POEZIE SI IROSIRE

George POPA

 

Poetica irosirii

 

Words… words… words…

Shakespeare,Hamlet

 

Din mii si mii de vorbe consist’ a noastră lume

Din fraze ‘mpestritată, suflată din nisip.

Eminescu,Icoană si privaz

 

Adevăratii filozofi greci sînt presocraticii, afirmă Friedrich Nietzsche. Din vastele lor poeme a luat nastere filozofia europeană. Ei au creat liniile directoare pe care s-au construit filozofiile ulterioare, de la Platon si Aristotel pînă la Edmund Husserl si Martin Heidegger, constiinta irosirii existentiale si prisosul gîndirii entuziaste fiind constantele acelor primi „iubitori de întelepciune”.

Condus, cum singur o spune, de Nimfe către Divinitate, care l-a primit binevoitoare, Parmenide află de la aceasta în versuri înaripate, în ceea ce s-a numit betia eleatică, unitatea absolută a Fiintei, comparată cu o sferă care se echilibrează din toate părtile prin ea însăsi. „Este indispensabil ca ea să nu fie în nici un loc susceptibilă de mai mult sau de mai putin… Fiinta este. Ea este increată, nepieritoare, căci ea singură este completă, imobilă, fără vid si discontinuitate, eternă fără miscare si devenire. Nu se poate spune că ea a fost sau va fi. Pentru că ea este întreagă în clipa prezentă, una continuă, nelipsindu-i nimic”. (fr. 1-6 poemul Despre Natură).

Subliniem că la Parmenide, metafizica cea mai abstractă constituie emotie intelectuală. „Intuitia sa filozofică, apărînd ca o revelatie a găsit în el pe pictorul său” (M. si A. Croiset: Literatura greacă). Si pentru a asigura armonia interioară a sferei Fiintei, „mai înainte de toti zeii Divinitatea a creat pe Eros”. (fr. 13).

Dar această idee a unei totalităti armonioase care nu cunoaste nici minusuri nici plusuri, fiind egală cu ea însăsi din vesnicie în vesnicie, a rămas o unicitate în gîndirea grecească antică. În rest domină ideea de irosire, adică de devenire, de pierdere continuă, urmată de refacere, pentru ca apoi ciclul să se reia mereu si mereu de la capăt. Anaximandru, de asemenea în limbaj poetic, introduce ideea că infinitul, în sens de indefinit, supus unei miscări eterne, este principiul si elementul fiintelor si a tot ce există – ceruri si toate lumile.

Ultimul reprezentant al scolii eleate, Melissos din Samos introduce însă ideea infinitudinii Fiintei. Ca si Zenon, al cărui ultim discipol a fost, el afirmă că Dumnezeu este unul si totul; unul este etern, nemărginit si imuabil. Si formulează ideea conform căreia dacă Fiinta s-ar divide, ar intra în miscare, dacă deci devine, ea moare.

În poemul Despre Natură, care cuprindea cinci mii de versuri, din care s-au păstrat patru sute cinci zeci, Empedocle un adevărat taumaturg, care se credea zeu, „mergînd din creastă în creastă”, vorbeste însă de discordie ca principiu al cosmosului, si anume, lupta dintre Iubire si Ură, de unde irosirea existentială. „Lumea ia nastere si moare după cum predomină Ura sau Prietenia (dox. 331)”Este o luptă eternă între Unul si Multiplul. Prin diviziunea Unului, („toate membrele zeului au fost smulse unul după altul ”, fr. 31)se constituie Multiplul, lucrurile iau nastere si nu durează etern, conceptie care va alcătui ideea despre tragic a lui Hölderlin. Unirea dintre iubire si ură creează si ucide, dezunirea creste si risipeste. Risipa, irosirea este dublă si nu are oprire. „Degajîndu-se, focul produce rasa bărbatilor si a femeilor cu rîuri de lacrimi”(fr. 62), iar gîndirea omului este sîngele care afluează în jurul inimii. Dar, în măsura în care schimbarea eternă nu are termen, lucrurile persistă mereu în cercul imuabil al existentei pentru revenirea ciclică (fr.17). „În măsura în care perpetua schimbare nu se opreste, elementele persistă mereu într-un ciclu imuabil” (fr. 25). Lucretiu afirma despre Empedocle că „niciodată nu a existat un om mai superior, mai sfînt, nai uimitor. Versurile sale sînt expresia unui spirit divin care ne expun ilustrele sale descoperiri. De abia dacă s-ar putea crede că ar fi iesit dintr-o substantă muritoare” (De natura rerum, I, v. 714 etc.).

