hrăneste decît cu lacrimi, iar timpul ruinează totul si îl aruncă în uitare”, ajunge la concluzia că omul este azvîrlit într-un cerc destinal de interconditionări, din care nu poate iesi : dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea, moartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpul învinge gloria.

Michelangelo, marele nelinistit al Renasterii, care a zugrăvit pe plafonul Capele Sixtine Creatia ca pe o învingere de către divinitate a nelinistii sale de a fi singur, iar pe Adam nelinistit că s-a născut, – scria într-unul din sonete : „Cînd sufletul mi-e fără frîu si fără ghid, ratiunea oarbă si schioapă, este de mirare că primul foc pe care-l întîlnesc mă face să ard ca un fulger ? Si dacă sînt mereu egal cu ceea ce mă mistuie si mă răpeste mie însumi, astfel încît posed această artă a frumusetii smulsă cerului si care poate învinge natura, vina este a celui care m-a creat pentru foc”. Adresîndu-se noptii, aducătoare de alinare a zbuciumului omenesc : „O, noapte, o, dulce timp, în pacea ta sfîrseste fapta noastră, ne înalti din abis spre cer, întrerupi orice mizerie a inimii si sufletului, faci să sece lacrimile si mîntuiesti celui drept mînia si dezgustul”. Iar în epigrama pentru Noaptea din complexul sculptural al mormîntului familiei Medici, stă scris eliberator:

Mi-e drag să dorm si mai mult, să fiu piatră,

În timp ce rău-i peste tot si chinul.

Să nu văd, nici s’ aud – îmi e destinul.

Nu mă treziti, vorbiti, vă rog, în soaptă.

Tonalitatea profund pesimistă a liricii lui Leopardi, culminînd cu strigătul : "E funesto a chi nasce il di natale.” – este funestă ziua sa de nastere pentru cel care se naste, – îsi află antidotul în dizolvarea senină a sufletului în pacea nemărginirii – din poemul emblematic, Infinitul – poezie care semnează un moment de depăsire senină a suferintei si mizeriei acestei existente – unde absurditate si „noroi este totul”. Astfel, refugiul în natură îl face să uite nu numai lumea, dar si pe sine însusi, pierzîndu-si identitatea într-o nesfîrsire în necontenită miscare, devenită o pură încîntare fără nume.

Mi-e drag de mult acest colnic pustiu

Si-acest frunzis ce din atîtea părti

Ascunde ochiului adînca zare.

M-asez aici si cu privirea tintă

Eu îmi închipui nesfîrsite spatii

Si supraomenesti tăceri

Si-o pace-atîta de profundă,

Că inima aproape se-nspăimîntă.

Si-apoi cînd vîntul freamătă prin ramuri

Nemărginita liniste-o aseamăn

Cu acest glas; si-mi amintesc vecia

Si timpii dusi si timpul cel de azi,

Cel viu, si cîntul său. În necuprins

Se-neacă al meu gînd. Si ce-ncîntare

Să naufragiez în vasta mare...

 

Nelinistea shakespeariană se află simbolizată înainte de toate în tragedia Hamlet. Această nelinistea a incertitudinii, initiată de suspiciunea că unchiul său i-a ucis tatăl, începe cu întrebarea dilematică to be or not to be, este continuată cu spaima că moartea poate fi o suită de cosmaruri, întretinută apoi de aparitia fantomei regelui ucis si confirmată de piesa imaginată prin care demască ucigasul, – nu dispare decît în final, odată cu autodemascarea regelui asasin, încheindu-se cu linistea pe care o aduce moartea : the rest is silence. De asemenea numai în moarte va lua sfîrsit marea neliniste a regelui Lear după ce, purtînd pe Cordelia ucisă în brate, strigă naturii răsculate: „Nimeni nu este de vină, Nimeni!”

Suflati voi, vijelii, pînă ce vă crapă obrajii !

Urlati ! Si izbucniti, voi, ploilor în cascade,

Potopiti clopotnitele noastre !...

