Mitul este o suprarealitate paradigmatică, răspuns la caducitatea si imperfectiunea  vietii comune. Cele mai multe mituri sînt simboluri sau metafore ale idealitătii, produsul imaginatiei umane în formularea si întemeierea unei lumi suplimentare cu ajutorul unor prototipuri onto-axiologice matriciale, asa cum a avut loc începînd cu zeii diverselor religiilor si feluritele  istorii supranaturale care să explice destinul omului în lume. Mitul încearcă să fie o cheie la neîntelesul existentei umane si a celei cosmice si o tentativă de a depăsi, de a transcende destinul omenesc. Mitul eternei întoarceri, mitul renasterii initiatice, mitul prezentului etern sînt deschideri spre asemenea ontologii superioare, în care valorile – adevărul, binele, frumosul – sînt absolutizate, iar timpul este supus vointei de învesnicire.
                Există însă si un  alt model de mituri, care nu sînt suprarealităti, ci ridicarea la idealitate exemplară a unei realităti considerată că atinge un absolut axiologic. Pentru a da numai două exemple, mesajul iubirii si cruzimea jertfei prin răstignire au creat mitul lui Iisus.  Van Gogh a devenit ultimul mit modern prin solara sa pictură si prin absoluitatea dedicării pasionale, sacrificiale zi de zi, încheiată cu automoarte.

Două flori s-au bucurat de-a lungul timpului de privilegiul de a fi transformate preferential în mit si absolutizate pînă la sacralizare – lotusul si trandafirul.
Îndeosebi vechii egipteni si indienii au legat nemijlocit lotusul de lumea divină, constituind metafora ei germinală. Zeul solar suprem, al vechiului Egipt, Re, s-a născut din marele lotus initial, ivit din apele primordiale si a cărui corolă s-a iluminat lăuntric si s-a deschis, imagine figurată în unul din tablourile sale de Salvator Dali. Tulpina lotusului  era considerată axa universului, iar petalele manifestarea si dezvoltarea multiformă a lumii. Considerati zei coborîti pe pămînt, faraonii, luau nastere de asemenea din caliciul lotusului. O sculptură îl reprezintă pe Tutankhamon născînd dintr-un lotus albastru, specia de lotus considerată sacră în valea Nilului.
Mai adăugăm faptul că lotusul – „Domnul Parfumurilor” – al fiintării subtile – simboliza nasterea si renasterea după moarte. Muritorul care a vietuit întru adevăr, bine, frumos, dreptate se preschimbă dincolo în lotus etern, astfel că, declarîndu-se în fata lui Osiris – Sînt curat! – devine el însusi lotus, prim născut printre nemuritorii divini.

Sînt lotus inefabil, splendoare si puritate…
Printre zei sînt întîiul născut…
Sînt însusi Re si Re se află în mine,
Stăpîn pe ritmurile ce conduc Universul…
Dincolo de orice dincolo.