Anaxagora din Clazomenes, a cărui patrie era cerul si contemplarea astrelor misiunea sa, cum singur se prezintă, introduce ideea de haos, dezordine, opusă cosmosului – ordine, si cea de ratiune – νους , inteligentă, fiintă gînditoare. Aceasta este Dumnezeu care organizează haosul primordial. El afirmă că nimic nu se naste si nici nu piere, ci că lucrurile deja existente se compun si se dezagregă ciclic. Este un joc al nasterii si irosirii, pentru a urma renasterea acelorasi lucruri.

Pentru că totul se află într-o lume unică unde nici un lucru nu este total distinct de un altul.

La Democrit Fiinta unică a lui Parmenide – un fel de atom imens – devine o infinitate de atomi mereu în miscare care se unesc sub diverse forme si îmbinări, alcătuind lucrurile. Hazardul este cel care comandă diversele combinatii. Totul este un vîrtej, acesta este destinul – o risipă atomică, o nastere si irosire eternă. Desi doctrina sa este materialistă, Democrit afirmă că, în realitate, noi nu stim nimic, pentru că adevărul se află în fundul abisului. Dar este interesant locul pe care filozoful din Abdera îl acordă poeziei, operelor frumoase: „Tot ceea ce un poet scrie inspirat de suflul divin este în mod superior frumos” (fr. I8). „Marile bucurii provin din contemplarea operelor frumoase (fr.194). „A-si reprezenta mereu ceva frumos aceasta este vocatia unei inteligente inspirate de zei” (fr. 112). Astfel, drama hazardului nasterilor si a pieirilor este contracarată de poetic, de artă. Martin Heidegger va prelua această viziune de la Democrit.

Cel mai categoric privind ideea a tot irosirii este Heraclit. Pentru el, totul este joc si aparentă, constată Nietzsche:„Moarte este tot ceea ce vedem în stare de trezie, vise, ceea ce vedem dormind… totul se face si se distruge prin discordie. Toti trăim propria moarte”. Irosirea eternă este legea universului. „Dumnezeu este focul periodic etern, este logosul (dx.303, 322), Totul are loc după fatalitate, a cărei esentă este logosul ce pătrunde substanta universului, germenele nasterii a toate si măsură a unui ciclu determinat. Prin foc se nasc si prin foc pier toate. Iau nastere anume pentru a muri.

Va veni sofistul Gorgias, care afirmă că ne irosim inutil gîndirea crezînd că există vreo certitudine, formulînd în acest sens trei principii: nu există nimic, dacă există ceva, acest lucru nu poate fi cunoscut si chiar dacă vreun lucru este cunoscut, el nu poate fi relevat, comunicat.

Precum se vede, în afară de Parmenide, care credea că totul este o sferă limitată „perfect rotunjită”, ceilalti presocratici, umplu spatiul dincolo de ratiune – νους – cu infinit sau cu nefiintă. De aici porneste idea de risipire, de irosire si refacere necurmată.

Dar si Parmenide vorbeste despre cei care îsi irosesc sansa adevăratei cunoasteri, încercînd tot felul de experiente „cu ochii orbi, urechile surde si cuvintele unui limbaj grosolan” (fr.1).

O mare, primordială irosire ontologică apare la Platon: lumea pămîntească, empirică nu este decît o existentă de al doilea grad, o răsfrîngere, o emanatie caducă si pieritoare a arhetipurilor, a Ideilor eterne din transcendent. Din acest motiv ea este imperfectă, grevată de erori si supusă mortii. Teoreticienii dogmelor crestine se vor inspira de la această conceptie platoniciană, care la rîndul ei amintea de viziunea vechilor egipteni pentru care viata pămîntească era o stare imperfectă si din acest motiv, o pregătire pentru întoarcerea în cerul lui Re, a Zeului soare. Ceea ce se irosea aici, se absolutiza în Cîmpiile Hialu de dincolo. Crestinismul prelua acelasi scenariu.

