George POPA
POEZIA – CEA DE-A TREIA STARE
Dacă, asa cum afirma Arthur Rimbaud, „La vraie vie est absente” – adevărata viată este absentă – omul fiind un străin în lume, experienta poetică încearcă să împace sufletul cu lumea, să pună acordul între ele, cum afirma Shakespeare, să-i armonizeze, după cuvîntul lui Rabindranath Tagore. De observat însă că absenta unui eu propriu, dacă este o dramă ontologică, ea constituie totodată o mare sansă: „La vie est vaste, étant ivre d'absence” viata este vastă, fiind beată de absentă – consideră Paul Valéry. Prin urmare, noi putem să ne extragem continutul existential tocmai din „betia” pe care ne-o rezervă infinitudinea absentei noastre, absentă care se transformă în virtualitate ontică, în disponibilizarea euală către care ne poate purta si pe care o umple experienta poetică.
Rezultă de aici că, pentru a ajunge la sinele nostru, trebuie să încercăm eliberarea de continutul care nu ne apartine. Or, cum proprie ne este numai constiinta străinătătii noastre în formula existentială în care sîntem „aruncati”, eliberarea însemnează vacantarea absolută a sinelui, înteles ca pur receptacol cognitiv.
Experienta poetică înfăptuieste în primul rînd deconditionarea, purificarea eului empiric, fapt care corespunde extinctiei în supraintensitate,„ruinării în flăcări”, scrie Hölderlin. Pentru că „În poezie disolutia este solutia”. Dar în acest sfîrsit se află începutul, afirmă T.S. Eliot. Prin „dezordinea unui delir divin” (Hölderlin), iesirea din absenta pe care ne-o găzduim este urmată de transmutarea într-o stare virginală pură de orice conditie limitativă de fiintare. „Să ajungi la începutul Timpului, afirmă Mircea Eliade, să atingi Ne-Timpul, prezentul etern care a precedat experienta temporală întemeiată pe prima existentă esuată.” Se intră în „plenitudinea sacră” despre care vorbeste autorul lui Empedocle, o neofiintare al cărei cuprins este bucuria dezrobirii din orice sistem definitoriu, stare de pregeneză sublimată la maximum. Ca si în extazul mistic si erotic, se atinge zorile unei dizolvări trans-figuratoare, urmată de o înviere oarbă. Oarbă prin prea multa lumină revelatoare – ca în finalul Paradisului dantesc, si prin prea multa energie existentială ce va să înfăptuiască un sine în nelimitată expansiune.
Expansiune către o a treia stare care prin actul initiatic poetic a depăsit si eul intramundan străin si extinctia, sincopa existentială. Trecerea acestui prag, denivelarea ontică are loc printr-un „fin dezastru”, printr-un seism sublim, ce apar deosebit de pregnant în tablourile lui El Greco si Van Gogh, în Chant sacré din Cvartetul 132 beethovenian, în lirica lui Hölderlin, în Iluminările lui Rimbaud...
Această „ruptură inefabilă”, această „sfîsiere luminoasă” (Valéry) are loc în momentul cînd tensiunea trăirii poetice atinge punctul critic al purificării si ec-stazei, astfel încît, prin descărcările energetice ale transei poetice, eul uman hibrid se transformă în eter pur. „În cea mai înaltă formă a existentei tale te pierzi constiintei că existi”, scrie Eminescu. Devii o imaterie indefinisabilă iradiind dincolo, în iminenta virginală. În „anticipatia” pură.
Desigur, această stare culminativă spirituală este atinsă în plenitudinea ei în primul rînd de marii creatori, precum si de cei înzestrati cu vocatie mistică pentru poezie, întelegînd prin „poezie” artele în general, muzica fiind cea mai propice transfigurării. Dar oricine posedă receptori pentru vibratia poetică poate parcurge, la diverse nivele, beatitudinea purificării si plenitudinii neoexitentiale indusă de marea artă.
