RECENZII

George POPA

 

ELEGIILE SAFICE ALE AUROREI STEF

 

Cartea de poezii a Aurorei Stef, Elegii safice (ed. Studis, 2010) publicată la anii cînd fructele se pîrguiesc aurii, constituie, în bogatul context al liricii noastre actuale, o revelatie, în sensul unirii unei rafinate, nu rare ori dureroase, sensibilităti feminine cu înaripate elanuri reflexive. Autoarea scrie în Toamnă tîrzie că împarte tuturor „un zîmbet cald si un gînd auriu”.

Poeta pleacă de la accente melancolice, colorate uneori cu fină ironie, amintind celebra poetă si muziciană, a zecea muză a panteonului antic:... „Te-am asteptat cu fiecare clipă… Si s-a făcut o oră, si-o lună, si un an…/ Că nu-i cuminte să astepti în pripă/… Si stiu cît de greu ti-e să nu vii mereu…” (Asteptare). „ Tu m-ai mintit că sînt adevărată. – Dar tu ai fost (în sensul ai existat) vreodată?” (Minciuna). Si iată subtila Metempsihoză, cu dramatice ecouri safice, metaforă a scoicii care îsi vindecă rana cu o perlă:

 

Am murit lapidată de cuvinte de granit

Rupte din stînca sufletului tău,

Fără să plîng.

 

Apoi m-am transformat în pasăre albă

Si am mai murit odată cînd

Mi-ai ars cerul.

 

O floare rosie de mac în lan ascunsă

Cînd am fost, ai rupt-o

Să i-o dai iubitei.

 

Cînd m-ai văzut ce frumoasă sînt

Renăscută din lacrimi

Te-am uitat.

Frumusetea sufletească pe care cel ce a trădat o vede de abia cînd iesise din memoria iubirii „aurorei”, se împlineste pe rînd în mod miraculos din neplînsul lapidării, din arderea cerului în care se refugiase preschimbată în chip de pasăre a puritătii, pasăre care a sîngerat apoi în sub forma corolei de mac ascunsă într-un cîmp de grîu, floare pe care el a smuls-o pentru un ultim gest al minciunii. Perspectivele dramei sînt cosmice incluzînd pămîntul, cerul, si apoi sinteza – esenta armoniei formelor, floarea. Acest zbor si această armonie a inimii împrumutată florii de mac nu le văzuse celălalt decît atunci cînd preatîrziul era ireversibil.

Dar, asa cum scrie în poezia Alchimie, de la aceste amare gînduri, inima va sui si, purificată în focul albastru ceresc, ea va renunta să plîngă, pentru ca, pornind în zbor spre lumină, mîine poeta să renască din castele flăcări cu o iubire nouă ce va scălda zarea – ca o antisingurătate. Ea se întoarce spre misterele cele mai aparent simple pe care nu le poate dezlega „Ce folos că stiu atît de multe despre univers/ dacă nu stiu de unde vine un vers?... Si ce folos c-am răscolit pămîntul… luptînd cu gîndul, ochii si cuvîntul,/ cînd nu stiu ce gîndeste-un toporas?” (Zădărnicie).

Unul din criteriile valorice a adevăratei poezii, afirmă, Nietzsche, este caracterul aforistic. Iată asemenea versuri în lirica Aurorei Stef: „Te simti străin în lumea asta, o lume goală, de-mprumut” (Străinul); „Aripile-mi împreunam a rugăciune”, „Oamenii nu vor nicicînd să vadă un înger muritor”; (Vis); „Timpul sînt eu,/ Ce rămîne – este eternitatea” (Timp); „Poetu-si face punte-n sus din fiinta sa… si versu-i scaldă nefiinta” (Întrebări). „Multimi de oameni pe alei/ în haine galbene de raze/ tesute parcă pentru zei/ împart lumină…” (Toamnă tîrzie); „Încearcă să-ntelegi cum se joacă universul cu nescrise legi/ si-apoi urmează-ti gîndul tot mai sus pierdut” (Lectie). „De-aceea-s date noptile profunde,/ s-audă muzici cel ce caut-un răspuns” (Tarantele).

