POEZIE SI HAOS

George POPA

Poetica haosului 

Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult… de mult.
(Memento mori)

Există o diadă semantică antinomică  de origine grecească: haos-cosmos. „Chaos” însemna pentru locuitorii vechii Elade,  prăpastie, abis.  După Hesiod, spatiu infinit si întunecos care exista înainte de aparitia lucrurilor: „Din gura haosului au fost slobozite în afară lumile”, scrie în Teogonie; nu însă în sens de creatie, pentru că ideea de creatie, prezentă în cosmogoniile diverselor popoare,  era străină gîndirii grecesti (J. Voilquin, Les penseurs grecs savant Socrate, Garnier, 1964). Pentru Platon, haosul era spatiul imens al Tartarului, pentru Lucan,  masa confuză a elementelor răspîndite în nemărginire.  Marc Antoniu aplică termenul nu numai spatialitătii, dar si duratei fără capăt a timpului.
Dacă haosul semnifică dezordine, în schimb, cosmos are înteles de ordine, armonie, constructie, organizare.  Mai mult, pentru gînditorii stoici,  cosmosul era sufletul lumii, iar pentru pitagoricieni – lumea, universul si totodată, dimensiune morală – întelepciune, cinste, disciplină, onoare.
În ideatia noastră nu se pot despărti cosmosul de haos, fiind concepte care îsi delimitează si potentează sensul prin contrast. Omul gîndeste si actionează pe fundalul nemărginirii si, constient fiind că fiecare clipă se spulberă si cu ea se destramă toate lucrurile, începînd cu viata noastră, el  se străduieste  să  trăiască  într-un univers armonios.

Haosul în lirica eminesciană

În Scrisoarea I, haosul apare drept rezervorul posibilului, ajunul nasterilor  primordiale, depozitarul disponibilitătilor infinite. Este „vidul cuantic” din fizica modernă, unde totul este ascuns, si din care nasc lumile, fenomenologie descrisă de Eminescu în Scrisoarea I:

…La-nceput pe cînd fiintă nu era nici nefiintă,
Pe cînd totul era lipsă de viată si vointă,
Cînd nu se-ascundea nimic, desi tot era ascuns…
Cînd pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută si nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare fără rază,
Dar nici de văzut nu fuse nici un ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu’ncepuse-a se desface,
Si în sine împăcată stăpînea eterna pace!...
Dar deodat’ un punct se miscă…cel dintîi si singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl.
…De-atunci negura eternă se desface în făsii,
De atunci răsare lumea, lună, soare si stihii…
De atunci  si pînă astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute.

Alături de Imnul creatiei din Rigveda, Eminescu desfăsoară una din cele  mai expresive si subtile descrieri ale nasterii lumii din haosul primordial, fiecare cuvînt al acestui text iradiind  profunde întelesuri. Initiativa primordială a acelui punct originar – Tatăl – nu doar întemeiază lumile, ci le eliberează din starea virtuală, punîndu-se în miscare un mecanism care continuă mereu si mereu, pentru că rezervorul de lumi latente se împrospătează neîncetat în sînul matricial al haosului. Din acea primă zi, acesta se află într-o continuă dinamică, gestînd armonia si apoi primind înapoi risipa postarmonie, moartea fiind, scrie Eminescu,  „un chaos, o mare de stele” stinse, un „loc al uitării unde aleargă orele noastre”. În Luceafărul, Întorcîndu-se prin zborul său spre începuturi,   Hyperion vedea cum răsar mările de lumină din văile de haos, precum în zorii Creatiei. Stranie, enigmatică este ideea din cele două versuri finale citate mai sus: coloniile de lumi ce tot se perindă, sînt pierdute în sensul că acest lucru va avea loc în viitor, cînd vor reveni în haosul mortii – sau ele preexistau „pierdute” în spatiul germinativ al haosului, de unde au făcut secantă cu lumina, pentru a se pierde finalmente din nou? Este astfel un turnover necurmat operînd în  lumea umană.
Dar în Luceafărul apare si un alt înteles al haosului. Hyperion ar vrea să se întoarcă la pacea din increat, deci de dincolo de acea diviziune infinită a „punctului de miscare”, a Unului:
Din chaos, Doamne-am apărut
Si m-as întoarce-n haos.
        Si din repaos m-am născut
                          Mi-e sete de repaos. 