Voi, flăcări de pucioasă, iuti ca gîndul,

Iscoade ale trăsnetelor ce despică puternicii stejari,

Ardeti cărunta-mi teastă !

Tu, tunet, care zgudui tot,

Turteste-a lumii groasă rotunjime,

Sparge al firii teasc, distruge dintr-odată

Toate semintele ce-l fac ingrat pe om ! (Regele Lear, III, 2).

O altă meditatie a răscolitoarei tulburări a constiintei este cea a lui Macbeth după ce ucide pe regele Duncan:

Mîine, si-apoi mîine, si iar mîine

Cu pasi înceti se-alungă de la o zi la alta,

Pînă la ultima silabă-nscrisă-n timp ;

Si ierii nostri toti au luminat smintitilor

Drumul spre-a mortii pulbere.

Stinge-te, tu, flacără de-o clipă !

Viata nu-i decît o umbră călătoare, un biet actor

Ce-si chinuie si fuduleste ora lui pe scenă

Si-apoi nu-l mai auzi nicicînd : e-o poveste

Spusă de-un idiot, gălăgios si plin de furie,

Si ne-nsemnînd nimic. (Macbeth, V, 5)

 

Iar nelinistea Sonetelor, care vorbesc despre trădarea iubitei cu cel mai bun prieten al său, culminează cu amara constatare: „The men are bad and in their badness reign”. Dar catharsisul shakespearian după îndelunga războire cu răul uman sub cele mai variate fete, apare în ultimele două piese – Poveste de iarnă si Furtuna. Vrăjitorul Prosper îsi aruncă în mare cartea vrăjilor rele, iar Miranda – uimire si oglindă a naturii, descoperă cît de minunată este firea cea mare si firea umană

Teatrul antic si teatrul shakespearean ne face să trăim poezia ca suprem adevăr uman exorcizînd transfigurator tragicul vietii. "Puterea poeziei nu are margini", afirma Shakespeare în Doi tineri din Verona.

 

Nelinistea (Sorge) lui Friedrich Hölderlin constă în faptul că sîntem singuri, iar Dumnezeu rămîne dincolo de noi. De aici năzuinta ardentă a apropierii de Tatăl. Nu prin orice numire, o putem face, ci numai prin cînt. Dar asemenea neliniste nu apartine oricui, ci este purtată de poet, nu si de către ceilalti. Căci doar poetul poate intra în comuniune cu Spiritul Suprem,. Si cea ce îl cheamă mereu spre aceasta comuniune este tocmai nelinistea.

Poetul este intermediarul dintre Dumnezeu si oameni pentru că doar el se află mereu în acea tensiune sacră a necesitătii de a-i fi aproape. Astfel, pentru poet nelinistea este un impuls ontologic fundamental : poetul există atît timp cît se află nemijlocit în prezenta invocată de liră, a lui Dumnezeu. Doar poetul este liber, în timp ce restul oamenilor sînt supusi destinului capricios. Nelinistea este pretul libertătii sale vindecată prin poezie.

Poezia lui Samuel Taylor Coleridge, Deject – Deprimare – este prin excelentă un exemplu de actiunea cathartică pe care poezia, de înaltă gîndire si vizionarism, cu puternică inductie emotională, o poate exercita asupra unei profunde stări de neliniste. Adresîndu-se prietenei sale, poetul începe prin a-si deplînge starea de mîhnire „nedureroasă, goală, sumbră, mohorîtă, înăbusită, atonă, apatică”, astfel că nici inima nici gîndul nu mai reactionează la frumusetile naturii, precum apusul de soare, norii diafani care îsi împrumută miscarea de la stele, strălucirea astrelor, luna de pe lacul de azur. Desi contemplă aceste splendori ale naturii, nu le simte frumusetea. „Nu sper să aflu printre formele din afară/ Pasiunea vietii ale cărei izvoare sînt în noi însine”.

