POEZIE SI SOMN
George POPA
Poetica somnului la Eminescu si Blaga
Ce sondaj adînc a rezolvat vreodată misterul somnului ?
Samuel Bailey Aldrich
Pentru poeti, somnul este aproape unanim domeniul visului. Rare ori el apare în viziune negativă - „frate al mortii”, sau mijloc de negare si evadare din fiintare, asa cum are loc într-un moment al evolutiei liricii lui Lucian Blaga.
Trebuie făcută distinctie între visul din cursul somnului si visul construit constient de poet, care este totuna cu imaginarul său, un subiect care ocupă tomuri întregi, cartea lui Samuel Béguin , Visul romantic, fiind, de pildă, una din cele mai complete privind tema abordată. În cele ce urmează vom discuta visul real, nu si pe cel imaginat.
Visul din cursul somnului este o activitate misterioasă a creierului care desfăsoară cele mai variate si inventive imagini si evenimente de o claritate, de o logică internă care îi apartine, Dacă am putea descifra mecanismele care lucrează la asocierile stranii ducînd la construirea visurilor – un imaginar de o fantezie incontrolabilă, am putea dezlega, poate, multe din secretele functionării creierului. De sigur, teorii s-au făcut si se vor mai face, dar lămurirea exhaustivă, desi pretinsă de psihanaliză prin teoria – spus simplificat – a refulărilor si defulărilor, este încă de asteptat.
Creierul nu poate inventa o altă lume, asa încît visul asociază date stiute, trăite, după o „logică” si o fenomenologie indescifrabile. Originea impulsului este deci evidentă. Cele mai misterioase sunt visele care anticipează evenimente concomitente visului sau la mică distantă în timp. Nu stim cum acel eveniment este transmis si cum de este aleasă o anumită persoană să primească mesajul, imaginea faptului care va avea loc.
Apartinînd unor registre ontice contrastante, în cele ce urmează vom pune fată în fată hipostazele somnului la Eminescu si Lucian Blaga. În prealabil însă, exemplificăm cu două conceptii asupra somnului, avînd unghiuri ale deschiderii opuse.
Într-o poezie a lui Boris Pasternak, avînd titlu primul vers, somnul constituie o faptă a misterului care face ca visul să devină cea mai intensă realitate, iar realitatea arzătoare se face vis, cele două tărîmuri îmbinîndu-se indisociabil în mod magic:
Acolo s-a manifestat degetul misterios al Enigmei.
E tîrziu. Dorm de un somn greu.
În zori am să citesc din nou, si am să înteleg…
Dar întregul timp al somnului meu, să te ating pe tine, iubito, Asa cum mie însumi nimănui nu îi este dat.
O, cum pot să te ating !
Chiar de ar fi de aramă buzele mele,
Asa cum tragedia greacă poate să atingă un public !
Sărutul nostru nu face decît o singură vară.
Mai întîi ea întîrzie, întîrzie
Si de abia mai tîrziu va izbucni furtuna.
Beau asemenea unei păsări
Fără nici o grabă si pînă a nu mai sti de mine.
Prin fiinta mea toată curg stelele,
Cînd privighetorile îsi înaltă capul spre cer pline de înfiorare
Si beau strop cu strop negrul firmament.
O altă viziune, de astă dată de semnificatie cosmică a somnului, la Vasile Voiculescu :
Cînd sufletul arsese amurgu-i de fosfor,
Din mîinile-asteptării căzu o amintire :
Natura viitoare, desprinsă cu uimire
Din ramuri reci de sînge, liane lungi de dor.
Si somnul dintr-odată nerăbdător de mare
Îmi fu o desteptare severă în adînc.
Mă logodeam cu Moartea si într-un larg de mare
Îi azvîrleam din deget senin inel de gînd.
Striga eternitatea sălăsluită-n mine,
Din fiecare lucru îi răspundea o soră
Si albele alaiuri, perechi, nuntind senine,
Urcau din fundul vietii, cu sufletul la proră.
Porneam spre curti eterne cu car de stele zestre,
Dar rămîneau în poartă dureri domesticite.
Si-nchisă în iatacuri, cu brate rătăcite,
Melancolia lumii se arăta-n ferestre.
În acest subtil poem, cu multă risipă de metafore, somnul constituie desteptarea uimită din adîncuri a unei altfel de natură, constînd din logodirea cu marele somn al mortii, dar care nu este extinctie, ci trezire a eternitătii lăuntrice a poetului ; acesteia îi răspunde în cor eternitatea din sufletul tuturor lucrurilor ; o neolume, departe de melancolia lumii rămasă dincolo de poarta visului, cu durerile îmblînzite si cu bratele căutînd rătăcite o îmbrătisare.
