Dorin POPA

victorie inutilă, clandestină, mafiotă si analfabetă, din toată inima lor bună ca mierea în ochii alegătorilor/ alesilor

se dedică lui daniel&andi, mitică o., amdrei c., steve a., costică s., ghită&bazil (care au/ are-n cap trotil), pt. că e damă bună

prietenul meu Laur
a plecat de 10 ani deja,
s-a plictisit înainte  de a reusi
să cucerim
împreună lumea...

Laur s-a dus
si mi-a rămas în brate
întreaga glorie a victoriei

este victoria mea, întreagă
si
o strîng în brate pînă la betie,
pînă la vertij,
pînă la pierderea urii de sine…
victorie completă, visată, avută

victorie înaltă, de neatins în comunism
nimic nu o poate umbri
nici pumnii cetosi aruncati cu dispret de Daniel si Andi,
doi vajnici apărători ai literelor asemeni lui Vanghelie,
iubitori ai binelui, universitătii si dreptătii gen Mischie,
nici jocul dublu, triplu, multiplu si atît de dulce-strengar
al lui Andrei, prietenul meu, care-l sperie de moarte pe Vasile,
nici gura stirbă a piticului Mitică din Parlament (nu mai tin minte care parlament,
că el se alege peste tot, chiar si în China sau Cuba)

Cătălin si Nichita îmi sterg cîte o  scatoalcă în ziare benigne, locale,
la TV sînt amenintat cu moartea, pentru că am îndrăznit să circul pe stradă
si am mai vrut foarte mult să salvez viata unui om,
care a ales sinuciderea pe masina mea,
Valeriu priveste ciudat si nesigur cum nava mi se scufundă,
dar nu se poate decide, nici după 20 de ani,
Stefan asteaptă să vadă dacă nu cad dracului după
atîtea mansarde receptate direct în figură,
Liliana ar lupta pentru mine,
dar dusmanul este nevăzut & puternic...
Doar Vîntu  adie peste mintea ca un fulger din era albastră
peste capul ofilit de tînăr al lui Daniel,
care încă impune în fata lui Andi, Mitică si Andrei ,
pe căi oculte si revolute,
o nouă si mereu aceeasi mecca.

A mea este victoria,
mai ales că vor începe în curînd cîinii
să se ospăteze din hoitul acesta desirat,
pe care uneori îl dau cu sampon,
un trup demult pus la fezandat de băietii acestia atît de dulci, atît de tandri
si atîta de educati în plutitul pe deasupra oricărei nevoi omenesti
cu atît de multe posibilităti
de a reface oricînd si mereu
ascultătoarea realitate
în care
încă
îmi duc zilele
fericit.

Laur s-a dus
si am rămas
cu întreaga glorie a victoriei
de a primi pumni sănătosi în plină figură
de la
Daniel, Andi, Andrei, Mitică, Vasile, Costică, Ghită
si
tot neamul lor de băieti.
Descurcăreti.

Amin!
Să-i aibă si  Domnul în mare pază si în mila Sa!
Măcar pe ei......tot ei......mereu ei....

 

 uite-o pe Codrina

care nu atinge decît amintirile,
nu surîde decît imaginatiei  mele
si nimeni nu o pedepseste....
 Da, da, o populatie românească bizară,
extrem de civilizată,
cultă si diafană, delicată pînă la împietrire,
sfioasă si demnă precum concertul nr. 1 al lui Paganini
sau precum o arie de Ceaicovski ori Bramhs,
pretoriană asemeni privirii migdalate a lui
Luciano Pavarotti
si
visător-obosită ca  genele imensului poet roman/ evreu Paul Celan
din Cernăuti, sinucis la Paris, mai celebru în latin-america decît Che Guevarra
si
nesilabisit  în România......

