POEZIE SI AMBIGUITATE
George POPA

Poezia si Ambiguitate

Timpul – imaginea mobilă a vesniciei.
Platon

Ambiguitatea în literatură, în artă constituie un instrument curent de exprimare. În poezie, întîlnim ambiguitatea de la Pindar pînă la Dante, Shakespeare sau Rimbaud, pentru ca din secolul trecut ea să devină un recurs iterativ, primatul fiind detinut de suprarealism, poezia experimentală, poezia concretă – alături de teatrul absurdului si filozofia paradoxurilor, model Sartre, Lacan, Derrida. Apelarea la mituri grecesti, biblice si mai cu seamă la metaforă, asigură întelesul plurivoc al unor creatii.

Ambiguitatea unui poem poate fi datorită unui travaliu volitional, a unui joc de a conferi deschideri diferite receptării, sau este reflexul ambiguitătii a însăsi cunoasterii umane si, consecutiv, a cuvântului care traduce spatiul cognitiv. În acest ultim caz, ambiguitatea nu mai este un joc, ci o dramă a cunoasterii si, implicit, a numirii. Goethe afirma:„poezia este prin ea însăsi o trădare”. Iar Alain Bosquet: „Poetul a vorbit: aceasta este erezia sa”.
                Ambiguitatea poate fi sintactică, semantică, – un cuvînt, – o secventă a unei poezii inducînd idei sau sentimente antitetice – sau în ce priveste logica internă a poemului, structura sa. Prototip al ambiguitătii este întrebarea hamletiană, To be or not to be, that is the question – cu dezvoltarea ei pe parcursul celebrului monolog, idee reluată dramatic de Eminescu atît în Mortua est!, cît mai ales în postuma Bolnav în al meu suflet.

Filozofic vorbind, ambiguitatea este definitorie pentru formula ontologică umană, viata purtînd în ea germenul pieirii. Pe de altă parte, si capacitatea de cunoastere este ambiguă. Astfel, cuvintele, instrumentul nostru cognitiv de identificare a lucrurilor, au dublă entitate: necunoasterea esentei reale a lucrului numit, care rămâne un mister, si propria fiintare a numirii conventionale, o haină pusă arbitrar pe acea taină, vesmînt confectionat de colaborarea dintre simturi si intelect. Salvarea, linistea noastră sunt asigurate de complacerea tacit asumată în a considera că si lumea si cuvintele corespund realitătii cu care ne-am familiarizat.
                Atunci ce face cuvântul în poezie? Nemultumit de axiologia realitătii de fiecare zi, poetul încearcă să creeze o lume suplimentară care să asigure o fiintare mai înaltă valoric. Astfel, consimtim la o autoiluzionare dusă până la încîntare. Deoarece cuvântul locuieste o absentă, mai bine spus, un substitut conventional al esentei lucrurilor, este deci ambiguu în viata de fiecare zi, în poezie el vrea să devină o certitudine, prin urmare, o altă iluzie, cea a înfăptuirii unei idealităti onto-axiologice. Tine de măiestria poetului, de magia sa de a-i anula cuvîntului ambiguitatea din viata comună si de a-l certifica la un nivel cât mai înalt, mai aproape de absolut, în scopul de a ne convinge de această dublă performantă – depăsirea ambiguitătii reale si trăinicia „învesnicirii” creată poetic.
                Or, a învesti cuvântul, deja ambiguu prin imperfectiunea cunoasterii umane, cu o nouă ambiguitate constituie pentru receptivitate un joc periculos. Este a treia diadă antinomică, în care cea care se amplifică progresiv este absenta – iar, corespunzător, existenta. Peregrinând prin cuvintele ambigui, cititorul trebuie să refacă drumul prin absente către intentia poetului, de la jocul secund al poetului la jocul prim al Creatiei.
                Evident, exprimarea ambiguă prea absconsă, prea mult jucată îsi asumă riscul de a nu putea fi descifrată până la a fi respinsă ca factice si inoperantă de un anumit simt axiologic, care este un fel de Brahman neutru deasupra lui Brahma care a creat lumea iluzorie. Adică, o primordialitate inabordabilă, aflată înafara jocului gratuit de-a plusul si minusul, si care păstrează potentialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge ambiguitatea conditiei ontologice umane. Atunci fiintarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vietii duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleasi ambiguităti, si nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguităti, cea dintre idealitatea himerică a imaginarului uman si o realitate bolnavă de destrămare.