Lotusul  albastru era la egipteni de asemenea simbol al nemuririi, al puritătii, al frumusetii. Regina Nefertiti, sotia faraonului Akhnaton, creatorul primei religii monoteiste cu caracter universal,  purta numele lotusului si însemna „frumoasa a venit”. (Cuvîntul românesc nufăr  este de origine egipteană, transmis limbii noastre prin filieră arabă).
Pe frescele egiptene întîlnim lotusul pretutindeni – în viată si în moarte: faraonul primeste de la sotia sa în dar buchete de lotus, printesele adoră lotusul sau îl poartă pe diademă, fecioarele muziciene îsi oferă jerbe  de lotus – toate asemenea înfătisări mai ales în ritualurile funerare, inclusiv ca simplu decor.  Formînd capitelul uriaselor coloane, lotusul mărturiseste omniprezenta zeului.
                Si la Indieni, încă din arhaic, lotusul constituia floarea divină avînd complexă simbolică: matricea din care s-au născut Brahma si Buddha, simbol al iluminării spirituale, al castitătii, al nemuririi. Lakshmi era zeita lotusului. Asa cum lotusul creste dintr-un lac mîlos, tot astfel are loc nasterea stării de buddha („iluminatul”) din viata unui simplu muritor. Iluminatul, este deseori reprezentat asezat pe un tron de lotus. Buddha afirma despre el însusi: „Asa cum frumoasa floare albă de lotus nu este maculată de apă, la fel nu mă întinează lumea”, fiind vorba de lumea empirică, iluzorie, operă a Mayei. Doctrina fundamentală a budismului este continută în Sutra Lotusului sau Lotusul Legii Adevărate. Zeul luminii este înconjurat de corola lotusului. Mirosul foarte fin si capacitatea, de a nu fi poluat niciodată de praf, eliminat de pe corole prin ceea ce s-a numit „efectul lotus”, adică dezintegrarea de către petale, printr-un fenomen biologic particular, a oricărei impurităti, – au făcut să crească prestigiul fascinantei flori. Săgetile zeului dragostei, Kama, sînt reprezentate de muguri de lotus roz, simbol al puritătii si al afectiunii.  În mitologia hindusă lotusul constituie de asemenea principiul masculin, cu el unindu-se visul fecioarei:

                O, floare de lotus,
                Mi-e drag să fac baie în fata ta,
Îti îngădui să-mi vezi frumusetea.
Într-o rochie din pînza cea mai fină.
Mă cufund în apă pentru a fi cu tine.
Mă aflu înaintea ta. Vino! priveste-mă!

Datorită locului important, de mutatie a viziunii, pe care îl ocupă în istoria picturii, amintim nuferii lui Claude Monet, tablouri definitorii pentru revolutia pe care o înfăptuieste impresionismul. Artistul de la Giverny dedică lotusului mai cu seamă vastele fresce de la Orangerie. Aici Les nymphéas, devenite o bură decantată, eterică, reprezintă metafore fascinante ale „momentelor-lumină”, ale  fugitivei clipe umane.

Roza constituie un simbol al iubirii într-o arie foarte întinsă a  poeziei universale, mitizată pînă la a fi considerată regină si absolut al florilor. Sapho scria: „Dacă Zeus ar vrea să instituie o regină florilor, roza ar domni peste tot”. Horatiu evocă roza fie ca asternut al sărbătoririi dragostei (Ode I, 5), fie opunînd coroana de mirt florilor de tei si „ultimei roze” persane (Ode, I, 38) 
Roza si-a aflat glorificare prin excelentă la  poetii persani,  unde ea detine un omniprezent absolut metaforic, cu proiectare cosmică, reprezentînd principiul feminin, spre deosebire de privighetoare,  principiul masculin. Saadi, în culegerea sa lirică cea mai importantă, Grădina trandafirilor,  scrie că roza este cea care sfinteste cu parfumul ei tărîna din care ia nastere: Într-o zi din mîna unei tinere fete căzu o bucată de lut parfumat. – Esti busuioc sau chihlimbar?  am întrebat. Parfumul tău mă răpeste mie însumi. – „Am fost doar o argilă fără valoare, îmi spuse ea, dar am stat o vreme cu roza. Fără ea as fi mereu o umilă bucată de pămînt”. Roza este aici metafora poeziei care dă sens superior materiei, vietii. Rozele posedă magia de a inspira pe întelept cufundîndu-l în meditatia iluminatoare. Si poetul conchide profetic privind destinul cărtii sale: „Parfumul Grădinii mele de roze va îmbăta încă oamenii cînd  fiecare atom din cenusa mea va fi risipită de vînt”.
                Dintre alti poeti persani, pentru care roza constituie un leitmotiv, amintim pe Omar Khayyam si Hafiz. Pentru Omar Khayyam roza este un simbol multiplu: iubita, dorul si aprinsul vinului, în timp ce  privighetoarea este metafora poetului, iar în cîntul harfei cei doi se contopesc:

                Um imn închină rozei din ram privighetoarea.
                Mireasma si-o-nteteste, de dor aprinsă floarea.
                Iubita mea la harfă un cînt suav închină,
                Mai viu si-aprinde vinul în cupă-a sa lumină.

