POEZIE SI DESTIN
Destinul în viziunea lui Friedrich Hölderlin
Un amplu poem al lui Friedrich Hölderlin, descoperit postum, In lieblicher Blaue – „In albastru suav”, rezumă cursa destinală a omului în lume. Desfăsurarea poemului are loc "pe măsura spiritului", simbolizat de azurul ceresc, cu încărcătura sa de nemărginire si sublimitate.
În albastru suav înfloreste
Acoperisul de metal al unei clopotnite.
Împrejur zboară un strigăt de rândunele, iar roată
Se desfăsoară azurul cel mai înduiosător.
Albastrul cerului "înfloreste", se învoaltă, reflectat în acoperisul unei clopotnite. Cântul si zborul în jurul clopotnitei al unor rândunele, întemeiază un aici si acum repetat, un prezent peren.
Punctul de plecare al meditatiei poetice este un simbol sacru – o clopotnită; "Sacru să-mi fie spusul meu“ afirmă Hölderlin în poemul Precum în ziua de odihnă... Graiul clopotelor face legătura cu cerul, înăltându-si chemarea către Dumnezeu-Tatăl.
Apoi spatiul fizic capătă o nouă dimensionare prin cardinalitatea înaltă a soarelui. "Soarele/ Deasupra suie foarte înalt si colorează tabla clopotnitei. Dar tăcută, sus, în vânt/ Strigă girueta". Si imediat, această liniste "mecanică", neînsufletită, se preschimbă în liniste vie : "Când cineva/ Coboară sub clopot treptele, linistea-i vie, pentru că/ Atunci când un trup se desface de el însusi până într-atât,/ Dintr-odată o icoană se desprinde din om", chemată si proiectată pe fondul sacrului constituit de clopotnită.
Astfel, prin intermediul puritătii, al frumusetii, din spatiul fizic ( Căci „puritatea este frumusete"), suim la spiritualitate: "Lăuntric ia nastere un Spirit sever./ Atât de simple-s icoanele, atât de sfinte,/ Încât uneori ti-e teamă, în adevăr,/ Să le zugrăvesti". Si astfel, prin logica miscării ascensionale spre zenitul puritătii, al Prea Înaltului, ajungem la transorizontul Cerestilor: "Dar Cerestii/ Care vesnic sunt buni, întru totul, bogati fiind,/ Au o asemenea retinere, si bucuria. Omul/ Într-asta-i poate imita". Comparatia fiintei umane cu divinitatea, constituie unul din momentele nodale ale poemului, căci dumnezeirea este măsura omului :
Un om, când viata nu-i decât oboseală, un om
Poate să privească în sus si să spună: "asa
Si eu as voi să fiu?“ Da. Atâta timp cât în inima sa
Dăinuie bunătatea, mereu pură,
Omul se poate măsura cu Divinul.
Nu fără bucurie. Dumnezeu este necunoscut ?
Sau este vădit, precum cerul ? Înclin
Să cred acest lucru. Aceasta-i măsura omului.
Prin urmare, omul, a cărui existentă nu-i decât osteneală continuă si nu doar perfecta seninătate si linistea augustă a cerului însorit, – si el îsi poate înălta privirea spre azurul evocat la începutul poemului, către care se îndreaptă lauda si chemarea clopotelor; si el poate spune : "Asa as voi să fiu", cu conditia ca întâia sa însusire să fie "bunătatea pururi curată”, bunătatea înteleasă ca stare luminoasă a sufletului care poate să încapă armonia universului, transfigurarea participării la totalitatea cosmică – pământ si cer : în felul acesta, măsura omului devine una cu cea a Divinului.