Dintre arte, poezia foloseste prin excelentă ambiguitatea. Diversele întelesuri coexistente deschid perspective felurite interactive, care se pot valoriza intre ele. Chemată să genereze semnificatii proteiforme, lecturi multiple, ambiguitatea solicită imaginatia cititorului în a descifra si astfel de a conferi o nouă viată poemului.
Nu cunoastem miezul lucrurilor, creăm noi o esentă umană. Iar poezia ambiguă ne deschide sanse de a recrea un univers virtual care nu va coincide cu cel gândit de imaginarul poetului. Astfel un poem ambiguu pare că reîncepe mereu si nu sfârseste niciodată, Dar versul, dacă nu este asemenea zeitei Isis care refuză să-si desfacă vălurile, poate să ne înalte. si atunci devine sacru. Cuvântul tribului este o iluzie în raport cu adâncul lucrurilor, dar cuvântul poetic este o iluzie superioară, un model pentru altă alternativă a genezei.

Preocupat de ambiguitatea lumii alcătuită din profan si sacru, poetul este cel care rezolvă această dizarmonie, instituind domnia sacrului transmutant. Exemplificator în acest sens e poemul lui Rimbaud, Poveste, din Iluminări, culegere lirică dezvoltînd o suită fabuloasă de metafore cu ambiguităti bogate în deschideri interpretative. În poemul la care ne referim, este vorba de un Print care ucide femeile pe care le-a iubit, ucide poporul, ucide animalele de lux si dă foc palatului. Dar toate – si femeile, si supusii si jivinele trăiesc, iar turnurile de aur ale palatului, (metaforă a Poeziei, reluată în poemul Cîntec din cel mai înalt turn) strălucesc la fel ca înainte. Galopînd, într-o seară Printul se întîlneste cu Geniul, „de o frumusete inefabilă”, si se aneantizează unul în celălalt – au murit împreună într-o „sănătate esentială”. „Printul era Geniul, Geniul era Printul”. Or, printul confundat cu Geniul este Poetul, care a supus totul transsubstantierii lirice, adică unei morti initiatice întru extatică renastere.

S-a spus despre Mozart că este perfect inteligibil si perfect neinteligibil. Ambiguitatea este exprimată în primul rînd prin opozitia dintre miscările rapide si miscările lente ale compozitiilor sale. Secventele pline de vioiciune – allegro, presto – sunt chemate să ascundă, să mascheze un mister din andante sau adagio, aflat abisal în interioritatea inefabilă a compozitorului. Evident, oricum muzica este mută, apartine necuvîntului, dar la diversi alti compozitori secventele lente apar mai explicite, mai putin secrete. Dar la Mozart există o neliniste, o tensiune obsedantă a întrebărilor fără răspuns, un fluid melancolic pînă la tragic, care pleacă din indefinit si se pierde în indefinit.

În cele ce urmează ne vom referi la ambiguităti aflate la acel pol înalt al gîndirii – enigma Genezei. Este vorba nu de ambiguităti intentionale create de un poet, si deci descifrabile, ci de ambiguităti absolute, adică închise posibilitătii omului de a le dezlega vreodată.
                Imnul cosmogonic rigvedic se încheie cu o dublă ambiguitate: „Si fie că Unul a creat lumea, fie că nu a creat-o, aceasta doar cel a căror ochi din cer ne veghează, el stie... Dar poate că nici el nu stie.” Acest final ne aruncă în radicală incertitudine. Pe de o parte, a fost în mod real creată lumea, există lumea sau nu există? Astfel, procesul cosmogonic este conceput ca esential antitetic: sovăirea între a fi si a nu fi.Pe de altă parte, nici Unul nu stie dacă în adevăr el a înfăptuit Geneza. Or. această dublă ambiguitate este chemată să explice, să motiveze de ce lumea este o simplă aparentă, o iluzie care sfîrseste în disolutie.
                Interesant, este faptul că si preambulul din dialogul lui Platon, Timeos, care se ocupă de asemenea de geneză, dezvoltă o dublă ambiguitate, una antrenînd pe cealaltă. Sufletul Lumii, creatie a Divinitătii, este compus dintr-un amestec: diada Acelasi si Altul, la care se adaugă Realitatea, iar pe cele trei le unifică, le armonizează Timpul, conceput ca „imaginea mobilă a eternitătii”. Dar aici apare o a doua ambiguitate: eternitatea, scrie Platon, apartine doar lui este, înconjurat de a fost si va fi. Prin urmare, timpul presupune, pe de o parte, prezentul etern, prezentul absolut, care va fi al sferei Ideilor, dar si devenirea, proprie lumii umane, si care este dizolvantă, transformă existenta într-o amăgire, ca si Maya hindusă. Pentru ratiunea noastră, care concepe vesnicia ca imuabilă (precum în finalul Luceafărului), conceptul platonician ambiguu, care face din durată totodată si perenitate si vremuire, apare paradoxal, dar este cea mai adecvată viziune asupra esentei temporalitătii.
               