Îndrăgostit, zefirul desface vesmîntul rozei, iar frumsetea relevată farmecă privighetoarea. Poetul ne îndeamnă să ne  odihnim la umbra tufei de roze care rezumă dubla taină, a nasterii si a mortii, pe care o stie tărîna. Corelînd si cu alte robaiyate, simbolul nasterii si mortii este constituit de natura miresmei, care nevăzut se învoaltă si nevăzut dispare. „Zefirul blînd desface a rozei fină haină./ Divina-i frumusete privighetoarea-ncîntă./ Mergi si te odihneste la umbra ei cea sfîntă,/ Căci tărna-i dă viată si tot ea o întaină”.Filtrul magic al vinului înfăptuieste o triplă transmutare ontică; a licorii bahice, a cupei de clestar si a noptii care devine pleoapa unei lumini interioare:

În astă seară vinul mă-nvată-un sens mai pur:
Cu sînge cast, de roze, paharele ni-s pline
Si cupa-i modelată din închegat azur,
Iar noaptea pleoapa unei lăuntrice lumine.

Iată multiplele raporturi metaforizante ale rozei în viziunea lui Hafiz:
Se-ntoarse primăvara cu roze vrăjitoare.
Priveste-obrajii-i proaspeti, – si plantele amare
ale tristetii noastre din inimi vor fi scoase.
Vînt cald din vest sosit-a, iar rozele sfioase.
si-au sfîsiat vesmîntul sub blînda adiere.
Mi-e inima setoasă de adevăr, si-l cere
de la curata rouă. Mireasma rozei, ieri,
prin zîmbetele sale m-a luat prizonier.
Ce pătimas si dulce cînta privighetoarea,
văzînd că-n fine roza îsi sfîsie-nchisoarea.
Zefirul, iată, Hafiz, în mîinile-i usoare
a' rozei bucle joacă. Suviti de iacint
pe chipul iasomiei cu gratie se-alint.

