POEZIE SI VID

George POPA

 

Poezie si Vid

 

Termenii neant, nimic, vid, gol, alcătuiesc o familie de sinonime, fiecare însă cu unele nuante în registrul ontologic si axiologic.
Notiunea de neant are în mod curent sens ontologic, semnificînd absenta fiintării. Se disting însă două acceptii ale notiunii de neant: pasiv, înteles ca nefiintă pură, – si activ, acesta din urmă avînd actiune fie pozitivă, fie negativă; pozitiv, în sens de rezervor existential creator, din care a luat nastere totul, – iar negativ, în sens distructiv valoric. Semnificatia nimicului este si ea bivalentă, dar predominant axiologică, definind lipsa de valoare ontică – nimicnicia lumii, a vietii. Vidul, golul, au acceptie fie negativă – adică absenta existentialitătii sau absenta valorică – fie pozitivă.

Vidul activ pozitiv

Nirvana este stare inefabilă, beatitudinea eliberatoare dincolo, atît de existentă cît si de nonexistentă. Golit de eul empiric, abolind orice activitate, sinele transreal iese din ciclul existentelor efemere si realizează o vacuitate care îl face să transceandă spre absolut. Dao este rezerva infinită de fiintare. Golul atemporal si aspatial din Luceafărul are sens de increat, de ajun al Genezei
Starea preludică fundamentală din teoria cuantică poartă numele de VID Q. Spre deosebire de vidul clasic, care era pur teoretic, un concept abstract de lucru, echivalent cu neantul, vidul cuantic este bogat si complex. El este conceput ca fiind populat de infinite stări virtuale, pe care, dată fiind hipersensibilitatea sa, o mică excitare le poate trezi. Pentru un foarte scurt timp se poate împrumuta energie vidului care intră astfel în fluctuatie făcând să apară, de asemenea pentru foarte scurt timp, particule virtuale – idee cu fecundă deschidere pentru a întelege fenomenologia dicteului în poezie.
   Conceput astfel, vidul cuantic apare drept un alt nume al ajunuluiontologic, preuniversul, prefiintareade unde izvorăste existentialitatea. Este depozitul posibilului. Un posibil care asteaptă să fie energizat pentru a se exprima, pentru a se manifesta. Golul actionînd creator constituie rezervorul infinit care a născut lumea prin presiunea preaplinului. Este matricea genezei perpetui. În Upanisade se spune „Brahman este viata, si totodată Brahman este vid. Bucuria este în adevăr una si aceeasi cu vidul. Vidul este în adevăr acelasi lucru ca bucuria, O deplinătate”.
   Vidul centrează filozofia daoistă, fiind confundat cu Unul, substantă si suflu primordiale care se află în miezul fiecărui lucru, stare eterică virginală putînd fi atinsă prin purificare spirituală. Este o stare negrăită eliberatoare, transempirică, unde libertatea se transformă în pierderea de sine prin absorbtia în nedefinitul Dao. Această viziune se reflectă în pictura chineză, mai cu seamă din epoca Song, unde un spatiu gol ocupă cea mai mare parte a tabloului, în raport cu omul care apare de obicei minuscul; dar acest gol este plin de spiritul lui Dao, invizibil ochiului fizic si intuit doar de ochiul spiritului.
Teologia negativă a lui Dionisie Areopagitul concepe un „gol prin prea plin” unde se află Principiul absolut inexprimabil al Fiintei, Unul care a creat totul. Unul este neantul divin increat creator, neantul feciorelnic al sufletului intelectual,afirmă Stanislas Breton. Dumnezeu este câmp „cuantic” care se află mereu în devenire, în realizare de sine, asa cum postulează Magistrul Eckhart, Boehme, Schelling, Nietzsche. Negativismul lui Nietzsche este transvaluant, creator de noi valori. Astfel, notiunea de negativitate a neantului, a goluluieste adoptată ca energie a reînnoirii ontologice.
Ceea ce s-a numit neant de imposibilitate vrea să definească vidul atomistului, materia indeterminată din filozofia antică (apeiron), limitarea fiintei umane în raport cu marea Fiintă, după Heidegger. Este un neant de transcendere.