 

ce  gînd besmetic,
cine să o pedepsească pe Briena,
cine o poate privi în fată,
cine îi poate sesiza surîsul de parfum japonez,
cînd Mozart, Bach, Pacino, De Niro si Becham au atîtea probleme
si cînd Luchino Visconti ori Fellini s-au retras veseli si neînduplecati?
  
nu poate fi
decît
adevărata Briena,
adevărata Codrina,
Penelopa, Elena,
adevărata Euridice,
Laura sau Alia,
neasemuita Alia,
da, ea ar putea fi,
căreia, cîndva, i-am murmurat o melodie,
pe care numai ea spune că a auzit-o,
numai ea mărturiseste
si pe care nu mi-am amintit-o niciodată...
– mă încercă uneori doar cîte o tresărire, privind la zîmbetul ei nelumesc...
...devastator, bun si inocent... –

ea este, chiar ea!
probabil, aproape sigur, ea a inventat melodia pe care,
cu generozitate,
mi-o atribuie (comportament de româncă, chiar dacă vă miră, iubiti cititori!)

în urmă cu 11 de ani,
cu o miscări de reptilă orgolioasă si demnă,
 de Alia
m-am apropiat

cu un zîmbet, a înteles
si... m-a îngăduit 
de parcă favoruri imense (si ofrande asisderea) îi despleteam fir cu fir
pe un covor imaginat, fireste, de ea

m-am supus ca într-o glumă, ca într-o joacă,
asteptînd mereu, din clipă în clipă,
să înceteze si vraja si impostura printului căzut
pe care mă învredniceam să-l întrupez
cu frica stiută
că nicicînd nu voi mai fi chemat
într-un joc atît de minunat (si atît de pe placul zeilor)

 s-a prăpădit, a dispărut
impostura mea
si
cineva
mi-a dat puterea de a-mi îndrepta coloana vertebrală
de vierme  benign
si ea  nu plecase....

Alia nu plecase, Alia tot nu pleacă...

cine să mai înteleagă ceva?
Dumneata, cititorule  obosit,
în măsura în care chiar existi,
întelegi?
Ce întelegi?
– Explică-mi si mie, ca unui frate viclean, ros de impostură,
 de neputintă si de orgoliu, dar frate!
  
acum, dezinvoltă,
imperială,
ciudată,
gingasă,
cu cismulite nordice mulate
pe pulpele-i diafane, zvelte
si chinuitoare,
păseste prin Copou,
chiar înaintea mea
si
as putea să o strig,
as putea să o opresc
măcar o clipă
din mersul ei triumfal si sălbatec
prin viata mea...
  
dar....care-i viata mea?
  
a cui este viata aceasta pe care prietenii mi-o trîntesc în brate,
mi-o îndeasă în buzunare,
spunînd că-mi apartine?

si, mai ales, Cititorule,
de ce are trebuintă Alia de mine,
pentru ce?

pentru Cine?

neschimbată-i Alia-Codrina

neschimbată-i Codrina,
ba parcă este chiar mai frumoasă

dezinvoltă,
imperială,
ciudată,
gingasă,
cu cismulitele norvegiene mulate
pe pulpele-i diafane, zvelte
si chinuitoare,
păseste prin Copou,
chiar înaintea mea,
aproape atingîndu-mă
cu privirea-i de bici, hermetică,
blîndă si caldă în momentul imediat următor
  
nu poate fi
decît
adevărata Codrina,
ea este, chiar ea!

în urma cu 30 de ani
aproape la fel o pierdusem,
cu o miscare gresită, cu un zîmbet în plus
ori în minus,
cu un tandru si plin de lasitate gest

în urmă cu 30 de ani
s-a prăpădit, a dispărut....
si ani de zile
n-am mai iesit din cochilia mea,
oricine mi-a cîntat/ încîntat auzul,
oricine m-a ademenit,
fără să mă poată ademeni.....
Codrina plecase....

Codrina plecase si...
Codrina plecase si...
Codrina plecase si ...eu
făceam umbra degeaba pămîntului,
desi nu ieseam în lumina decît noaptea....

Codrina plecase

acum, dezinvoltă,
imperială,
ciudată,
gingasă,
cu cismulitele nordice, daneze, mulate
pe pulpele-i diafane, zvelte
si chinuitoare,
păseste prin Copou,
chiar înaintea mea
si
as putea să o strig,
as putea să o opresc
măcar o clipă
din mersul ei triumfal si sălbatec
prin viata mea,
dar....

si abia mă aud murmurînd,
aproape doar pentru mine însumi:

– Alia, Alia, A....
a....

aliaaaaa!

 

  Home