Roza are o magie care vindecă tristetea; roua pură si limpede de pe corola rozei îi oferă poetului darul mintii – adevărul;parfumul reginei florilor poartă pe poet în inefabil; sfîsierea vesmîntului induce privighetorii cîntul eliberării întru nuntire. Natura participă la această multiplă bucurie apoteotică prin joaca zefirului în petalele, „buclele rozei”, iar gestul acesta duios este reluat de iacint alintînd cu suvitele sale chipul iasomiei care poartă  culoarea castitătii.  Acest gest este un ecou al idilei dintre roză si privighetoare.
Începînd cu poezia medievală, la europeni roza constituie un recurent motiv romantic – sentimental ori elegiac, emblematică fiind în acest sens poezia lui Pierre de Ronsard, A sa maitresse. Poetul îndeamnă iubita să-si culeagă floarea tineretii înainte de a se ofili asemenea trandafirului, care se vestejeste de dimineată pînă seara:  „Mignonne, allons voir si la rose/ Qui ce matin avait déclose/ Sa robe de pourpre au Soleil/ A point perdu… son teint au vôtre pareil…. Cueillez, cueillez votre jeunesse:/ Comme à cette fleur la viellese/ Fera ternir votre beauté”.
Shakespeare, în Sonetul XIV, utilizează trandafirul drept simbol al poeziei închinată fiintei dragi: asa cum din „suavele morti” ale trandafirilor se fac parfumuri si mai suave încă, la fel, din dragostea iubitei care se ofileste, versul poetului „distilează credinta” ei. Iar în altă parte, metafora sărutului: „Buzele lor erau patru trandafiri rosii pe aceeasi tulpină”. O interesantă interpretare mitică a trandafirului dezvoltă Rudyard Kipling în poemul Trandafirii albastri. Iubita îl roagă pe poet să-i culeagă trandafiri albastri, refuzîndu-i buchetele de trandafiri albi si rosii dăruiti. Atunci, poetul caută prin lume să afle unde ar putea creste asemenea floare, dar nu o găseste nicăieri. Între timp, iubita moare, aflînd rîvnita floare rară în bratele mortii. Ea a căutat o iubire pe care poetul nu a putut să i-o ofere, astfel că fiinta îndrăgită pleacă în căutarea idealitătii dincolo de viata comună.
Din lirica lui Arthur Rimbaud, iată această imagine a rozelor care posedă magia de a uni cerul cu pămîntul în fapta înfloririi: „Asemenea unor zei cu enormi ochi albastri si cu forme de zăpadă, marea si cerul atrag pe terasele de marmură multimea de tinere si puternice roze.” Pierre Emmanuel face schimb de identitate cu roza: „Eu dau rozei un nume/ Pentru a răspunde de acest nume/ Sufletul meu va deveni roză… Cuvîntul devine roză ideală, mister activ, care va produce în spirit simboluri.” Giuseppe Ungaretti compară aparitia zorilor cu o inflorescentă de rose in flammi – trandafiri în flăcări, metaforă a aurorei folosită de numerosi poeti începînd cu imnurile vedice. Notăm si incitanta viziune a lui T.S. Eliot: nevăzută cît timp ochiul nu se uită la ea, odată privită, roza este, – datorită multiplelor văluri sub care se ascunde, – asemenea stelei perpetui, si anume, imperiul întunecat al mortii. Prin urmare, poemul nu există atît timp cît nu este necitit, iar citit, rămîne o taină perpetuă ascunsă sub nenumărate vesminte. Căci „cuvintele dibuie” si „se ofilesc de imprecizie.”
În lirica noastră, Eminescu evocă relativ frecvent roza, mai ales în poeziile de tinerete, metafoizînd aparitia glorioasă a aurorei –, „roz-albă auroră cu buclele de aur”, „cer de-azur si roze”, „auroră trandafirie prin ferestre de smarald”; apoi în Scrisoarea IV apar rozele de Siraz din Divanul lui Hafiz. Dar regina florilor apare mai ales în episodul Dochia din Memento mori. Aflăm aici mereu reluate tablouri cromatice în care domină  grădinile si luncile de roze aruncîndu-si lumina lor pe  cer, pe lacuri, pe stînci si deschizînd feerice spatii în suflete:

Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate,
Totul e lumină clară, radioasă voluptate,
… Acolo sînt lacuri limpezim rumene în a lor fire,
De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire,
Si din curtea argintie zorile rîzînde ies.
Haine verzi si transparente coprind membrele roz-albe
Si în lac ele aruncă roze cu mînute albe,

Alexandru Macedonski serbează roza într-un număr de 12 rondeluri, începînd cu elegiacul Rondel al rozelor ce mor, si suind pînă la  extatica din Rozele noptii argintate. În postuma Zodia cumpenei, Lucian Blaga pune în balantă cenusa trupului care cîntăreste doar „cîteva roze”, rafinată metaforă: în mîna naturii, substanta care am fost devine o mînă de corole, – dar parfumate, – dar ale reginei florilor.