 

Existenta de model uman este o irosire a fiintării,aceasta poate fi de două feluri: risipirea de către om pe o viată nesemnificativă axiologic si irosirea prin rău si moarte, exercitată de către un destin fatal, incontrolabil. Ideea irosirii vietii aici pe pămînt în „perpetuă eroare” – fără sanse sau cu sanse de mîntuire – este concentrată si întruchipată în Infernul lui Dante, rezumată fiind în Divina Comedia peste un mileniu de asezare a vectorilor gîndirii crestine.

În fascinantele sale robaiyate, poetul, filozoful, astronomul, matema-ticianul Omar Khayyam ne va deschide una din cele mai expresive viziuni a irosirii, a desertăciunii si evanescentei ontice si axiologice ale lumii:

 

Cînd am să plec din lume n-au să mai fie flori,

Nici chiparosi, nici buze, nici vin cu-arome fine.

Nici zîmbet, nici tristete, nici înserări, nici zori.

Nu va mai fi nici lumea, căci gîndul meu o tine.

 

Nu stiu a lumii taină, oricît m-as strădui.

Si dacă as afla-o, la ce mi-ar folosi?

Fiinta, nefiinta – sînt una? Sînt extreme?

În una plînge viata, în alta moartea geme.

 

Din cît ascuns e-n taină, din cît este vădit,

Un adevăr rămîne: din humă sfărmicioasă

În lacrimi înmuiată e omul plămădit;

Trăieste-un ceas sau două, si-n neant se-ntoarce-acasă.

 

Mă-ntreb: ce-mi apartine cu-adevărat? Ce rost

Avui, cînd fără urmă am să mă pierd în moarte?

Un scurt incendu-i viata. Văpăi de toti uitate,

Cenusă spulberată în vînt: un om am fost.

 

Miresme, cupe, harfe si bucle aurii:

O, jucării sfărmate de Vreme, jucării!

Gînd, faptă, renuntare, virtuti, căinti si rugi:

Cenusi pe care Timpul le spulberă, cenusi...

 

Si iată si melancolia lui Hafiz:

 

A faptei noastre roadă e doar desertăciune,

iar ale lumii jocuri sînt tot desertăciune.

 

Iubirea pentru Draga-mi tot sufletul mi-l umple,

dar inimă si suflet sînt doar desertăciune.

 

Sîntem, în asteptare pe tărm în fata mortii -

de la pahar la buze e doar desertăciune.

 

Trăieste-n pace-o vreme, cînd caravana vietii

îti dă răgaz, căci timpul e doar desertăciune.

 

Nu da vreun gînd pe ziua cînd roza se va stinge,

ci ca si ea fii vesel ! În rest, desertăciune !

 

Nu-ti semeti credinta, căci diferenta dintre

moschee si tavernă e doar desertăciune.

 

Durerea mi-a fost partea si un nedrept destin,

dar ca s-o spun multimii e doar desertăciune.

Faimos e astăzi Hafiz, dar vinul îti va spune:

si nume rău si faimă – sînt doar desertăciune.

 

Poetul care în Renastere trasează în mod lucid si amar sensul marii irosiri existentiale, este Petrarca. Autorul Sonetelor trasează următorul cerc de interconditionări, care se urmăresc în mod fatal: dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea, moartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpul învinge gloria. Căci „timpul ruinează totul si îl aruncă în mare”.

François Villon deplînge în majoritatea poeziilor sale vîntul spulberării în neant pe care timpul îl abate asupra omului, celebru fiind refrenul: „Mais où sont le neiges d’antan?”- dar unde sînt zăpezile de altă dată?- Simbolică peste toate este poezia Celle qui fut la belle Haulmière. Este vorba de o curtezană foarte vestită la vremea ei care, acum bătrînă, evocîndu-si gloriosul trecut, îsi contemplă cu dezgust ruina corpului atît de rîvnit altădată. Într-o celebră sculptură, Auguste Rodin imortalizează momentul acestei crude meditatii.

Shakespeare pune la îndoiala atît valoarea existentei cît si a nonexistentei si se întreabă cu spaimă: după visul rău al vietii, ce alt abis spăimos vom trăi dincolo, iar Macbeth după ce ucide, adică imită ceea ce natura face în fiecare clipă, meditează asupra tragicul absurd al existentei:

 

Mîine, si-apoi mîine, si iar mîine

Cu pasi înceti se-alungă de la o zi la alta,

Pînă la ultima silabă-nscrisă-n timp;

Si ierii nostri toti au luminat smintitilor

Drumul spre-a mortii pulbere.