Vidul rezervor al creatiei poetice

Asa cum am discutat mai sus, pentru fizicieni, vidul este încărcat cu energie, constituind o miscare între fiintă si nefiintă. Vidul cuantic este plin cu vibratii interactive reale sau virtuale. este rezervor si voce ale misterului latent, purtînd toate potentialitătile universului fizic, fiind în acelasi timp informational sau mesager. De aici vine dicteul în procesul creatiei artistice. Rezervor al incertitudinii, conform principiului indeterminării al lui Heisenberg, energia creatoare a preaplinului din vidul cuantic devine certitudine în poem, în opera de artă. O relatie indescifrabilă există între dicteu-inspiratie si vidul cuantic, ca rezervor al virtualitătilor. Odată incitat acest vid eliberează nu numai energii materiale, ci si spirituale.

Astfel, nu există vid absolut. Un proverb arab afirmă: „Nu spune „ce liniste!”, ci „nu aud nimic”. Vidul este acea nemărginire unde se află, tăcute, toate latentele vietii si ale poeziei. Toate „straiele de purpură si aur” care asteaptă să învesmînteze lucrurile, „tărîna cea grea” (Epigonii). Trebuie ca poetul să audă soapta divină, soapta adevărului poetic murmurată în acest vid, audibilă de cei dotati au auzul fin, cum scrie Eminescu în poezia Preot si filozof.
   Poezia, arta trebuie să pună în vibratie vidul în care asteaptă vocile adînci ale lucrurilor, ale universului.
   Dar spusul poetului nu poate tălmăci adevărul absolut al tainei, ci fiorul vecinătătii misterului, uimirea, extazul. Cititorul trebuie făcut să perceapă a această uimire, să intre si el într-o încîntare fără nume.
   Spiritul zen si tao însemnează a întelege nu de o manieră logică, analitică, ci intuitiv faptul că Vidul si Linistea sînt semne tăcute, că ele pot comunica mai curînd principiul enigmatic al Unului, decît cuvîntul scris sau exprimat oral. Poezia zen lasă să transpară starea noastră de suflet iluminat vietuind lucrurile pe care le vedem si le auzim, misterul rămînînd neatins; trăim doar misterul faptului că ceva există.
   Poemuljaponezului Shimasaki Toson – Îl cunosti? – este făcut dintr-un desen foarte simplificat, golit progresiv de semnalele din lumea empirică; doar pure fulguratii emotionale purtate de imagini foarte decantate dînd semne mute despre niste absente care se apără de orice deslusire:

Inimă absentă, o pasăre de toamnă.
În cîntecul ei, sunetul ce te străpunge:
îl cunosti?

Profund limpezi, undele diminetii.
In străfundul lor, ascunsul licăr al unei perle:
îl cunosti?

Lucrurile toate, scufundate, noaptea neagră.
Linul pîlpîit singuratic al unei stele depărtate:
îl cunosti?

O fecioară. In inima ei, tăinuit,
un kotonou, care sună fără să-l fi atins:

îl cunosti?

   Se desfăsoară o suită de spatii ale insesizabilului: limpiditatea vibratiei aurorei, licărul abia perceptibil al unei perle, blîndul pîlpîit solitar al unei stele. Si totul se dizolvă pînă la urmă în acel cînt ascuns în nerostirea unei harfe, aflată în adîncurile unei inimi la fel de fără prihană: limpidităti fecioare, fiintă fecioară, inimă fecioară, strune fecioare, melodie născută în indicibil: se creează un vid care devin un preaplin al inefabilului pe care ni-l induc neînceputul tainic din intimitatea lucrurilor.
Natura este o liniste iluminată, iar sufletul o răsfrîngere a sufletului lumii. Trebuie percepută vocea lăuntrică a lucrurilor mute, asa cum scrie Baudelaire în Elévation:

 … Ferice de cel care cu zvelta lui aripă
 Zvîcneste către piscul eternului senin;

 Cel ale cărui gînduri, ca niste ciocîrlii,
 Se-naltă – auroră spre purele tării.
 Plutind deasupra vietii, el stie să asculte
 Ce spun lăuntric crinii si lucrurile mute.