Pentru că în conceptia lui Hölderlin divinul nu-i ceva abscons, insesizabil, omul poate fi dumnezeiesc: acel om care se desprinde de el însusi prin contemplarea si apropierea duioasă de sacru, de spiritul "sever“ aflător în inima lucrurilor, spirit care le face sfinte ; în felul acesta, plin de acel merit al bunătătii, pururi curată, omul atinge si îsi trăieste adevărata "măsură“ – cea a cerescului – si anume, de a trăi pe pământ întru poezie: "Voll Verdienst, doch dichterisch wohnet/ Der Mensch auf diese Erde" – Bogat în merite, totusi poetic/ Omul locuieste pe acest pământ.
Către această afirmatie definitorie suie întreaga desfăsurare de până aici a poemului. Divinul nu-i altceva decât o imagine, o icoană ce naste în acel spirit "sever“ locuind sufletul omenesc, desprins de contingent în ceasul contemplării si contopirii cu azurul, cu frumusetea si puritatea "sfintelor chipuri“ aflate în adâncul lucrurilor. Astfel, în trăirea poetică se află confundate – divinul, sufletul omenesc si sufletul lucrurilor.
Poezia este măsura valorică supremă atât a lumii, cât si a celui ce o întelege si o contemplă, – a sufletului omenesc, a sensibilitătii la ceresc, la etern a omului. Vietuind mereu la modul poetic, omul este o icoană divină mai curată decât însăsi noaptea cu întreaga ei necuprinsă bogătie astrală: "Dar umbra/ Noptii cu stelele sale nu este mai curată,/ Dacă îndrăznesc s-o spun, decât/ Omul, pe care trebuie să-l numim un chip al lui Dumnezeu". Or, omul este divin tocmai prin faptul că vietuieste poetic. Iar a vietui poetic însemnează, în ultimă instantă, a crea din nou lumea si a-ti reîntemeia fiintarea la o treaptă existentială superioară, la treapta sublimului.
Si totusi, afirmă în continuare Hölderlin, în lume nu este nici o măsură. Luciditatea nu a putut fi umbrită total de transfigurarea întru poezie : "Există pe lume-o măsură ? Nu este/ Niciuna. Niciodată vreo lume/ A Creatorului nu a întrerupt drumul tunetului." Niciodată supramăsura (hybris), care amenintă armonia finitului, o poate dizolva, nu îsi încetează actiunea distructivă; si este de asemenea capabilă să tulbure asezările melodioase ale linistii, sublimul cânt al sferelor. Nici Creatorul nu poate opri acest curs inexorabil.
*
Deci, iată că în mersul ascendent al desfăsurării poemului, în pisc, acolo unde, prin logica gândirii care a evocat azurul, frumusetea, puritatea, desprinderea transfigurată a omului de el însusi, "spiritul sever", divinitatea, într-un cuvânt, acolo sus unde, s-a născut constiinta omului despre suprema sa axiologie, care este de ordin poetic, – dintr-odată, apar semnele de întrebare, nelinistea – concretizate în constiinta lucidă a demăsurii, nu doar pozitivă, în sens de dezmărginire eliberatoare, – ci negativă : amenintarea ordinei primordiale, a stabilitătii formelor, a lucrurilor, – a însăsi existentei de model uman.
În scopul de a contracara hybris-ul, dizolvant pentru formele armonioase ale finitudinii, pentru a restabili echilibrul în lumea limitelor, poetul evocă una din cele mai perfecte organizări ale finitudinii din natură: o floare – chintesentă a armoniilor lumii în cea mai pură, mai luminoasă, mai poetică alcătuire: "Si ea, o floare, este frumoasă, pentru că/ Înfloreste sub soare".
Numai că omul nu se multumeste doar cu floarea ca model si moment ideal al vietii armonioase a lumii. Din nefericire pentru linistea lui, altitudinea si amplitudinea aspiratiilor sale găsesc că în ordinea frumosului este si mai frumos încă să numesti si alte lucruri decât florile. Acest lucru este însă pentru noi o durere. Căci, afirmă Hölderlin, a face mereu tot alte "numiri, însemnează o sfâsiere, o "sângerare", care nu este numai a sufletului, dar si a trupului. Pentru că trupul, inima, sunt forme finite si au nevoie să-si păstreze nealterată finitudinea, conditie sine qua non pentru a exista în ordine umană.