Stinge-te, tu, flacără de-o clipă !

Viata nu-i decît o umbră călătoare, un biet actor

Ce-si chinuie si fuduleste ora lui pe scenă

Si-apoi nu-l mai auzi nicicînd: e-o poveste

Spusă de-un idiot, gălăgios si plin de furie,

Si ne-nsemnînd nimic. (Macbeth, V, 5)

 

Tragedia Faust marchează un moment capital în evolutia ideii de irosire existentială si valorică. Personajul lui Goethe, după ce îsi iroseste viata reală care îl nemultumeste, reia ciclul vietii pe plan magic, constituit de asemenea dintr-un lant de irosiri, presărate si cu ucideri, pentru ca pînă la urmă să considere că afirmarea vietii materiale este cea esentială, spiritualitatea rămînînd astfel în suferintă, artificiul erotic final al mîntuirii fiind o licentă poetică.

Una din cele mai tragice constiinte a irosirii ab initio a valorii fiintării de către Creatie este lirica lui Leopardi: „Amaro e noia la vita, altra mai nulla; e fango il mondo… E funesto a chi nasce il di natale” – amară si plicticoasă este viata, si noroi este lumea… Ziua de nastere este funestă pentru cel care se naste.

Pe revers, o constiintă tragică a irosirii vietii, de această dată de către om prin propria eroare, este cea a lui Oscar Wilde. In impresionanta scriere De profundis, poetul englez mărturiseste dramatic istoria sfidării nesăbuite a moralei publice si a frumusetii genuine în favoarea unui snobism si a unui dandism care acum îi repugnă total – astfel că suferinta – „este o clipă foarte lungă”, este unica posibilă reparatoare a îndelungii erori.

Charles Baudelaire, după ce află în insula Cythera imaginea propriei vieti care s-a complăcut în păcat, invocă tragic Divinitatea:

 

Dans ton île, o Vénus! je n’ai trouvé débout

Qu ’un gibet symbolique ou pendait mon image.

Ah! Seigneur! Donnez-moi la force et le courage

De contempler mon coeur et mon corps sans dégoût!

 

„În insula ta, o,Venus! nu am aflat/ Decît o spînzurătoare simbolică de care atîrna imaginea mea./ Ah! Doamne! dă-mi puterea si curajul/ Să-mi contemplu inima si trupul fără dezgust !” Acea imagine era un stîrv hăcuit de păsări si jivine de pradă.

Despre irosirea valorică de către modernitate pe planuri multiple, Arthur Rimbaud scria: "La ce bun o lume modernă dacă ni se servesc asemenea otrăvuri? Lumina este alterată, forma secătuită, miscarea rătăcită". Georg Trakl: „Flacăra arzătoare a spiritului o molimă o hrăneste astăzi”; Rainer Maria Rilke: “Noi am părăsit zeii pentru deseuri rău mirositoare”. S-a ajuns la depoetizarea, despiritualizarea, desacralizarea lumii.

Eminescu puncta sintetic cosmica irosire: „nimicnicie, umbră, mizerie, peire”. „Viata noastră este o eroare perpetuă”.. „Au sens e în lume?”. Si geniul eminescian ridică o întrebare profund tulburătoare, unicat pe plan universal : „Nujunghiem fiinta pe-altarul omenirii?” Nu cumva omul este singura formă ontică, iar ea este chemată ca să ucidă fiintarea? Taina acestui esec al fiintării rămîne ascunsă pentru totdeauna. Imnul rigvedic al Creatiei se termină cu întrebarea: Unul stie sau nici el nu stie dacă a creat sau nu lumea? Mai afund cu nedezlegarea misterului originii si sensului Fiintei nu se poate înainta.

După ce în primele nouă Elegii duineze parcurge o serie de simboluri caracterizînd lumea umană ca realitate sub paza Îngerului care face legătura între real si transreal – îndrăgostitii, saltimbancii, eroul,singurătatea omului, dificultatea comunicării, caducitatea ontică, Deschisul, misiunea poetului de a înfrunta îngerul cu creatiile artistice – în a zecea elegie, scrisă după un deceniu, apare concluzia: totul se iroseste, se sfarmă, coboară în moarte:

 

Si noi care-ntelegem norocul

Ca pe un suis, sîntem cuprinsi de-nfiorare

Care-aproape ne doboară

Cînd ceea ce este fericit cade.