Vidul axiologic – fortă creatoare poetic

Minusvaloarea existentei omenesti este semnată de suferintă si moarte, – „A fi nebunie si tristă si goală” (Mortua est!), „nimicnicie, umbră, mizerie, peire” (Confesiune), scrie Eminescu. Constiinta axiologică a omului este martorul din afară care încearcă să rezidească lumea. Astfel, vidul valoric al fiintării devine energia care impulsionează pe om să-l vindece cu imaginarul, cu poezia, cu arta în general. Intensitatea si axiologia superioară a poeticului se află în luptă cu acest gol care este activ, antiontic. Autenticitatea unui poem, se măsoară în functie de coeficientul de valorizare superioară a lumii, si totodată, implicit, transmutarea în altul a poetului si a cititorului. Cu fiecare poem poetul îsi ia adio de la acel eu-altul pe care poemul l-a creat, pentru a se reînnoi mereu si mereu – o fugă de eul perisabil de la o clipă la alta.
Nu putem sti dacă această constiintă martor umană nu este de fapt constiinta unei legi reparatoare supramundane care lucrează prin intermediul poetului. Nu stim dacă ea nu apelează la rezervele infinite ale Fiintei aflată în vidul cel plin conceput de fizicieni si filozofi.
   Poeta indiană Lalla Lal Ded vorbeste despre Golul care este tinta supremei eliberării spirituale, numit Nirvana de budism. El va fi pregătit de disparitia scrierilor sacre, înlocuite cu fiorul sacru, iar acesta va dispărea si el odată cu stergerea constiintei individualitătii, a sinelui, iar nimicul va părăsi totul, pentru ca „un glas să vină pentru a se îmbina cu Golul”.(Vocea si Golul). În acest Vid transcendem din lumea pieritoare, de care realul nostru sine este „bolnav”, si ne contopim cu Unul, cu acel Tu suprem, indiferent cum îl denumim:

Oricare ar fi numele tău, Siva, Visnu,
geniul care a inspirat Seherezada,
mântuitorul jainistilor, preacuratul Buddha,
Zeul născut din lotus, – eu sînt bolnavă.
Lumea este boala mea. Si Tu esti tămăduitorul.
Tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu! Oricum te-ai numi.

Poezia este energia demiurgică de care dispune omul pentru a se situa cît mai departe de neant, si de a se apropia cît mai mult de Dumnezeu, de Totul. Poezia are darul "de a te aneantiza pentru a exista", afirmă Georg Trakl. extinctie enstatică în indefinit. Inefabilul absolut este Nirvana, este Gottheit eckhartiană.

Vidul neant activ. Vidul axiologic – nimicnicia

Asa cum am discutat, vidul este fie pozitiv, un rezervor nemărginit al posibilului, deci o stare de pururea început, fie negativ, o golire ontologică; or, golul ontologic radical nu poate exista, ci doar ca stare a sufletului, melancolia eminesciană unde are loc, în final, golirea de sine însusi: „Parc’am murit de mult”.
   Tristetea este un gol sufletesc o punere de sine în paranteze datorită fie unor factori din afară, fie datorită propriei conceptii a vidului valoric existential, asa cum apare: episodic la Ovidiu, Petrarca, Shakespeare (Sonetele), Vigny, Baudelaire, Rimbaud, Esenin, Vicente Aleixandre, Blaga, Ungaretti s.a., sau fără remediu – în lirica lui Leopardi, Garcia Lorca, Bacovia.
Omar Khayyam demască nimicnicia a tot ce există:

Din cît ascuns e-n taină, din cît este vădit,
Un adevăr rămîne: din humă sfărmicioasă
În lacrimi înmuiată e omul plămădit.
Trăieste-un ceas sau două, si-n gol se-ntoarce-acasă.