O ambiguitate cu implicatie cosmică, tangentă genezei, apare în poezia lui Eminescu, Lacul. Poetul nu spune „ascult si astept”venirea iubitei, ci „parc’ ascult si parc’ astept”. Acest „parcă” este „cheia” care introduce ambiguitatea. Ca si în finalul Melancoliei („Parc’ am murit de mult”),si în acest poem „parcă” transmută momentul sufletesc în idee, în simbol. Dacă Ea – (subliniat, yin pur) ar fi venit, poemul cu încărcătura filozofică actuală nu s-ar fi născut.
                Aici poetul se plasează în momentul unui început: apa constituie element genezic primordial; – are culoarea eterului, este logodită cu cerul, si este plină de nuferi, – floarea nasterilor originare la indieni si egipteni, culoarea galbenă fiind cea a incarnării materiale. „Dar – Ea – nu vine.” Barca rămîne goală, locul fiind ocupat de asteptare, – repetăm, o asteptare virtuală. Întreg spatiul Lacului devine (cum ar spune fizica si filozofia cuantică) un „gol cuantic plin”, si anume încărcat de promisiunea farmecului iubirii, magie întretinută de fosnetul vîntului printre trestii si sunetul unduios al apei, – două inconsistente.
                Ducînd la împlinire creatia, Demiurgul s-a aflat între două suferinte: cea a unei asteptări din vesnicie să se vindece de singurătatea din Ajun, urmată apoi suferinta unei realizări imperfecte, astfel că „doar el si-aude plînsu-si”. Or, Eminescu optează pentru prima hipostază a demiurgului. Poezia Lacul se transformă în prezentul etern cosmic al neînceputului: apa, albastrul originar, si nuferii – primi născători nedesfăcuti – petrec solitudinea pregenezică vietuită de poet. Asteptarea rămîne în prag. Un prag dincolo de care ar fi putut începe, dar a fost evitată, o fenomenologie a „vremuirii”.

Această ambiguitate a Spiritului Timpului, o regăsim în poemul lui Hölderlin cu acest titlu:

Oamenii în această lume întâlnesc viata,
Cum sunt anii, cum timpii năzuiesc spre mai înalt,
Astfel, desi schimbarea există, un prisos de multi ani rămâne să fie lăcas,
Căci durata se petrece în feluritii ani.
Desăvârsirea atinge o atare unitate în această viată
Încît nobila năzuintă a omului consimte la viată.

În primul vers Hölderlin afirmă că în lumea unde este oaspete, omul se întâlneste cu viata, deci viata nu este una si aceeasi cu entitatea umană. În acest contact apare constiinta esentei realitătii de model uman, care este timpul. Viata este operă a timpului si a devenirii, a schimbării, iar spiritul uman este un martor antrenat în vremuirea opusă eternitătii. Dar schimbarea nu dizolvă totul, pentru că timpul păstrează o rezervă, o aspiratie de a se depăsi spre durata eternă Acel prisos de durată cu potential de vesnicie este trăirea poetică, prin mijlocirea căreia încă în această viată evanescentă omul poate atinge năzuinta nobilă, cea a realizării perfectiunii, adică a contopirii cu „sfînta Natură”. Si realizând această unitate, omul consimte la viată.
                O ambiguitate se află la originea lucrului poetului, afirmă Hölderlin, în poemul Figură si Spirit :

Totul este intim
Aceasta desparte
Astfel păstrează poetul.

Temerarule! Ai voi fată în fată
         Să-ti vezi sufletul –
                        Te-ai ruina în flăcări.

Fiind flacără, intimitatea prea mare cu spiritul desparte. Or, aceasta este poezia : treci dincolo de tine arzînd, te ruinezi în inefabil. Această ambiguitate stă de veghe poetului, „păstrîndu-l” în transorizontul sacrului.
                Aflăm aici o semnificativă ilustrare a triadei dialectice – teză, antiteză, sinteză –care formează miezul fenomenologic al filozofiei lui Hegel, gînditorul născut în acelasi an si prieten cu Hölderlin: – teza, este făptura fizică a poetului, antiteza – sufletul-flacără pură, iar sinteza – transfigurarea, inefabilul. De aici a derivat teoria „tertului inclus” formulată de fizicianul Stefan Lupascu, si reluată ulterior de Serban Nicolescu. Acesta, sub influenta ideii lui Heidegger, conform căreia poezia este cea care întemeiază Fiinta, afirmă: „Arma secretă a tertului inclus este cuvîntul poetic” cu ajutorul căruia se pot deschide Suprarealitătile virtuale aflate în „vidul plin” al spatiului cuantic. Este o conceptie interesantă, a cărei veridicitate – hazardată stiintific – se amplifică si adînceste infinit poetic.