 

Ah. din suflet trebuie să vină

O lumină, un nimb, o ceată strălucitoare

Învăluind întreg pămîntul.

Si din suflet trebuie să se înalte un glas armonios si magic,

Viată si principiu ale tuturor sunetelor melodioase !

De ce să mă întrebi, tu care ai sufletul pur

Ce este această puternică muzică a sufletului

Această lumină, acest nimb, această ceată strălucitoare,

Această frumoasă energie creatoare a frumosului ?

Este Bucuria, virtuoasă Doamnă, bucuria care nu a fost Niciodată dăruită decît inimilor pure în ora lor cel mai pură. Bucuria, Doamnă, acest spirit si această putere

Care, unindu-ne cu natura , ne dă drept zestre

Un nou pămînt si un nou Cer.

Bucuria este acea voce melodioasă, acea ceată strălucitoare

Prin care noi sîntem propriul nostru izvor de bucurie !

Orice melodie este ecoul acestei voci,

Orice culoare este răsfrîngerea acestei lumini.

 

Poezia, scrie Swinburne, este cea care transmută nelinistea în bucurie, nefericirile sale nu erau decît substanta lirică din care imaginatia tesea visurile de fericire.

 

În viata sa amoroasă, Goethe pleacă de la nelinistea din perioada Sturm und Drang, cea a Suferintelor tînărului Werther, si după ani lungi de fericire cu numeroase nume de inspiratoare, trecînd prin perioada clasică, a Elegiilor romane si cea persană, din Divanul Apusean-Oriental, periplul bogat al inimii se încheie cu nelinistea din Elegia de la Marienbad – în care bătrînul bard se plînge că zeii dragostei l-au părăsit, după ce la 75 de ani o cere în căsătorie pe Ulrike Levetzov, de 20 de ani, iar aceasta îl refuză

În ce priveste pe Faust, după o viată reală trăită în nelinistea metafizică a cunoasterii, a misterului, odată încheiată întelegerea cu Mefisto, sub imperiul magiei trăieste o a doua viată, în care se bucură de toate hedonismele rîvnite, în lipsa oricărei griji, pentru ca, în final, Grija să apară episodic si îl orbeste, spunîndu-i : „Oamenii sînt orbi toată viata/ Tu să fii orb la urmă” ; grija îi închide lumea din afară pe care a trăit-o atît de pasionat. Ce sens are această neliniste? Pare a fi pregătirea drumului către infern, deci spaima condamnării finale, pe care Faust o contracarează însă prin comanda pe care o dă imediat celor ce urmează să perfecteze asanarea terenului mlăstinos dăruit oamenilor. Apoi Goethe poartă eroul spre sfera divină sfîrsind în gloria mîntuirii.

 

Les fleurs du mal, cartea marelui poet al nelinistii moderne, Charles Baudelaire, si care a deschis un drum nou în lirica universală, este un adevărat compendiu de nelinisti, de spaime, demascînd nonvaloarea vietii, a dragostei, a gîndului, a faptei. Cartea începe cu nelinistea de urît, de plictis, acest „monstru delicat”, mai de neînfrînt decît „prostia, eroarea, păcatul sau zgîrcenia” – si continuă cu un evantai inepuizabil, din care amintim ; nelinistea căutării mereu a ceva nou : „Plonger au fond du gouffre, Enfer ou Ciel, qu’importe ?/ Au fond de l’Inconnu pour trouver du nouveau !”; nelinistea prăbusirii în neant : „Avalanche, où veux-tu m’emporter dans ta chute ?”; nelinistea orologiului, acest zeu sinistru, impasibil, care sopteste neîncetat : „Aminteste-ti, abisului îi este mereu sete, clepsidra se goleste/ În curînd va suna ora cînd divinul Hazard/ Sau augusta Virtute, soata ta încă virgină / Si pînă si Remuscarea .- toti îti vor spune: „Mori, las, bătrîn ! E prea tîrziu !” Poetul se simte asemenea cu „O Idee. O Formă, o Fiintă, plecată din azur si căzută/ Într-un Styx mlăstinos / În care nici un ochi al Cerului nu pătrunde ; Un înger imprudent călător/ Care a rîvnit iubirea diformului, zbătîndu-se ca un înotător în adîncul unui cosmar enorm – aceasta este constiinta Răului” (L’irrémédiable).