Mai mult, a iesi mereu din tine însuti spre o nouă stare – fapt având loc cu fiecare altă "numire", cu fiecare altă cuprindere în cunoastere, – însemnează tot de atâtea ori să tulburi armonia "întregului". Cerescului îi place oare această continuă "sângerare", această plecare din propria-i totalitate ?
Adesea ochiul
Găseste în această viată a creaturilor
Că ar fi frumos să numesti si alte lucruri
Decât florile. Oh! O stiu bine ! Căci
A sângera din trupul tău si chiar din inimă să nu mai fii întreg,
Îi place lui Dumnezeu ? Ci sufletul trebuie, cred,
Să rămână pur, astfel acvila Atot-Puterniciei îsi apropie aripile
Cu lauda cântecului său si glasul atâtor păsări.
Este Esenta, este trupul fiintării.
"Dar“, afirmă Hölderlin, sufletul trebuie să rămână curat în toate aceste sângerări, în fiecare părăsire a propriei integrităti armonioase. Sufletul trebuie să rămână pur în sensul că în fiecare trecere spre o nouă "numire", deci cu fiecare iesire din întregul existential al trupului, al inimii, această "reîntrupare“ cognitivă, contemplativă trebuie făcută, în vointă de poezie, sub semnul poeziei, al cântului, care este unica formulă a puritătii, formula valorică de fiintare a omului pe pământ ; în felul acesta se restabileste menirea destinală a omului în univers; si anume, cântul care este o laudă : o laudă a fiintării, a firii ; în corul acestei laude multiplicate, sufletul îsi regăseste puritatea, – puritatea poetică si, implicit, – autenticitatea si certitudinea de a fi. Poezia „restabileste armonia, ordinea sublimă” a lumii.
Iar această esentă, – lauda cântului – asemenea unui râu al duiosiei, se scurge limpede prin luminoasa Cale a Laptelui, clar ca si ochiul divinitătii : "Frumos râu, da, tu ai chipul înduiosător/ În timp ce tu curgi, clar precum/ Ochiul Divinitătii, prin Calea Laptelui".
Deci, esentă a sufletului si a fiintei umane, cântul, este în ultimă instantă un ochi clar al constiintei poetice deschis vizionar si duios spre întreg universul.
*
Dar, iată că în evolutia destinală apare o nouă ruptură, un nou „si totusi": "Si totusi, lacrimi, tâsnesc din ochi". Căci ochiul cheamă lacrima. Iar lacrimile pot fi expresia atât a bucuriei poetice, dar si a acelei sângerări de a nu mai putea fi întreg, de a nu putea rotunji în făptura ta omenească totalitatea lucrurilor, universul într‑o armonie inalterabilă. S-ar părea însă că poetul vede precumpănind lacrima bucuriei, în ciuda acelui totusi: "O viată voioasă, o văd în însesi trupurile/ Creatiei înflorind în juru-mi..."
Este a treia "înflorire", a treia evocare a motivului florii pe cale de a se deschide : la început înflorea albastrul pe acoperisul clopotnitei, apoi se desface sub soare însăsi floarea, iar acum "vesela viată" ; se poate observa prin urmare un crescendo care merge de la un obiect neînsufletit, trece prin acea chintesentă a frumusetii si armoniei universului pământesc – corola florii, – pentru a se ajunge la viata nesfârsit multiplicată.
Dar ce este această viată? Ea apare pentru poet asemănătoare porumbeilor solitari zburând printre morminte. Iată, prin urmare, că lacrima îsi arată acum chipul ei amar, amestecat însă cu cel al bucuriei ("viata voioasă") : viata îi apare poetului ca un zbor al unor purităti, al unor nevinovătii solitare rătăcind printre mortii de ieri si mortii de mâine, printre stingerile si tristetea ce au fost, tristetea ce va veni si tristetea ce va dura etern. Din acest motiv, râsul oamenilor îl mâhneste: "Râsul oamenilor, s-ar spune, mă mâhneste totusi,/ Căci am o inimă".