Aici  haosul nu mai este văzut ca un spatiu în perpetuă miscare de la nediferentiere la diferentiere, de la neexprimat la exprimat. Pentru Eminescu există, prin urmare,  un haos activ, în gestatie subliminală, dar există  si un haos, nu doar al neînceputului, ci si al tăcerii oricărui început, un haos pasiv, al păcii netulburate, acolo unde, „în sine împăcată stăpînea eterna pace”, către care aspira Eminescu-Hyperion după experimentarea neizbutitei fiintări umane. Acolo unde universul  se va întoarce odată cu stingerea finală:

Si în noaptea nefiintei totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep’ eterna pace…

Este de observat că dezlegarea de nemurire cu întoarcerea în haos ca repaus, cerută demiurgului de  Hyperion, trebuia să aibă loc în schimbul unei singure ore de iubire, care devine astfel un prezent etern absolut, contracarînd o eternitate înghetată, goală de vibratie.
Marele mister al creatiei rămîne aparitia Unului, a acelui „punct” initial care intră în miscarea manifestării, a fiintării. În Rigveda dinamicele acestei iesiri a Unului din increat sînt kama – dorinta, si tapas – căldura lăuntrică. Desi de inspiratie vedică, geneza eminesciană nu mentionează aceste două impulsuri lăuntrice. Dar, în lumina Imnului vedic al creatiei, iubirea care a impulsionat pe Unul la nasterea lumii, a fost o eroare, urmînd o lume iluzorie a Mayei. Din acest motiv, demiurgul refuză lui Hyperion darul iubirii. Eminescu  spune însă altceva: „pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns”. Este o foarte expresivă definire a Unului în afară de care nimic altceva nu exista. Haosul era solitudinea absolută a Unicului, singurătate „pătrunsă de ea însăsi”. Era deci nediferentiatul, nemanifestatul în sine. Această singurătate merge în imnul vedic pînă la uitarea de sine, astfel că în textul vedic tradus de Eminescu se spune:

Si fie că a creat-o fie că nu a creat-o,
Aceasta doar cel a căror ochi din cer ne veghează,
El stie... Dar poate că nici el nu stie.

Astfel,  imnul ridică o  întrebare tulburătoare: Unul a făcut sau nu a făcut această lume? Mai mult încă: Unul stie sau nu stie că a făcut lumea?  Este exprimată astfel ideea conform căreia onticitatea  născută este în mod  esential ambiguă: sovăirea între a fi si a nu fi – lumea există sau nu există? A fost ea în mod real întemeiată?. În această viziune, nu s-a trecut de la un haos orb la un alt haos, cel proiectat în lumină?
Astfel, dacă haosul este dezordinea unei potentialitătii infinite, în numeroase poezii, mai ales postume, Eminescu vede lumea creată ca pe o învălmăseală buimacă de lucruri, întîmplări, fapte, cuvinte,  gînduri. Prima zi a Facerii a trecut de la haosul mut, la haosul care a vorbit, un haos al disontologiei: „O baltă de vise rebele, un basm pustiu si urît/…A fi? Nebunie si tristă si goală” (Mortua est!) „În orice om o lume îsi face încercarea,/ Bătrînul Demiurgos se opinteste-n van” (Împărat si proletar). „La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscură” (Memento mori). Iar la haosul existential, se adaogă  haosul social, evocat mai ales în partea a doua a Scrisorilor si în Glossă. Experienta acestei  duble disontologii îl face pe Eminescu să pună problema dacă nu cumva sîntem de mult prăbusiti în haosul inform:

      Stim de nu trăim o lume, ce pe nesimtite cade?
      Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult… de mult.                                                                                    (Memento mori)
De notat că în aceeasi vreme, Nietzsche  gîndea la fel: „Ne precipităm într-o cădere continuă”.
Lumea noastră umană  pendulează, ezită  între haos si armonie.  Cercul uman al creatului este cercul strîmt al „micilor euri”, supuse pe de o parte suferintei si mortii;  pe de altă parte – dăruite cu „noroc”, – norocul dragostei prin care se anulează singurătătile, se experimentează, se reface fulgurant unitatea primordială, si apoi reluarea ciclicitătii de model uman al  fiintării sincopate.
Or, cel care introduce ordinea, armonia este actul poetic. Este rolul demiurgic al poetului. Această superioară instituire a ordinei face măretia si adevărul uman al liricii eminesciene. În acest sens, creatia sa a fost o adevărată dramă. Eminescu scrie în Icoană si privaz:

    Si eu,  eu sînt copilul nefericitei secte
    Pătruns de-adînca sete a formelor perfecte.

Iar în Criticilor mei:
Ah! atuncea ti se pare
Că pe cap îti cade cerul:
Unde vei găsi cuvîntul
Ce exprimă adevărul?