În poezia Un voyage à Cythère poetul nu vede în celebra insulă a amorurilor libere decît un cadavru spînzurat, vizitat de muste si viermi, simbol al carnalului, obiectul dragostei, si care îi inspiră profundă repulsie;

 

Dans ton île, o, Venus, je n’ai trouvé debout

Qu’un seul gibet symbolique où pendait mon image.

Ah! Seigneur, donnez-moi la force et le courage

De contempler mon coeur et mon corps sans dégoût !

 

În Epilogue, Baudelaire enumără dezgustul provocat de nenumăratele mizerii si racile ale Parisului si încheie „Tu m’a donné ta boue et en j’en ai fait de l’or” – „Tu mi-ai dat noroiul tău, iar eu am făcut din el aur” – aceeasi idee a poeziei ca fiind marea purificatoare. Căci dacă fiecare poem al Florilor răului este o voce a angoasei, două poeme înainte de toate, fac oficiul sublim al catharsis-ului – Harmonie du soir si Élévation. În Armonia serii ne întîmpină apoteotic corespunderile baudelairiene între sunete, imagini si miresme :

E ceasul cînd pe lujer în seara ce se stinge,

Cădelnitînd miresme, se-evaporă-orice floare;

Si zvonuri si arome se-nvălmăsesc usoare;

Vals trist si o sfîrseală ce sfîsie si-nfrînge.

Cădelnitînd miresme, se-evaporă-orice floare;

Si freamătă-o vioară pe-o inimă ce plînge.

Vals trist si o sfîrseală ce sfîsie si-nfrînge.

Frumos si trist e cerul, altar fără hotare.

 

Si freamătă-o vioară pe-o inimă ce plînge.

O inimă duioasă pe care neantu-o doare !

Frumos si trist e cerul, altar fără hotare,

Iar soarele-n apune se-neacă-n propriu-i sînge.

 

O inimă duioasă pe care neantu-o doare,

Din tot ce-a fost lumină orice fărîmă strînge !

Iar soarele-n apune se-neacă-n propriu-i sînge.

Icoana ta în mine potir arzînd mi-apare !

 

Poemul Înăltare este chemat să purifice inima si spiritul de miasmele otrăvite ale vietii de fiecare zi luîndu-si zborul în spatiile eterice ale cerului si ale adîncului din lucruri :

 

Mai sus de mlastini negre, de văi întunecate,

Mai sus de munti, de codri, de mări, – mai sus de cer,

Si dincolo de soare, mai sus si de eter

Si de hotaru-albastru al sferei înstelate,

 

O, suflete, îti bucuri aripile-avîntate,

Si ca înotătorul ce se cufundă-n undă,

Despici nemărginirea azură si profundă

Furat de-o negrăită si-adîncă voluptate.

 

Tu lasă jos, departe, miasmele-otrăvite

Si mergi să te purifici în slăvi pierdute-n zare,

Si bea, ca pe-o divină si unică licoare

Preaclarul foc ce arde în spatii nesfîrsite.

 

Tăgăduind urîtul si întristări si chin

Ce ne apasă zilnic cetoasa noastră clipă,

Ferice de cel care cu zvelta lui aripă

Zvîcneste către piscul eternului senin;

 

Cel ale cărui gînduri, ca niste ciocîrlii,

Se-naltă – auroră spre purele tării.

Plutind deasupra vietii, el stie să asculte

Ce spun lăuntric crinii si lucrurile mute.