În poezia Clipa, autoarea surprinde momentul de har al dicteului:

În clipa-aceea un înger s-a-năltat

în zbor soptit către lumină.

lăsînd să cadă-n urmă-un strat

de albe lacrimi si de smirnă.

 

În acea clipă-o stea a aruncat

o licărire nouă spre pămînt

ce în căderea-i rece-a adunat

tot universu-ntr-un cuvînt.

 

În clipa-aceea gîndul întrupat

tainic s-a logodit cu Poezia

si ceru-ntreg s-a tulburat…

si acea clipă-i vesnicia.

 

Se observă logica internă de subtilă gradatie a procesului creator: un înger aprinde lumină văzului interior al poetei si îl sacralizează; apoi o stea se face cuvînt, concentrînd în el universul: iar toată această stare poetică care uneste înger si stea, cheamă în mod magic înalta gîndire. Logodna cu Poezia initiază o nouă geneză, iar din acest motiv întregul cer se tulbură de un asemenea sortilegiu în care timpul densifică si devine prezent absolut, înscriind eternitatea.

Acelasi moment secret al insuflării apare în prima poezie a cărtii într-o altă metaforă: focuri sacre arzînd în tîmplele poetului presimt că va acea loc în ceasul imaculat al noptii evenimentul născător al poemului, moment care este un dans al astrilor, iar frînturile de ritm căzute pe pămînt „în gînd de aur încoltesc/ si curg în tîmple pămîntene/ dulci armonii de vers ceresc”.

În două poeme finale poeta suie pe ultime creste deschizînd larg „metafizicele porti”, ca să folosim o metaforă a distinsului literat Leonida Maniu. Poezia Spaime – concentrează cu mare fortă demascatoare stihiile spaimelor noastre: strigoii viselor, absurdele negări dintre Eu si Tu, răul si abisul din noi, prăbusirea sanctuarelor credintii si fuga trădătoare a timpului care greseste ritmica divină:

Mi-e teamă de vise-ngropate

ce chipuri îsi iau de strigoi,

de-albastre priviri ferecate…

mie-teamă de teama din noi.

 

Cînd suflete aprig se ceartă,

cînd unul îl neagă pe doi,

o vină găsindu-i în soartă…

mi-e teamă de răul din noi.

 

De orga e spartă si clopotul mut

si-i candela stinsă în zori,

de-si caută sfintii nimbul căzut…

mi-e teamă de abisul din noi.

 

Cînd ziua de azi se căzneste

să fugă mai iute ca ieri,

mă tem că secunda greseste

cadenta dictată de cer.

 

Dar poezia Catedrala restabileste în sacră elevatie echilibrul, aducînd un imn de mare frumusete metaforică pădurii, la altarul căreia poeta îngenunche pentru a se înălta mereu si mereu, ascultînd Crezul soptit „în Dumnezeu” de marii arbori – o contopire metafizică între poetă, codru si divinitate:

Pădurea astăzi m-a primit

În catedrala-i vastă,

din arbori mari gînd a suit

spre cer ofranda-i castă.

 

Sub ale trunchiurilor bolti

îmbătrînite gotic

sînt verzi si ascutite porti

deschise-apoteotic.

 

La bradu-nalt si răstignit

pios se-nchină cerbii

si rugăciuni la nesfîrsit

îngînă firul ierbii.

 

Pe-altarul viu îngenunchez

si mă înalt mereu.

Pădurea toată e un Crez

soptit în Dumnezeu.

 

Elegii safice – o carte în ale cărei cînturi sîngele se îmbină cu eterul, revolta cu rugăciunea, îngenunchierea cu apoteoza. Totul trăit cu vibrantă intensitate, vindecînd tristetea metafizică etern umană cu zborul astral al cugetului.