TINERI AUTORI

Ionut POPA
Ca o ruină...

Ca o ruină-mbrătisez abisul,
găsind în gînd căderea – sînt epavă
si un vulcan aprins fără de lavă
sau un sărman ce-a glăsuit din scrisul

cernelii transformate în otravă,
chiar de-n albastru-mi înăltam zapisul
într-un tandem ce fost-a scurs si visul
cu lenevia ce-si găsea ispravă.

Aglomerez secundele în fire
si firea o atrag din crestet dur,
să-mi împlinesc destinul c-o jertfire

în timp mai scurt decît mi-a fost să-ndur
întreg trecutul ce-a-nsemnat clădire
spre căi ce sting sclipirea din azur.

Arbore genealogic

Visez mereu la arborele verde,
îl mai zăresc adesea printre astre
si cu sudoare mi-l asez în glastre,
cînd frunza-i cade si în gînd se pierde.

De jeg să-i curăt soiul, de albastre
promisiuni ce-n umbre îl mai arde,
cînd se-nnoptează brusc pe bulevarde,
si-n rădăcini zac patimile noastre.

Zăcea copacul sub un cer de cretă…
Coroana-i vie, palidă se-aruncă
prin alte lumi, predînd o grea stafetă,

cînd vîntul mortii suflă a poruncă
si singura-i prezicere concretă
închide trunchiul într-o groapă-adîncă.

 

Gonind pe lacrimi…

Propteam în zîmbet calmul desfătării,
cînd îmi faceai agale semn cu mîna.
Mi te-adresai trudită-n josul gării -
de-un vînt grăbit se ridica tărîna

si te pierdeai o clipă prin multime.
Te sufocau, iubito, piei bufante
din stinse mersuri, voci, materii prime,
si mă rugai să-ti fredonez andante

al nostru cînt să uiti de toate-acele
în vesnicul traseu spre casă, dar te
străfulgerau, într-o secundă, grele
memorii, glasuri… si-am privit departe

la trenul ce-a plecat făr’ să se-ntoarcă,
gonind pe lacrimi ca o tristă barcă.

 

In memoriam

Mă-ngheată saltul ce ti-a fost cădere
spre nicăieri, si văd cum se aprinde
pe-ntinderi vaste dorul ce-mi cuprinde
inertul trup si raza din vedere.

Recad pierdut, cînd glasul tău mă prinde
si-l mai ascult în orice adiere,
căci n-am cerut, si nici în veci n-oi cere
spre-o altă viată căi mai suferinde.

Acum te las să-ti împlinesti răgazul,
să te asezi ca florile-n ghivece,
iar de-ar rodi-n pămînturi pleata-ti ruptă,

as duce cu pustiurile-o luptă
să mai ating o dată mîna-ti rece
si-n amăgire să-ti sărut obrazul.

 

Cînd se-apleca…

Cînd se-apleca în semineu o rază
prin muntii oblojiti de nori si ploaie,
mă încolteai, iubito, în puhoaie
de plete rosii ce-mi stăteau de pază.

Rupeai cu vîntul oasele-mi greoaie
si le-aruncai în ora de amiază;
curgeam încins prin tine ca-ntr-o oază
ce pielea în desertu-ti mi-o înmoaie.

Cînd din amonte-mi căutai căderea
în ochii tăi ca un izvor pustiu,
îmi amorteai si aripa, si vrerea,

ca mai apoi, tăcînd, să nu mai stiu
de ce, frumoaso, ti-ai jertfit puterea
si sufletul l-ai dăruit să fiu…