Iată nelinistea lui Rimbaud din finalul Anotimpului în infern : „Am creat toate sărbătorile, toate triumfurile, toate dramele, Am crezut că inventez noi flori, noi astre, noi graiuri. Am crezut că dobîndesc puteri supranaturale. Ei bine ! trebuie să-mi îngrop imaginatia” . Si se ironiza : „o frumoasă glorie de artist si povestitor neînfrînat” … „Eu care mi-am zis mag sau înger, dispensat de orice morală, iată-mă redus la pămînt… În fine îmi cer iertare că m-am hrănit cu minciună. Trebuie să fii absolut modern … să detii adevărul într-un suflet si un corp, dincolo de iubirile mincinoase”. Dezolanta afirmatie – „Nu mai pot să vorbesc … aici se opreste infernul meu”, nu era urmarea unei constatări a secătuirii a propriilor forte creatoare, ci dezamăgirea fată de oportunitatea cuvîntului de a se afla pe cel mai înalt turn, cel al iluminării poetice slăvind pe cei trei magi – inima, sufletul, spiritul. Niciodată nu vom putea ajunge la adevăr, care „poate se află în jurul nostru cu îngerii săi în lacrimi”.

 

Unul din simbolurile nelinistii la care s-a făcut de multe ori recurs, a fost Iisus în grădina Ghetsemani cerînd lui Dumnezeu să treacă de la el paharul torturii si mortii ce vor urma. În pictură, motivul a fost reluat de mai multe ori de El Greco, expresie a profundei nelinisti existentiale si metafizice. Iar la poeti regăsim tema la Alfred de Vigny si mai ales la Gérard de Nerval. În ambele registre – pictural si poetic, apare reprosul făcut divinitătii de a-si fi părăsit fiul pradă cruzimii umane.

O triadă– Van Gogh, Nerval, Georg Trakl s-au autoeliminat din viată prin intensitatea unei nelinisti nevindecabile. Dar gloria unei picturi în care lumina este absolută, neagresată de umbre, la Vincent, pe de altă parte, frumusetea discursului liric, cromatismul feeric si melancolia cuceritoare la Trakl si Nerval, exorcizează umbrele angoasei.

 

Sully Prudhomme, primul detinător al premiului Nobel pentru literatură (1901), într-o poezie de mare delicatete – Le vase brisé, vorbeste de nelinistea unei inimi lovită de o falsă mîngîiere :

Cristalu-n care crinul moare

Un evantai l-a spart cîndva.

Si doar atingerea fu blîndă,

N-a auzit-o nimenea.

 

Însă fisura cea usoară

Muscînd cristalul zi cu zi,

Cu pasul nevăzut si sigur

Încet în jur-i se roti.

 

Si apa proaspătă se scurse,

Iar sucul viu s-a consumat.

Azi nimeni nu se îndoieste,

Să nu-l atingi, e sfărîmat.

 

Tot astfel mîna ce ti-e dragă

Părînd că mîngîie ucide,

În două inima se frînge,

Corola ei de dor se-nchide.

 

Mereu intactă-i în afară,

Dar în adînc încet se stinge.

Si rana doar părea usoară :

E sfărîmată – n-o atinge.

 

Poezia lui Eminescu este o vastă epopee a nelinistii pe diverse planuri. Nelinistea fată de moarte este inaugurată cu Mortua est ! si culminează cu Strigoii. Nelinistea fată de efemeritate si nimicnicia lumii străbate întreaga perioadă creatoare „Totusi este trist în lume”.Luceafărul este o chintesentă de nelinisti. Nelinistea fetei de împărat invocînd, asteptînd si refuzînd pe luceafăr, nelinistea Luceafărului în coborîrile sale soldate cu esec, nelinistea intensă a zborului lui Hyperion către demiurg, nelinistea respingerii cererii de a-si pierde nemurirea, nelinistea demiurgului de a – si pierde statutul de increat, nelinistea astrului întemnitat în anistoricitate eternă. O undă de neliniste cuprind si pe cei doi fericiti fugari si care cer binecuvîntarea luceafărului, iar acesta le aminteste conditia norocului plătit cu perisabilitate.