Aflarea cuvîntului cel mai potrivit sensului, perfecta logică internă a poemului, ordinea metrică, răspunsurile în oglindă ale rimelor – toate aceste mijloace ideatice si stilistice converg către instituire armoniei. Se adăogă subtilul simt muzical, care a făcut ca Eminescu să afle formula ideală de asociere a cuvintelor românesti care pune în maxima valoare cantabilitatea graiului nostru. 
Orice creatie în orice artă este un anti-haos, transformarea unei dezordini, a unui amalgam confuz de date – idei. cuvinte, culori, sunete, într-o structură articulată, armonioasă. Actionează un simt înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică de mare finete atingînd absolutul la geniu. Reusitele superlative survin spontan, fulgerător, prin ceea ce s-a numit dicteu, dar al cărui mecanism ne scapă, un proces cerebral abisal de o sigurantă infailibilă. Demiurgul poet repară nereusita demiurgului care se opinteste zădarnic.

Conceptii în lirica universală

Vechii egipteni au încercat să contracareze stihia dizolvantă a haosului prin creatii arhitecturale si sculpturale supradimensionate, care realizează, pe de o parte, tendinta de fugă în infinit, dar pe de altă parte, opreste această fugă în piatra organizată la modul absolut, realizînd astfel totodată indistinct,  frumosul si sublimul. Acelasi lucru în arta indiană, de asemenea o artă sacră a colosalului.
Teatrul antic elen  este profund reflexiv oglindind conflictul dintre om si zei la Eschil (Prometeu), între om si destin la Sofocle (Oedip), între om si propriile sale pasiuni în tragediile lui Euripide (Medeea. Electra etc.). Contraponderea, echilibrarea haosului moral  produs de moira si zeii capriciosi, revine de catharsisului – armoniei constructiei  artistice a tragediei, exorcizarea răului prin eliminarea personajelor negative, dar mai ales prin sublimitatea jertfei a unor personaje ca Antigona sau Ifigenia.
Dante, în Divina Comedia,  de la haosul moral din Infern ne poartă la armonia sferelor din Paradis. În piesele sale „negre”, precum Hamlet, Regele Lear, Macbeth, Richard III, Othello  – Shakespeare reflectă haosul moral, conflictul dintre bine si rău văzut la măsură  universală.  Ordinea este restabilită prin ultimele două piese – Poveste de iarnă si mai ales Furtuna. Amplitudinea cosmică a teatrului elen si shakespearean reies net în evidentă în raport cu evolutia ulterioară a scenei. Ibsen coboară tragicul la nivel unor conflicte sociale, iar teatrul lui Eugen Ionescu se restrînge la liliputanismul apter al unor conflicte morale generînd haosul derizoriului. O’Neil a încercat restabilirea suflului cosmic din teatrul antic în tragedia Din Jale se întrupează Electra.
                În modernitate există manifestări haotice fie la nivel social, fie generat de productiile culturale. Există însă si numeroase constiinte care  trăiesc dramatic acest haos tot mai extins, mai amenintător. Ne vom opri la două asemenea constiinte.
Universul liric al lui Georg Trakl este un  haos tragic al întunerecului, al agonicului, al lugubrului  si al mortii care răvăseste tot viul:
Luna, pare un mort
iesind dintr-o gaură albastră,
Si cad atîtea si atîtea flori
pe cărarea stîncilor.
Un bolnav, argint care plînge
lîngă mlastina serii.
Pe o barcă neagră
către celălalt mal amantii au pierit.
...Mut se depărtează
cel fără patrie, cu beznă pe frunte,
 cu vîntul arborii goi ai colinei.
 O, voi, acolo spre umbrele pierdute, fluvii!
 Enormă domneste spaima, oroarea rosului serii
în norii de furtună!
 Val obosit
spărgîndu-se de marginea noptii,
 cădere de stele. (Occident)