Lucian Blaga – Lauda Somnului
Pregătită, ca atmosferă sumbră, de culegerile Pasii Profetului, si mai ales În marea trecere, volumul Lauda somnului se află la intersectia dintre primele două perioade creatoare ale poetului : prima, pozitivă în raport cu lumea, iar a doua negativă, pentru ca în partea a treia să aibă loc întoarcerea „acasă” cu lauda vietii, triada dialectică încheindu-se intens afirmativ.
„Lauda somnului” nu este o apologie a visului, poezie a inconstientului, ci lauda negării vietii, emblematică fiind cea de a doua poezie a volumului – Somn :
Noapte întreagă. Dăntuiesc stele în iarbă.
Se retrag în pădure si-n pesteri potecile,
gornicul nu mai vorbeste.
Buhe sure se-asează ca urne pe brazi.
În întunericul fără martori
se linistesc păsări, sînge, tară.
si aventuri în care vesnic recazi.
Dăinuie un suflet în adieri.
fără azi, fără ieri…
În somn sîngele meu ca un val
se retrage înapoi în părinti.
Blaga vede acum doar întunericul. Stelele cad si dansează valpurgic în iarbă, drumurile se ascund, o cucuvaie vesteste sfîrsitul zborurilor, secarea izvorului inimii. Un suflet mai adie, dar străin prezentului si la ceea ce a fost. Si totul se retrage înapoi, spre începuturi, un drum al totalei negări, al abolirii creatiei. Toate intră în agonie, cîntecele se îneacă, boltile se prăbusesc, fumul jertfelor cade, neprimite. Paradisul se află în destrămare, îngerii nu ne mai potolesc setea de adevăr, arhanghelii se plîng de greutatea aripilor, lutul amuteste povestile din trupuri triste.
În lume orele se urnesc fără îndemn, în timp ce făpturile somnului – cîini rosii si griji – intră în cetate. Sfintii îsi sting nimburile, cocosi strigă apocaliptic, din păduri de somn jivine ies ca să bea apă moartă, sicriele cîntă în morminte. Pasărea Phoenix zboară agonic. Acum, cînd anii pun poetului nimburi de cenusă, miscarea astrelor a devenit o laudă a somnului :
Noapte. Subt sferele, subt marile,
monadele dorm.
Lumi comprimate,
lacrimi fără sunet în spatiu,
monadele dorm.
Miscarea lor – lauda somnului
Expresivă este metafora sfîntului Gheorghe, legendă a biruintei asupra întunericului, dar acum sfîntul caută în van semne sacre. Crinii îsi duc în potire propria cenusă. Poezia Tristete metafizică este motivatia si culminatia laudei somnului. Poetul în zadar a tot asteptat miracole care să deschidă o fereastră de scăpare. Ochiul cunoasterii nu a străpuns întunericul, nici o minune nu se împlineste ca să vindece rănile poetului. La patruzeci de ani, el constată că nici o sămîntă aruncată nu a rodit, si orice lumină a fost în van celebrată. Pretutindeni tristete, negare, sfîrsit. Renuntarea este totală :
Pe căile vremii se duc si vin
cu pas adînc ca de soartă
albe fecioare si negre fecioare :
îndemnuri ceresti
să fim încă odată,
să fim încă de-o mie de ori,
să fim, să fim !
Dar eu umblu lîngă ape cîntătoare
Si cu fata-ngropată în palme – mă apăr :
Eu nu ! Amin. (Tăgăduiri)
Evocarea somnului va apare de asemenea în volumul La curtile dorului, dar acum, după ani de „osteniri fără zare, de rătăciri si aureole amare”, este vorba de o trezire din acel somn apofatic , înlocuit cu slăvirea vietii, entuziastă laudă care nu va mai avea sfîrsit :
Stau acu iarăsi cu fata spre tară.
Întoarcerea va să rămînă un vis,
să nu calc o nespusă poruncă
sau poate fiindcă făpturii asa-i este scris.
Numai noaptea, în fiece noapte
somnul mai vine,
sosindu-mi din depărtate plaiuri
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de tărînă din patria mumelor,
din cimitire de raiuri. (An, pribegie si somn)
Întoarcerea rămîne un vis treaz, pentru că poezia este adevărata, elevata realitate, asa cum o spusese de demult Stagiritul.