Nelinistea decăderii si apunerii străbate civilizatiile din Memento mori, încheiată cu marea neliniste – „Poate că în văi de haos ne-am pierdut de mult de mult”, din moment ce astăzi trăim apusul zeilor si asfintirea ideilor. Povestea magului călător în stele este un spatiu infinit al intensei nelinisti provocată de răscoala, seismele naturii care însotesc trezirea geniului la constiinta de sine : un străin într-o lume străină, străin si lui Dumnezeu însusi, astfel încît, asa cum am mai discutat si altă parte, titlul mai adecvat al poemului ar putea fi Lume si geniu

Astfel, o altă hipostază a nelinistii este cea din poezia Dintre sute de catarge, care semnează lipsa de întelegere a geniului de către lumea comună :

Nenteles rămîne gîndul

Ce-ti străbate cînturile,

Zboară vecinic îngînîndu-l,

Valurile, vînturile.

Cea mai tulburătoare neliniste este cea a perspectivei revenirii sisifice în această lume a durerii, a răului si a mortii – o culminatie a spaimei în lirica universală – tragism descris în postuma Bolnav în al meu suflet.

Dar în lirica eminesciană nelinistea existentială este infinit depăsită prin magia muzicală unică, inimitabilă a verbului său, alături de altitudinea ideatiei polarizînd către sacru, si radicala eliberare metafizică. Nelinistea mortii are drept antidot natura, precum în mod repetat în poezia O, Mamă. Si asa cum va avea loc si după trecerea poetului dincolo, în neviată, însotit de-a lungul eternitătii de natura terestră si astrală, asa cum mărturiseste în cele patruzeci de variante ale poeziei Mai am un singur dor.

 

După Poemele luminii, Lucian Blagaparcurge o perioadă intens întrebătoareîn volumele Pasii profetului, In marea trecere si Lauda somnului cu refuzul final al existentei. În Psalm apare nelinistea cunoasterii supreme :

 

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă.

…Între răsăritul si apusul de soare

Sînt numai tină si rană

…O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decît cu viata

mi-ai vorbi,din pămînt ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de ici, arată-te, Doamne, să stiu ce vrei de la mine.

…Esti muta, neclintita identitate -

Nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Dumnezeule, de-acum ce mă fac ?

În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup

ca de o haină pe care o arunci în drum.

 

În poezia Tristete metafizică poetul se plînge că, desi si-a deschis ochii cunoasterii către toate adîncurile, desi cu întreaga creatură si-a ridicat rănile în vînt. „nici o minune nu se împlineste”. Si totusi, „cu cuvinte simple ca ale noastre s-au făcut lumea, stihiile, apa si focul”. Atunci de ce rugile noastre, cuvintele poetului nu izbutesc să împlinească nici un miracol? În poezia Din adînc, răzbate strigătul spaimei de moarte: poetul îsi întreabă mama, cea care a fost la început mormîntul său, de ce acum îi este atît de frică să treacă din lumină în alt mormînt ?

Dar, începînd cu La cumpăna apelor, va urma îndelung catharsisul de luminoasă sărbătorire a vietii de fiecare zi, a iubirii, a pămîntului natal si peste toate a duhului povestei. În poezia Giordano Bruno cîntă balada permanentei, Blaga evocă identitatea cu ele însele a luminii si a creatiei în orice schimbare: „E acelasi, nu-i acelasi./ E acelasi unic soare/ inimă prin lumi bătînd./ Să îngîne-n vreme rugul/ alte-amurguri vin la rînd”.

George Bacovia a resimtit spaima existentială pînă la delir si nebunie în fata unei lumi a singurătătii, a agoniei si a mortii abandonată de destin într-un peisaj haotic dezolant, răvăsit de ploaie, pîclă, ninsoare, sînge, cadavre, sicrie, corbi, vaiete, lupi urlînd. – si în care se simte străin, incapabil să-si îndure viata, de unde strigătul : „Si tare-i tîrziu/ Si n-am mai murit” – răsunînd sinistru în nemărginire si eternitate :

Imensitate, vesnicie,

Tu haos care toate-aduni,

În golul tău e nebunie,

Si tu ne faci pe toti nebuni.