Dar totodată, Khayyam glorifică iubirea si vinul ca energii de vindecare a tristetii metafizice.
   Golul sufletesc indus de „fuga ireparabilă” a timpului deplînsă si de Horatiu, apare frecvent în lirica chineză;

Zilele zboară,
veacul se pierde în abis,
înaltele sfere si grăbitele evuri
se mistuie în imensitatea
informă a haosului.
Bogătia si gloria nu sînt
decît drumuri ducînd nicăieri.

Dar, scrie Li Ta Pe, poetul află echilibrul lăuntric privind muntele:

Muntele din fata mea,
îndelung ne privim
si nu ne plictisim
niciodată unul de altul.

În viziunea lui Eminescu, vidul valoric, intens resimtit, constituie esenta vietii si a lumii: „La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscură.” (Memento mori). „Nimic... o infinire din care totul este si moarte si viată”. „Si noi simtim că sîntem copii nimicniciei/ Nefericiri zvîrlite în brazdele veciei.” (Preot si filosof). „Lipseste viata acestei vieti.” (O ‘ntelepciune, ai aripi de ceară). „Viata noastră este o eroare perpetuă.” (Ms.2259, 164r). Dar Eminescu, depăseste nimicnicia existentei fie conferind o solie superioară vietii, pe care o sacralizează, fie imaginînd eliberarea metafizică radicală.
Amintim melancolia kierkegaardianăcarereflectă sentimentul golului existential determinat de efemeritatea dragostei, melancolie care îl face pe om poet, spre deosebire de iubirea crestină care este eternă si prin urmare „nu poate fi cîntată, ci numai crezută”. Spaima de gol îl face pe Baudelaire să exclame adresîndu-se rostogolirii în neant a avalansei timpului: „Avalanche, où veux-tu m’emporter dans ta chute?” Si iată plecarea lui Paul Verlaine în golul toamnei pe sfîrsite:

Si-atunci mă duc
C-un vînt năuc
Care mă poartă
De ici-colea
Asemenea ca
Pe-o frunză moartă.

În impresionanta poezie Perechea, Vicente Alexandre descrie golul prin însingurarea unei perechi în mijlocul unui tîrg forfotind de lume, străină celor doi si străină fiecăruia care îl locuieste:

   …Tăcere de nicicînd într-un nicicînd vietuită.
   Cu gesturi, cu săruturi, cu dureri, cu răni.
Un întreg suvoi păseste în tăcere printre umbre

   Bărbati, copii , spaime în micuta cetate,
În imensa cetate se despart, se strîng laolaltă,
…Rănesc ori se sărută, se biciuiesc, se îmbrătisează.
Ori, deodată amutiti, se ignoră, se furisează singuri.

Umbra noptii îi unifică pe toti, spunînd „Pe mîine Si niciodată”.

Da, niciodată. Noaptea minusculul oras,
Gol, îsi dezvăluie numai puzderia selenară,
Vidul se învîrte si se învîrte fără greutate, printre umbre.

Si concluzia: Acolo – în acest miez de noapte, în umbra unde nu există nici o lege, „Se ruinează Ideea de univers”, în care perechea este si nu este..
Pentru Lucian Blaga, vidul este absolut negativ, de unde spaima poetului de a se sterge pe întotdeauna de pe pagina luminii: „Mamă, nimicul, marele! Spaima de marele/ îmi cutremură noapte de noapte grădina./ Mamă, tu ai fost odat’ mormîntul meu./ De ce îmi e asa teamă – mamă – / să părăsesc iar lumina?” (Din adînc), Poezia Epilog încheie cursa către golul existential:

Îngenunchez în vînt. Mîne oasele
au să-mi cadă de pe cruce.
Înapoi nici un drum nu mai duce.
Îngenunchez în vînt lîngă steaua cea mai tristă..

Dar mai apoi, la Blaga, nimicul va fi exorcizat prin revenirea la lauda vietii, mai ales pe calea iubirii.
   O evocare de exceptie a golului ontoaxiologic cosmic apare în poezia lui Arghezi – Între două nopti:

   Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie.
   Afară bătea vîntul, afară era ploaie.