Eminescu
Somnul, geamăn al mortii. Afirmatia lui Virgiliu - „Fratele mortii, somnul”, se întîlneste cu versurile eminesciene - „Vino somn, ori vino moarte, pentru mine e tot una…Căci vis al mortii-eterne e viata lumi-ntregi”(Împărat si proletar) . Moartea nu este constientă de sine, ci în bezna somnului său, ea se visează ca viată. De aici starea confuzională a vietii si esenta ei evanescentă, ca orice vis. Din acest motiv, „Sunt însetat de somnul pămîntului s-adorm”, pentru că în lume totul îi pare „vested, căzut si uniform”(Apari să dai lumină…).
Somnul este cel care ia vamă din timpul rezervat vietii :
Se bate miezul noptii în clopotul de-aramă
Si somnul, vames vietii nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viată si cu moarte ;
Ci cumpăna gîndirii si azi nu se mai schimbă,
Căci între amîndouă stă neclintita limbă.
Miezul noptii este clipa suspendată cînd constiinta transmundană a poetului pune semnul egalitătii între viată si moarte si se situează în afara lor, somn fiind si moartea, dar somn fiind si viata, o existentă iluzorie, inconsistentă, în perpetuă disolutie.
Somnul ca revelare de sineapare înpostuma Visul. Aici somnul se află la originea unei magii autocognitive : eul profund dezvăluie eului constient esenta sa axiologică, Este o constientizare a statutului domnesc al geniului, o solitudine princiară vegheată doar de o faclă înconjurată de întuneric, bezna fiind metafora lipsei de întelegere a geniului, evocată si în Dintre sute de catarge – „Nenteles rămîne gîndul/ Ce-ti străbate cînturile” :
… Pluteam pe-un rîu. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val în val,
În urmă-mi noaptea de dumbrave
Nainte domul cel regal.
Căci pe o insulă de farmec
Se naltă negre, sfinte bolti
Si luna murii lungi albeste,
Cu umbre umple orice colt.
Mă urc pe scări, intru ‘n lăuntru,
Tăcerea-adîncă l’ al meu pas.
Prin întuneric văd înalte
Chipuri de sfinti s-iconostas.
Sub bolta mare doar străluce
Un singur sîmbure de foc,
În dreptul lui s’ arat’ o cruce
Si-ntunecime ‘n orice loc.
Acum de sus din chor apasă
Un cîntec trist pe murii reci
Ca o cersire tînguioasă
Pentru repaosul de veci.
Prin tristul zgomot se arată,
Încet, sub văl, un chip ca ‘n somn.
Cu o făclie ‘n mîna slabă –
În albă mantie de Domn.
Si ochii mei în cap îngheată
Si spaima-mi sacă glasul meu.
Eu îi rup vălul de pe fată…
Tresar – încremenesc – sunt eu.
In puternic clar-obscur, se derulează un vis cu scenariu fantastic, care ascunde si totodată dezvăluie un mister, si anume, imaginea domnească a poetului. Acest vis scoate pe poet din identitatea diurnă, astfel că nu se mai întelege cu sine, devenind o făptură incertă la interferenta dintre real si ireal, dintre viată si spaima de a nu a fi el însusi: „De-atunci, ca ’n somn eu umblu ziua/ Si uit ce spun adeseori,/ Soptesc cuvinte nentelese/ Si parc’ astept ceva – să mor ?” Izolarea pe o insulă necunoscută către care spiritul somnului îl poartă pe poet la întîlnirea misterioasă cu un alt el însusi, un voevod singular dintr-un sanctuar al imaginarului iconic bizantin - este oare revelarea adevăratului sine al poetului ? Nu este aici “tînărul voevod” - luceafărul ?
Visul ca premunitie este cel al lui Mahomed din Scrisoarea III. Acest vis desfăsoară unul din cele mai ample deschideri spatio-temporale, metaforă cosmică a viziunii unui fantastic periplu de cuceriri : „Visul său se-nfiripează si se-ntinde vultureste,/ An de an împărătia tot mai largă se sporeste,/ Iar flamura cea verde se înaltă an de an,/ Neam cu neam urmîndu-si zborul si sultan după sultan.” Tot acest demăsurat vis de grandoare este făcut anume ca să se „împiedice de un ciot”, - constituindu-se una din antitezele spectaculoase din lirica eminesciană.
Somnul – transorizont si izvor al visului recreator al vietii superioare – ne întîmpină în tabloul dramatic, Muresanu, unde somnul este personificat de Regele Somn si marea somniei. Poezia dezvoltă ideea privind puterea somnului de a genera visul care posedă magia transvaluării superioare a vietii. Nu este vorba de visul ca imaginar al constientului, ci de visul ca poezie a interioritătii noastre secrete, insondabile.