 

Imensitate, vesnicie,

Pe cînd eu tremur în delir,

Cu ce supremă ironie,

Arăti în fund un cimitir.

Disperarea este cu atît mai de nevindecat cu cît unica formă de expiere a smintelii cosmice, poezia, l-a părăsit : „Si gîndul se-afundă, pierdut vîslas…Si jalea de-a nu mai putea face un vers…/ Sînt cel mai trist din acest oras”.

Octavian Goga evocă în poezia Noi – nelinistita asteptare a îndreptării unei grave erori a istoriei :

La noi sînt codri verzi de brad

Si cîmpuri de mătasă,

La noi atîtia fluturi sînt

Si-atîta jale-n casă.

 

Privighetori din alte tări

Vin doina să ne-asculte,

La noi sînt cîntece si flori

Si lacrimi multe, multe

 

…Din vremi uitate de demult.

Gemînd de grele patimi,

Desertăciunea unui vis.

Noi o stropim cu lacrimi.

 

Nelinistile lui George Topîrceanu : nelinistea „hotentotei părăsită de amant” (Cioara); nelinistea chiriasului grăbit, nevoit să se mute mereu : „Rămîi sănătoasă, cucoană,/ Că-mi iau geamantanul si plec”; nelinistea greierului mic pe care îl prinde Crăciunul fără nici o rezervă de grăunte, iar furnica refuză să-l împrumute si îl mai si bîrfeste la toată lumea că s-a dus si i-a cerut; nelinistea tristetilor provinciale, dintre care: „De panorămi cu-o ferestruică/ Si cu-o maimută roasă-m dos,/ Ce-ar semăna cu domnul Duică/ De-ar fi oleacă mai frumos” ; nelinistea îndrăgostitilor de sub un artar, pe care steaua invocată îi trimite la culcare si îi descurajează să mai compună versuri: „Oricum, voi sînteti prea mărunti/ Si eu prea mare./ N-ar fi mai bine să renunti/ Si să vă duceti la culcare? // Căci nu există pe pămînt mai venerabilă manie/ Decît sub stele jurămînt/ Pe vesnicie.// Si nu există-n univers/ Mai mare crimă/ Decît la coada unui vers/ S-atîrni o rimă” (Balada unei stele mici); nelinistea că nu a fost premiat de Academie pentru că „printre dumneavoastră/ E unul cîrn si idiot”: nelinistea privind cum vîntul toamnei amenintă „gîzele si frunzele împrăstiate”, fiecare reactionînd după puteri, între care măselarita, care, pentru a se pocăi, hotărăste să se facă staretă. Dar diversele nelinisti sînt risipite prin tonul luminos, afectiv, emblematic fiind în acest sens, finalul din Rapsodii de toamnă :

Gîze, foi împrăstiate,

Muza mea satirică

V-a-nchinat cu drag la toate

Cîte-o strofă lirică.

 

Dar cînd stiu c-o să vă-nghete

Iarna mizerabilă,

Mă cuprinde o tristete

Iremediabilă.

Nelinistea luptei dintre lumină si întuneric a preocupat pictorii din totdeauna. Ea a fost rezolvată de Vermeer în favoarea luminii, concentrată ontologic si axiologic în perlă, iar umbrele putine care mai răzbat sînt alungate total de un alt olandez, Vincent van Gogh. Dar lupta cea mai acerbă, de semnificatie etică – are loc în tablourile mai marelui olandez, Rembrandt, al cărui clar obscur scoate în lumină, numai personajele pozitive moral, în sensul că sînt unicele purtătoare ale luminii, iar pe cele negative le alungă în întuneric. Iar Leonardo da Vinci simbolizează în clarobscurul său conflictul dintre putina lumină a cunoasterii si constiinta infinitei bezne a tainei.