Poetul modern care a făcut un adevărat cult pentru trandafir, preschimbîndu-l într-un mit arhetipal, astfel că el revine în mereu alte ipostaze de-a lungul întregii sale activităti creatoare, este Rainer Maria Rilke. Pentru autorul Sonetelor către Orfeu, roza este „absolutul florilor” „Regească roză, pentru noi tu esti al floarei absolut,/ esti infinitul ei, obiectul de neistovit... Din veac ne cheamă-al tău suav parfum,/ dar să-l numim, desi-ncercăm, nu stim”. (S. O.,, II, 6). Mai mult, poetul se întreabă dacă nu cumva roza instituie acordul secret inefabil dintre fiintă si nefiintă: „Nenumărata-ti stare te face să cunosti/ într-un amestec în care toate se confundă/ acel negrăit acord al fiintei cu nefiinta/pe care noi nu-l stim?”  (Rozele, XXIII).
În S.O.,I,5, cerîndu-ne să nu facem monument funerar rozei, Rilke imaginează o subtilă apropiere între destinul lui Orfeu si acela al rozei. Roza spre gloria ei înfloreste, iar Orfeu este cînt, un altfel mod de a da în floare. La fel cum cîntul îsi ia, cu fiecare altă notă, rămas bun de la el însusi pentru a reînvia mereu si mereu, la fel Orfeu, chiar trecînd dincolo, unde nu-l putem  urmări, rămîne în continuare sunet care se învoaltă de cealaltă parte. Cîntul, confundat cu Orfeu însusi, vine si pleacă. Acelasi lucru are loc si cu parfumul: este însăsi roza, care se cheltuieste neîncetat în mireasma sa, unde se face, desface si reface neîncetat, pentru a rămîne infinit în memoria noastră. Cîntul lui Orfeu si parfumul rozei însemnează renastere perpetuă: din acest motiv nu faceti piatră funerară nici  cîntului, nici parfumului – nici rozei, nici lui Orfeu. Menirea lui este de a fi mereu dincolo. În inexprimabil.
Are loc un schimb neîncetat de spatii între corola rozei si lumea din jur pînă ce vara se preschimbă într-o „o odaie a visului”. (Rozele, XVI) Cupa trandafirului încape toată fenomenologia vie a naturii: „Vîntul, ploaia si răbdarea primăverii, nelinistea si destinul mascat, toată întunecimea pămîntului, seara, norii schimbători, fuga si apropierea lor si nesigura influentă a astrelor îndepărtate, – toate într-o lume lăuntrică ce încape într-o mînă. Ea se află acum, senină, în inima rozelor”(Cupa rozelor). Astfel, cupa rozelor este plină de o imensă comoară de fiintare, de duiosie si intime răsfrîngeri – toate „un dar pentru noi”.
                O roză singură însemnează toate rozele, dar ea este de neînlocuit: singularitate, cuvîntul suplu, perfect, înconjurat de textul lucrurilor (Rozele, VI). Roza este o carte magică întredeschisă, plină de atîtea pagini de fericire, nici odată însă citite decît „cu ochii închisi” de către adieri, pe cînd fluturii rămîn uimiti că au „aceleasi idei”. Esentă ultimă preparată lăuntric de roză este  dansul duhului său. Dansînd din fiecare petală, tulburătoarea  emotie a miresmei face pasi  în invizibil. Prin această subtilă îndoită muzică, a ochilor – petalele – si a dansului parfumului, roza devine ea însăsi nevăzută (Rozele, XVII). Roza împărtăseste toate emotiile noastre, dar nu stim misterul a ceea ce are loc în inima corolei. Sute de fluturi ar trebui să citească acest secret pe petalele ei (Rozele, XVII). Roza este nemuritoare si totodată sacră, pentru că roza ne dăruieste parfumul unei sfinte goale. Ea întruneste tulburătoarea contradictie de a fi totodată departe de Eva si totusi purtînd infinit pierderea noastră (Rozele, IX). Detinătoare a tainei sovăirii între fiintă si nefiintă, vrăjitoare a dansului vietii si nevietii, a spusului si nespusului, a prezentei si absentei, bogată si risipitoare a tot ce se află în jurul ei, roza condensează pentru Rilke un întreg univers al esentialelor sensuri.
                Cultul poetului pentru roză a culminat cu epitaful pe care îl  va destina mormîntului său din cimitirul Rarogne, aflat la 10 km de Muzot, locul de nastere a Elegiilor duineze: „Roză, o pură contradictie, voluptate,/ de a fi somnul nimănui sub atîtea/ pleoape”. Contradictia pură este cea dintre fiintă si nefiintă, esentă a vietii rozei oglindind sovăitoarea  existentă în ordine umană. În originalul german cuvîntul „pur” – reiner (reiner Widerspruch), este numele poetului, deci el însusi rămîne o contradictie între a fi si a nu fi asemenea parfumului rozei, prezent si absent totodată. Iar, cum a fi si a nu fi se anulează, – sub numeroasele pleoape ale rozei nu există nici un somn, nici o moarte, ci doar inefabilului pur. Roza, – simbol al fragileifăpturi a poetului, este delicata sinteză a aparentei antinomii viată-moarte; această antinomie se rezolvă acum într-o „voluptate supremă”:  o bucurie fără nume, culminatie ce proiectează  pe poet în „spatiul pur” de dincolo de viată si moarte,  în „locul care dintru început a fost întemeiat pentru evenimentul pur al inexprimabilului”. Astfel, roza devine metafora absorbtiei într-o trăire-limită purtînd la beatitudinea nonidentitătii, dar ascunsă, iradiind sub nenumăratele petale-pleoape:

Rose, oh, reiner  Widerspruch, Lust,
Niemands Schlaf  zu sein
unter soviel Lidern.

De observat în textul german un alt rafinat si intraductibil  joc  de cuvinte, si anume, cuvîntul Lidern – „pleoape”, sună similar cuvîntului Lieder, „cînturi”; or, recitind ultimele două stihuri sub semnul acestei înrudiri, sensul se îmbogăteste fascinant: Somnul nimănui sub atîtea pleoape-cînt. Prin urmare, pleoapele-cîntece veghează transcenderea poetului într-o stare inefabilă, aflată dincolo de viata si moarte.
Rilke sfîrseste consecutiv unei leucemii complicată cu o infectie apărută după ce a fost întepat de un trandafir cules spre a-l oferi unei adoratoare. Faptul a devenit  legendă, pe care Lucian Blaga o transpune în poezia Poetul din culegerea Nebănuitele trepte: poetul a murit, scrie Blaga, datorită unui„ghimpe muiat în azur… în simplu albastru, în simplă lumină”.
Într-o poezie din ciclul francez, Les roses, Rilke întreabă roza împotriva cui se apără cu o armă „atît de exagerată”. În continuare, afirmă  că el a îndepărtat multi din dusmanii ei, astfel că nu întelege de ce, dimpotrivă, roza răneste pe cei care o protejează. Dacă am da urmare legendei, Rilke a făcut în poemul respectiv o profetie conform căreia urma să fie ucis de floarea preferată, suind alături în absolutul ei mitic? 

Lotusul este simbol ceresc, roza simbol pămîntesc. Lotusul este divin, roza este omenească. Culoarea obisnuită a lotusului este albă, virginală, metaforă vie a luminii, iar lotusul albastru, este metaforă a eterului, a lumii zeilor; în schimb,  culoarea rozei obisnuit cîntată de poeti,  este cea a sîngelui.
Corola lotusului se învoaltă în armonie perfectă, simbol al armoniei cosmice. Feminină, rozei îi place să se îmbrace în  nenumărate voaluri care desfid sectiunea de aur, ca si cum ar ascunde o taină, pe care o apără de asemenea si cu armata de spini (l-a pedepsit pe Rilke pentru că a încercat ca  nici un alt poet, să-i dezvăluie misterul?).  
Lotusul este metafora începuturilor, a Ideilor primordiale, roza metafora lumii secunde, derivate. Astfel, lotusul este floarea emotiei intelectuale, roza este floarea emotiei inimii. Sînt simboluri cosmice complementare.