*
Noi vietuim în mediul a trei ordine de realităti: realitatea ascunsă a lucrurilor, pe care nu o putem cunoaste; apoi realitatea curentă, comună, constituită de ceea ce ne apare, ceea ce înregistreazăposibilitătile cognitive ale simturilor noastre, si anume, suprafata lucrurilor, necoincizînd cu esenta lucrurilor. Există însă o a treia realitate: este ceea ce noi suprapunem pe lucruri, icoana ideală pe care ne-o facem despre ele, icoană creată de activitatea noastră simpatetică, participativă la realitatea din jur. Or, a suprapune o icoană vibrantă pe aparenta lucrurilor este act poetic. Astfel, veritabila, unica noastră realitate pe care ne-o putem crea si vietui este cea poetică
Cea de a treia realitate depăseste posibilitătile cunoasterii senzoriale, precum si cele ale cunoasterii discursive, intelectuale. Această neorealitate necesită un al treilea mijloc de cunoastere, si anume intuitia poetică, capabilă să pătrundă nemijlocit, fulgurant în inima acestei suprarealităti, după legea „totului sau a nimicului” (una din legile fundamentale ale activitătii inimii!), îngăduind intrarea în functie a unor receptori particulari ai emotiei sufletesti si spirituale, receptori ai căror sensibilitate variază de la om la om. Căci, revenind la ideea de mai sus, amintim cuvîntul lui Spinoza din finalul Eticei: Sed omina paeclara tam dificillia, quam rara sunt – dar toate lucrurile minunate sînt tot atît de dificile, pe cît sînt de rare.
Dacă pentru Spinoza intuitia ne oferă „beatitudinea” de a cunoaste lucrurile, Natura în esenta ei, care se confundă cu divinitatea („Deus sive Natura”), – experienta poetică ne poartă în inima esentialitătii noastre ca fiintare ideală: eul, purificat de orice „servitudine”, trăieste beatitudinea nezăgazuitei potentialităti de fiintare si intră astfel în posesia propriei sale dumnezeiri.
Karl Jaspers recunoaste dificultatea mintii de a cuprinde nemărginirea într-o sinteză totalizatoare. Iluminarea poetică este capabilă să ne introducă fulgurant în„momente trăite ca totalitate”, cum le numeste gînditorul german, în acel „tot complet cuprins în opere momentane” de care vorbeste M. Brisson. Transa poetică ne îngăduie să atingem „unitatea infinită”, nemărginirea făcută prezentă, momentul divin autocreator, conform viziunii lui Hölderlin; ea este „expereinta unificatoare a vesniciei”, scrie Paul Richard, comentînd lirica lui Rimbaud.
Experienta poetică este călătoria la capătul posibilului pentru om, suprema sa aventură existentială. Cea mai înaltă evaziune spre propriul său adevăr, spre propria-i autenticitate. Evaziunile metafizice ale filozofilor sînt elaborate, fabricate. Din acest motiv, ele apar schematice, artificiale. Schiller scria lui Goethe: „am putea spune că poetul este singurul Om adevărat si că cel mai bun filozof este, în comparatie cu el, o caricatură.” Iar Descartes afirma: „Cele mai profunde gînduri se află la poeti pentru că ei se folosesc de imaginatie si entuziasm”; or, entuziasm însemnează a vedea si a trăi extatic în Dumnezeu.
În adevăr, ce evaziune pur ratională, pur silogistică se ridică pînă la culminatia spirituală unde are loc zborul lui Hyperion sper Absolut sau Deschisul hölderlinian? Evaziunile marilor poeti, ale marilor creatori ai artelor sînt vii, si nu abstracte, împărtăsite, pătimite, si nu teoretice. Pe de o parte, pentru că sînt revelatii ale unor vizionari, ale căror momente de iluminare sînt energizate de trăirea profundă, cu spiritul si inima, a actului de instituirea a unei neorealităti ideale; pe de altă parte, transa acestor trăiri devine initiatică, produce atît la creator cît si la contemplator, acel fior (Schauder) eliberator goethean, acel „fulger sacru” hölderlinian, care ne „explodează” – moarte si inviere – în cel mai fascinant Niciunde; de fapt, cea mai densă si orbitoare Plenitudine.