Dar nelinistea lui Leonardo răzbate în accente tragice în uimitoarele sale profetii, dintre care redăm cîteva. Un nou Babel este prevestit pe toate planurile, precum ignorarea valorilor pînă la distrugerea lor : "Cel care va fi cel mai necesar, va rămîne necunoscut, iar dacă este cunoscut va fi ignorat… Cei care vor lucra cel mai bine vor fi cei mai loviti". Despre cei care proferează îndemnuri malefice: "Trupuri fără suflet ne furnizează precepte care ne vor ajuta cum să murim". Si iată una din înfricosătoarele viziuni fantastice: "Se va vedea în văzduh la o înăltime extremă, serpi uriasi luptîndu-se cu păsările". Deci tîrîtoarele se vor înălta si vor ucide ceea ce are zbor : previziune a prăbusirii oricărei axiologii, apterii spirituali doborînd pe cei înzestrati cu aripi. De asemenea, "Oamenilor le va plăcea să-si vadă propriile înfăptuiri uzate si distruse". : frapantă premunitie a antispiritualitătii si anticulturii actuale.

Neliniste intensă bîntuie si răscoleste zecile personaje figurînd pe Poarta Infernului rodiniană. Dar dacă aici foamea de absolutul trăirii constituie mîntuirea, în grupul Burghezii din Calais – începînd cu personajul cel mai în vîrstă care este resemnat, în celelalte personaje străbate o undă de neliniste tot mai intensă, culminînd cu a celui mai tînăr, care vede în toată dimensiunea lui cosmică spectrul mortii. Dar oricît de tragice ar fi căderile, Icar rămîne aureolat de legendă prin încercarea imposibilului, iar Danaida, prin regretul mortii de a fi ucis o marmură infinit de suavă. Întruchiparea Aurorii si a Gîndirii avînd acelasi model, iubirea – Camille Claudel – constituie un simbol etern care reuneste triada supremei axiologii.

Precum afirmam si în altă parte, muzica dezvoltă poetica cea mai eliberatoare, acest lucru mai ales în secventele lente, în care vibratia melodică suavă, elevată, răscolitoare posedă prin excelentă magia de a sublima si transfigura tulburarea sufletească. Asa are loc cu nelinistea mozartiană din miscările adagio si andante ale concertelor pentru pian si orchestră; nelinistea din Simfonia neterminată si din trio-ul Nocturna ale lui Franz Schubert; tensiunea infinită din Cîntecul de multumire adresat lui Dumnezeu, din Cvartetul 132 al lui Beethoven, ori Sanctus si Bendictus din Missa solemnis; sau poemul simfonic al lui Richard Strauss Moarte si transfiguratie, cu geamătul si apoi strigătul prelung, învins în final de preschimbarea mortii într-o apoteoză a vietii spirituale.

 

Actualmente, în haotică perioadă postmodernistă, nu poetii au neliniste. Ei se bucură de zburdălnicie absolută. Neliniste au cuvintele care nu stiu în ce antisens, în ce răspăr, în ce anticuvînt vor fi aruncate. Avea dreptate Martin Heidegger să regrete acea perioadă virginală cînd cuvintele coincideau cu esenta lucrurilor si se întreba nelinistit cînd se vor întoarce la „întrebuintarea” lor primordială. Cînd va avea loc miracolul acelei primeniri, al acelui catharsis ?

 

Cînd deveni-vor cuvintele iarăsi Cuvînt ?

Cînd o să zăbovească vîntul într-o întoarcere

care să se facă semn ?

Atunci cînd cuvintele, îndepărtată dărnicie, vor vorbi

fără a delimita, pentru a da un sens –

cînd arătîndne vor duce la locul potrivirilor dintîi, –

pe muritori dăruindu-i întrebuintării potrivite –

acolo unde cheamă corul linistii,

unde dimineata gîndirii, către unison

în smerită lumină se-naltă.