 

În perioada a doua a creatiei sale, inaugurată de Pasii profetului si continuată cu În marea trecere, Lauda somnului Lucian Blaga se plînge de disontologia lumii, de irosirea nonvalorică a lumii, asa încît începe un periplu al negării, inaugurat prin gestul de a astupa cu pumnul toate izvoarele fiintării; si, afirmă că, aici si dincolo, nu răsună decît golul, Cuvîntul moarte constituie refrenul acestei aventuri a tăgadei, Dumnezeu este perceput ca un “pom blestemat”, iar pasărea Phoenix – simbolul unei posibile renasteri, nu mai zboară peste cetate. Miscarea lumilor nu este altceva decît o preamărire a somnului. „Cu coasa tăgăduirii pe umeri”, se îngenunchează “lîngă steaua cea mai tristă.” Orice sămîntă fiind zadarnic aruncată, si poetul se apără de viată, acest spatiu al nimicniciei si dezolării, prin actul tăgăduitor suprem: “eu nu vreau să mai fiu, amin”.

Irosirea unei existente ab originem nonvalorice străbate volumul lui George Bacovia, Plumb. Nici o sansă nu este dată iesirii din haos, descompunere, sîngerări, plînset, singurătate, delir, nebunie etc.

 

Imensitate, vesnicie,

Tu, haos, care toate-aduni,

În golul tău e nebunie

Si tu ne faci pe toti nebuni.

 

Imensitate, vesnicie,

Pe cînd eu tremur în delir,

Cu ce supremă ironie.

Arăti în fund un cimitir.

 

Si conchide cu spaimă: „Si tare-i tîrziu/ Si n-am mai murit”

Radicalism atotnegator, postmodernismul confirmă profetia eminescia-nă a prăbusirii tuturor valorilor, proclamînd: viata trebuie irosită în secvente versatile de flush, cu refuzul valorilor spirituale, refuzul ratiunii, fără criterii, fără elite, apusul intelectualitătii; mari creatori ai spiritualitătii; cultura elitistă înlocuită cu era culturii mass media, TV fiind cea mai postmodernă; în fine, – eul este o himeră, este instabil, se dizolvă de la un moment la altul, de unde ideea amneziei identitătii si impersonalismul cultural.

Arthur Rimbaud proclama ironic: „Trebuie să fim absolut moderni”. Si tot el completa: „Sigur este supliciul”. Asa s-a ajuns ca în postmodernism versificările să tortureze cuvintele, sensurile si pe cititor, pictura formele si pe cel ce priveste, compozitiile muzicale să chinuiască sunetele, instrumentele muzicale si auzul. Revelatoare pentru tabloul repudierii valorilor spirituale în epoca moderno- postmodernistă, sfîrsind cu suprimarea omului, este poezia lui Arman Robin, Program în cîteva secole:

Se va suprima sensul cuvîntului

în numele Sensului cuvîntului,

apoi se va suprima sensul cuvintelor.

Se va suprima sublimul în numele artei,

apoi se va suprima arta.

Se va suprima scrierile în numele comentariilor,

apoi vor fi suprimate comentariile.

Se va suprima sfîntul în numele geniului,

apoi se va suprima geniul.

Se va suprima profetul în numele poetului,

apoi se va suprima poetul.

Se va suprima oamenii de foc în numele celor iluminati,

apoi se va suprima cei iluminati.

În numele nimicului se va suprima omul.

Se va suprima numele omului.

Nu va mai exista nume.

Aici sîntem.

 

*

În contextul cărtii lui Erasmus – Laus stultitiae – unde se vorbeste de irosirea mintii pe nesemnificativul prostiei, fie naive fie intentionale, vicioase, amintim din poetica artelor picturale trei universuri expresive care desfăsoară o largă paletă a hipostazelor smintelii omenesti. O defilare spăimoase măsti si monstri. umani sau zoologici bîntuie lumea din tablourile lui Hieronymus Bosch, cele mai inventive si celebre tablouri fiind Grădina plăcerilor si Judecata de apoi. Din creatia lui Pieter Brueghel, impresionante sînt în primul rînd pînzele Lupta dintre Carnaval si Postul mare, Triumful mortii si o alegorie lugubră războiului, Dulle Griet – „Margot nebuna”. Arta lui Francisco Goya este de asemenea o defilare de măsti si o biciuire severă a viciilor, lucru care are loc atît în tablourile în ulei (de exemplu, Scenă de vrăjitorie în care un tap supradimensionat predă arta magiei negre), dar mai ales în gravurile intitulate Capricii, dintre care deseori evocată este lucrarea Somnul ratiunii naste monstri.