Analog, Empedocle confunda visul cu transa, care oferă posibilitatea ca sufletul „pămîntesc” să fie depăsit de sufletul „divin”, numit de el daimon, în contrast cu psyche, eul empiric. Catharsisul poetic eliberează daimonul, purtătorul divinitătii potentiale a omului.
Somnul ca spatiu-timp al durerii încremenite magic în moarte – se petrece în Strigoii, petrecut în tărîmul întunericului. Se desfăsoară aici în amploare cosmică atotputernicia marelui somn al mortii, din care forta demăsurată a dragostei regelui barbar Arald - metaforizată de invocarea unui bătrîn mag - smulge temporar pe iubita sa, dunăreanca Maria :
Biserica crestină, a ei catapeteasmă
De-un fulger drept în două e ruptă si tresare ;
Din tainită mormîntul atuncea îi apare
Si piatra de pe groapă crăpînd în două sare ;
Încet plutind se-naltă mireasa-i o fantasmă…
…Si suflul ei cel dulce din ce în ce-i mai cald…
Pe ea o tine-acuma, ce fu a mortii pradă ?
Ea-nlăntuieste gîtu-i cu brate de zăpadă.
Întinde a ei gură, deschis e pentru sfadă :
„Rege-a venit Maria si-ti cere pe Arald!”
Dar finalmente abisul mortii îi smulge pe amîndoi, Maria va trebuie să se întoarcă în somnul etern, luîndu-l cu ea si pe iubitul ei :
…Porneste vijelia adîncu-i cînt de jale,
Cînd ei soseau alături pe cai încremeniti,
Cu genele lăsate pe ochi păinjeniti
Frumosi erau si astfel de moarte logoditi –
Si-n două laturi templul deschise-a lui portale.
Călări ei intră-nuntru si portie recad ;
Pe veci pieriră-n noaptea măretului mormînt.
În sunete din urmă pătrunde-n fire cînt,
Jelindo-pe crăiasa cu chip frumos si sfînt,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.
Somnul experientă a evadării în visul năzuit, si anume, contopirea diadei iubirii cu natura, se deschide sub ploaia florilor de tei din Dorinta :
Adormind de armonia
Codrului bătut de gînduri,
Flori de tei asupra noastră
Or să cadă rînduri, rînduri.
Această poezie constituie o anticipatie a dorintei de confundare a poetului cu natura de dincolo din spatiul mortii, repetat evocată în variantele poeziei Mai am un singur dor. Aici somnul mortii apare în constiinta transmundană a poetului drept un timp al întregirii spatiului de dincolo cu cel al vietii prin mijlocirea naturii, alcătuind o identitate cosmică. Este acea eternă Identitate de care vorbeste Nietzsche (Stiinta veselă, Barca misterioasă), viata si moartea fiind cei doi timpi ai naturii care se întrepătrund si fac un monism veghind singurătatea poetului în spatiul eternitătii, idee reluată si de Rainer Maria Rilke.
Căci în lume autorul Odei nu a avut nici noroc, adică împlinirea Unului prin iubire, si nici prieteni, în afară doar de luceferi :
Să-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adîncile ape.
S-aud cum limpezi cad
Izvoarele-ntr-una,
Cînd pe păduri de brad
Alunece luna.
…Si cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cîntarea de bucium.
…Luceferii de foc
Privi-or din cetini
Mormînt făr’ de noroc
Si fără prieteni.
În Luceafărul, somnul este spatiul atemporal mitic în care domneste geniul visului, creator al unei onticităti superioare, transreale, catalizată de iubire :
Si cînd în pat se culcă drept
Copila să se culce,
I-atinge mîinile pe piept,
I-nchide geana dulce.
Si din oglindă luminis
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închisi,
Pe fata ei întoarsă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspină :
- O, dulce-al noptii mele Domn,
De ce nu vii tu ? Vină !
Iar la a doua chemare : „…Ea trebui de el în somn/ Aminte să-si aducă”…Noaptea revine în final, dar aici ne aflăm în starea de trezie a celor doi pămînteni si de trezire a Cătălinei din elanul ei oniric ceresc, paralel cu trezirea lui Hyperion din visul său de reîntregire prin iubire a Unului, si mai sus, a Ajunului.
Astfel, în lirica eminesciană întîlnim, practic, diversele functii ale somnului, tot atîtea fete ale unui mister fascinant, spatiu al unei stranii întreite interferente: eliberare de real, crearea din nou a lumii, a vietii, si exil din viată în neant – un neant care deschide un nou mister.