Spaima poetului merge pînă la stranietatea de a vedea cum propriul său chip îl părăseste. Si o voce albă îi spune: Omoară-te! Dar cînd din amintire se înaltă  „umbra albastră a copilului care a fost, prezenta neagră a răului se depărtează,  hiacintul noptii îl  ia în linistea sa radioasă în noapte. Un cîntec de duiosie s-a  ridicat pe aripi de lună deasupra înverzirii culmelor, deasupra crestelor de cristal… si o pace suavă îi atinse fruntea”. (Revelatie si pierdere de sine). Melodicitatea frumusetea metaforelor, jocul strălucitor al culorilor – albul, argintiul, albastrul, rosul, auriul creează clipe inefabile care transfigurează si face sufletul vizionar. Lirica tragică a lui Trakl este atît de fascinantă în strălucirea ei, face de atîtea ori apel la puritate, fiind plină de atîtia îngeri, încît participă la armonia universală.
Murilo Mendes – vede la Fereastra haosului – titlul unui lung poem, imagini disparate într-un vălmăsag  straniu:  coridoare aeriene egiptene si o galerie întunecată unde este asteptat Cineva, nestiut sau sufletul tău, să înstrune un violoncel; apoi nenumărate telefoane la care se aud plînsete si întîlniri inutile, dar nu mîngîiere; pe plaje răsună cîntecele încărcătorilor de piane; ecoul unei orchestre vine dintr-un azil de copii, pe cînd marea mugeste; cerul este văzut invers, apoi pămîntul se deschide în sînge; mai încolo este evocată copilăria care „vine din eternitate”, urmată de măreata moarte; între două vesnicii se leagănă înspăimîntate foamea de iubire si muzica; din umbrele unei piramide cade o dorintă de obscuritate, de enigmă pe cînd păsări pun pe fugă elementele, iar chipuri stranii prezidează sabotarea harfelor; ce asteaptă toti, pe cînd vîntul crimelor nocturne distruge culesul roadelor?  În schimb, ape sălbatece fertilizează cimitirele, iar mamele nasc fantasmele unu nou război – valuri de purpură  tîsnesc din oameni; toate acestea vor fi vechea traditie viitoare. Apoi poetul ne spune că fuga timpului ucide puritatea care este, de fapt,  esenta. Pentru a rupe sigiliile acestui haos  este nevoie să părăsesti „cadavrele cărtilor tale” si „să-ti lucrezi coroana de spini”.
Dar, în final,  salvarea este muzica: între contradictoriile noastre hipostaze – tuburile orgilor suverane si coruri,  vibratie  aomenirii, depăsesc goana timpului distructiv si ne învată fericirea supremă si, astfel, dincoace de fereastra spre  haos, omul regăseste armonia cosmică:
Pendulul care marchează compasul
Dezamăgirii si al singurătătii,
Cedează locul orgilor suverane
Ce depăseste timpul:
Pulsatie a omenirii
Care de la origini pînă la sfîrsit
Caută între urît si lacrimi,
Prin carnea mizerabilă,
  Între coliere de sînge,
Între incertitudine si abisuri,
Între oboseală si plăcere,
Fericirea din urmă.
Dincolo de mări, dincolo de cer,
De la început pînă la sfîrsit,
Dincolo de lupte, înselătoare,
Coruri senine de voci mixte,
De sperantă adîncă si altă armonie
Se înaltă..             
Haosul axiologic actual, de proportii planetare, atît în domeniul social, precum si în cel al creatiei culturale, cu cele mai inventive dezordini, care ar vrea să anuleze hirosimic orice  constructie armonioasă, conditie sine qua non a locuirii fiintării umane, îndreptăteste profetiile eminesciene: „E apus de zeitate s’ asfintire de idei”. Pînă si muzica, marea salvatoare a spiritului, a devenit confuzie, zgomot, haos. Amintind ideea eminesciană conform căreia „Pămîntul este mai sărac în genii decît Universul în stele fixe. si mai lesne se naste, în văile nemăsurate ale haosului, un nou sistem solar decît pe pămînt un geniu”,  Constantin Noica conchide: „Astăzi întelegem bine vorba asta. Căci am văzut ce e pustiul cosmic”.

Dar va veni o zi cînd omul va redescoperi fata celuilalt haos, haosului creator din începuturi, izvor al poeziei, al zorilor tuturor frumusetilor,  evocat de Hölderlin:

În inima Alpilor, noapte luminoasă încă, si ceată,
   Izvor al poemului bucuriei, ea acoperă jos valea cea largă.
Suflul înveseleste muntii trecînd si întorcîndu-se în furtună.
   Ametitor coborînd printre pini o rază străluceste si se stinge.
Lin  se grăbeste si se luptă haosul fremătînd de bucurie,
Tînără  statură  dar puternică,  el serbează lupta amoroasă
Printre stînci se-agită si sovăie între eterne oprelisti,
  Căci mai bacantică, iată,  se-naltă  dimineata.  (Întoarcere).

Si, printr-o lege a eternului balans între întuneric si lumină, cîndva o „altă armonie”, mai trainică poate, va sui în casa omului, bîntuită astăzi de spectrele grotesti ale celui mai recent haos.