   Si mi-am săpat odaia departe subt pămînt.
Afară era ploaie, afară era vînt.

Am aruncat pămîmtul din groapă, pe fereastră.
Pămîntul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pămîntul pînă sus.
   Cît lumea-i era piscul si-n pisc plîngea Isus.

   Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o stirbise, iată-l,
   Cu moastele-i de piatră, fusese însăsi Tatăl.

Si m-am întors prin timpuri, pe unde-am coborît,
   Si în odaia goală din nou mi-a fost urît.

Si am voit atunci să sui si-n pisc să fiu.
   O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu.

Simtindu-se singur într-un spatiu bacovian pustiu, al vîntului si al ploii, poetul îl caută pe Dumnezeu în adâncuri; dar nu întîlneste decît tot golul, lopata frîngîndu-se de oasele împietrite ale lui Dumnezeu-Tatăl. Si viu era doar Fiul său care plîngea pe mormanul de pămînt aruncat afară din groapa scobită si ajuns pînă la cer. Întors în odaia goală prin timpurile si ele goale, si încercînd acum să se înalte, poetul află doar cerul gol, o singură stea persistînd, un fel de Duh Sfînt încremenit, mumificat si el. Între noaptea abisală si noaptea cerească acelasi gol, aceeasi singurătate. Pentru că orice scară nu înaltă, nu duce nicăieri, afirmă Theodore Roethke în poemul Abis: „Scara e aici „/ Unde e scara?/ Scara-i chiar acolo,/ Dar nu duce niciunde” Arghezi depăseste însă spaima singurătătii, iar pentru revolta apofatică are antidot apologia vietii.
    Leopardi denuntă sever zădărnicia vietii omenesti, emblematică pentru viziunea negativă a poetului asupra vietii fiind celebra poezie,– A se stesso (Către sine însusi),

Noroi este lumea.
Acum te vei odihni pentru vecie,
Inimă obosită.. De acum, dispretuieste-te \
Pe tine însuti, natura, bruta
Putere care, ascunsă,
Stăpîneste mizeria fiecăruia
Si infinita vanitate a tot ce există.

Iar concluzia, în poezia Cîntec nocturn al unui păstor din Asia: „E funesto a chi nasce il di natale”.
   Una din constiintele cele mai acute ale golului spiritual, Eugenio Montale, vede omniprezenta vidului, a nimicului populat cu iluzii care semnează irealitatea lumii:

Poate, într-o dimineată,
mergînd printr-un văzduh de sticlă,
uscat, răsucindu-mă, vedea-voi
cu spaimă de betiv,
cum se-mplineste miracolul:
neantul în spatele meu, golul înapoia mea.

Apoi, ca pe un ecran, vor defila dintr-odată
arbori, case, coline pentru obisnuita amăgire.
Dar va fi prea tîrziu; si voi pleca mut –
printre oamenii care nu se întorc
să mă vadă – cu secretul meu.

Universul liric al lui Georg Trakl este prin excelentă al golului, la neantului activ unde „un lup rosu decapitează un înger si vulturii lui dumnezeu sfîsie o inimă”. Iată acest tablou agonic în poemul Occident:

Luna, asemenea unui mort
Iesind din groapa lui albastră,
Si cad flori, atîtea si atîtea pe drumul stîncos.
Un bolnav, argint care plînge
Lîngă elesteul serii,
Pe barca cea neagră
Spre celălalt mal amantii au pierit.
Tăcut pleacă cel fără tară,
Cu bezna pe frunte, cu vîntul,
Arborii goi ai colinei.
O, voi acolo jos spre pierdutele umbre, fluvii!
Enormă stăpînire a spaimei,
Oroare a serii însîngerate, în nori de furtună.
O, popoare spre moarte!
Val livid spărgîndu-se de marginea noptii,
cădere de stele.