 

*

Legea de întotdeauna a poeziei este nobletea simtirii si a gîndirii, pentru că, scrie Aristotel „Poezia este mai adevărată si mai elevată decît istoria”, iar Hölderlin:„Poetic trebuie să vietuiască omul pe pămînt”.

A scrie versuri este infinit mai lesne decît a face din viată un poem, asa cum a făcut omul ancestral, care a creat poezia sublimă privind întrebările majore al existentei, precum problema prieteniei si a mortii în Ghilgames al sumero-babilonienilor, problema Creatiei în Rig-Veda a indienilor, moartea ca nuntire cu natura în balada Mioritei a vrîncenilor. Poezia era modul lor de a exista, iar orosfera reflexul unei magice dedublări. Căci magie era poezia pentru ei.

Actualmente, datorită multiplicării revistelor si a editurilor, precum si plasării pe internet, fenomenul scrisului versificat s-a intensificat inapreciabil de mult. Analog Verbului Prim care a creat lumea, autorul unei poezii este încredintat că făureste o altă lume, care este a lui si în care se refugiază din linearitatea prozaismului zilnic. Dacă verbul din zori a creat o lume cu ontologie bolnavă: suferinta, răul, moartea – poetul ambitionează să creeze o altă lume, , care se vrea ideală. Asa fiind, îti poti irosi viata scriind poezii cu ideal irealizabil. Dar tocmai acest lucru înfăptuieste poetul; în poezie el trăieste o viată superioară, îsi trăieste eliberarea de viata comună. Intrată în circuitul editorial, poezia recreează constiinte, sensibilităti, comportamente, fiinta autorului devenind cu atît mai deplină.

În raport cu hermeneutica, exegeză iluminată, critica este în general o imensă irosire de cuvinte, o parazitare adesea nu doar cu aere de infailibilitate, dar si de executie inchizitorială a unor autori. În acest sens, actuala supra productie de versuri este o mană cerească pentru critici. Un beneficiu de care poate dispune un critic constă in sansa de a deveni celebru negînd opac un poet veritabil.

Dar vanitas vanitatum, omnia vanitas: ce înaltă, dureroasă constiinta despre timpul irosit cu opera sa a putut avea Leonardo da Vinci, geniul cel mai complex al tuturor vremurilor, afirmînd: „mi-am irosit viata”! Beethoven, cel care a învins destinul în Simfonia a V-a, s-a bucurat de frumusetea naturii în Simfonia sasea si a cerut oamenilor să se unească pentru a cînta bucuria de a exista, în Simfonia a IX-a, afirma cu putine zile înainte de a muri: „am scris cîteva note”, iar în momentul ultim: „sfîrsită comedia”. Cel mai luminos dintre pictori, Van Gogh, replica fratelui său Theo, care încerca să-l încurajeze în momentul mortii: „Este inutil, tristetea o să dureze pururi”.

 

Dar i-a fost dat omului să i se încredinteze Fiinta menită în mod fatal mortii (Sein zum Tode) pentru a fi perfectată, scrie Heidegger. Iar omul încearcă să o salveze prin poezie, prin artă. Viata fiind o risipă a fiintării, poezia este un prisos care încearcă să vindece irosirea primordială. O face preschimbînd irosirea originară în secvente de prezent etern, în bucurie punctiformă situată în afara „vesnicei treceri”. Asa omul „păstoreste” Fiinta.

Lumile universului constituie o continuă revărsare de prisos, urmată de infinită irosire – iar ciclul se reia la nesfîrsit. Căci eternitatea de model uman este intermitentă, se hrăneste din pierderi si reînnoiri, asemenea unei desfăsurări muzicale: sunet, moartea sunetului, nasterea sunetului nou din energia sunetului care tocmai s-a stins. Muzica este mulajul lumii, afirma Nietzsche. Si noi sîntem o notă în această universală nastere întru irosire.

Vom renaste – în ce viitoare notă?

 

 

Home