Acelasi gol fără leac la Federico Garcia Lorca: „Labirintele/ create de timp/ se prăbusesc.// (Doar pustiul rămîne).// Inima/ fîntînă de doruri, seacă// (Doar pustiul rămîne ).// Amăgirea aurorei/ si săruturile/ apun.// Singur rămîne pustiul” (Si după).
Un univers în continuă golire existentială si valorică – agresivă, răscolitoare, pînă la smintire – evocă în accente dramatice, profund deprimante, George Bacovia.

Imensitate, vesnicie,
Tu, haos, care toate-aduni,
În golul tău e nebunie
Si tu ne faci pe toti nebuni.

Expresivă si originală inducere a sentimentului pustiului realizează Wallace Stevens în poezia Anecdota vasului de lut, unde golul din interiorul unui vas de lut asezat pe un deal exercită magia neagră de a chema pustiul în spatiul din jur pentru a se extinde în tot tinutul: „Am asezat un vas în Tennessee. /Rotund era, pe deal. Stîrnea/ Sălbatecul pustiu/ Să-ncercuiască dealul.// Pustiul pînă la el urca//…Punea stăpînire atotîmprejur./ Cenusiu era si gol. Nimic/ Dintr-o pasăre sau dintr-o tufă/ Cum nimic era în Tennessee” (trad. Stefan Stoenescu).
Golire de orice identitate prin iesirea eului din el însusi, negarea de sine într-un spatiu buimac al negărilor ca joc al hazardului, al dislocărilor (Quadrigă) al nemotivatiei – practică Nichita Stănescu. Univers si identităti în descompunere. Se mizează pe asociatii si disociatii socante, aberante, neverosimile. Repetările devin un descîntec al absurdului. În poezia Fel de sfîrsit, Nichita Stănescu scrie că nu vrea să atingă nimic cu mâna, ci doar cu cuvintele, pentru că atinse, lucrurile – copacul, scaunul, prietenul, soarele, luna, stelele, s-ar retrage în ele însele pînă ar deveni punctiforme, Poetul însusi locuieste într-un punct, dar el urăste punctul. Negat punctul, rămîne nimicul.

Vidul negativ activ constituie energia care conduce în epoca actuală fluxul psihic pe mapamond, de unde violentele de tot felul, atentatul prin droguri asupra creierului, asupra rationalitătii, aberatiile sexuale, haosul postmodernist în arte, filozofie, justitie, politică. Un flux contagios care se propagă de la individ la individ, de la popor la popor precum incendiul într-o pădure, precum uraganele. Oare nu si materia neînsufletită este influentată de aceste energii negative cuprinzînd întreaga planetă?
Leonardo da Vinci a prevăzut această sminteală a mintii umane indusă si elementelor: „Oamenilor le va plăcea să-si vadă propriile înfăptuiri uzate si distruse”: spectacolul actual al ignorării, minimalizării sau repudierii marilor creatii ale istoriei spiritului. De aici răzbunarea naturii multiplu agresată: „Pare sigur că natura doreste să extermine rasa umană, ca fiind inutilă lumii si distrugătoare a oricărui lucru creat”. Viziunile cataclismice din Carnetele lui Leonardo, exprimate în sutele de desene figurînd revolta paroxistică a fortelor ruinătoare ale firii care, prin furtuni, cutremure, incendii, potop, ploi de foc – merge pînă la a nu mai rămîne nimic viu, – oameni, animale, vegetatie – toate aceste cele mai variate forme ale apocalipsei cosmice, reprezintă realităti teribile întrevăzute de un spirit înspăimîntat si revoltat împotriva „maleficei si crudei rase omenesti”.
Iată însă ce afirmă Blaise Pascal: „Ce este în definitiv omul în natură? Un neant în raport cu nemărginirea, un tot în raport cu neantul, o mediană între nimic si totul”. Astfel, îi revine omului fie să se autonege, fie să se autocreeze, să se înalte mai sus de sine, cum îndeamnă Nietzsche, având în acest sens deschis orizontul unei nemărginiri de sanse.

 

Home