Având o inimă, – o inimă ce "sângerează“ ca orice inimă omenească, poetul stie că atât "vesela viată", cât si râsul oamenilor sunt, în realitate, bucuria unor efemeride, a unor fiinte născute ca să apună, zborul unor "porumbei singuratici“ printre morminte, printre apusurile de ieri si de totdeauna.
Din acest motiv, poetul ar voi să fie mai curând o cometă, pentru că acest corp ceresc, liber în nemărginire, zboară cu iuteala unei păsări si pentru că "înfloreste“ (a patra înflorire, care însemnează o decantare ultimă a faptului de a fi, a onticitătii în sine) – din foc, din intensitatea pură : "
As voi să fiu o cometă ?
Cred că da. Pentru că ele au
Repeziciunea păsării, ele înfloresc din foc.
Ele sunt în puritatea lor asemenea copiilor.
A dori un mai mare bine
Natura omului nu poate să năzuiască.
Bucurie merită a fi si ea lăudată
De către Spiritul sever, al cărui suflu străbate
Printre cele trei coloane ale grădinii.
Prin urmare, poetul ar voi să fie intensitate si zbor; dar simbolul cometei poate să semnifice si trecerea, efemeritatea care se consumă arzând. Fiind ardere pură, cometele sunt preacurate asemenea unui suflet de copil. Si Hölderlin subliniază : aceasta este suprema bucurie pe care o poate râvni omul : să fie pur ca un copil, copil comparat cu acea cometă care "înfloreste din foc", din curătia absolută. O asemenea bucurie – totusi "retinută", măsurată, merită de asemenea să fie lăudată de acel spirit sever, aflător în miezul tuturor "sfintelor icoane“ , pe care îti este teamă să le descrii ; merită să fie slăvită bucuria de a fi copil neîntinat, fruct al unei "înfloriri" purificatoare "din foc“.
Spiritul sever este evocat acum "respirând între cele trei coloane ale grădinii“. În felul acesta, din lăuntric el devine exterior, sacralizând natura, eden al florilor, unde "suflul“ său însemnează respiratie divină si transfigurare. Fecioara, o făptură tânără si pură, trebuie să aseze coroană de mirt pe fruntea curată a acestui spirit "sever"; pentru că o fecioară este prin esentă participantă la acea simplitate a lucrurilor sfinte.
Dar , continuă Hölderlin, mirtul se află în Grecia. Prin urmare, în tara altădată a celei mai luminoase si autentice vietuiri întru poezie, a celei mai sănătoase gândiri, a deplinei armonii dintre omenesc si divin, a permanentei sărbători a sufletului si a spiritului, dar în acelasi timp si a trupului, toate reunite prin aceeasi "laudă a cântului". Înspre acel tărm se îndreaptă acum poetul. În procesiune, alături de fecioare printre coloanele templului, simbol pentru Greci al comuniunii dintre pământesc si ceresc, – poetul iese sărbătoreste în întâmpinarea spiritului "sever", "încoronat cu mirt“.
Evocarea Greciei, spiritualitate în albia căreia s-a dezvoltat creatia lui Hölderlin, deschide însă în sufletul poetului nu numai imaginea fecioarei neprihănite, care vine să încoroneze spiritul, ci – printr-o miscare aparent neasteptată (poetul mărturiseste că nici el nu si-o poate explica), – el se îndreaptă de la viziunea senină, apolinică la o viziune tulburătoare – dionisiacă, si anume, spre destinul tragic al omului în lume.
Am văzut că în cea de-a doua parte a poemului, initiată de constatarea demăsurii în lume, latura dramatică a fiintării umane răzbate în câteva rânduri : sângerarea trupului, si mai ales a inimii, care deseori se sfâsie prin iesirea din armonia "întregului" lor, căutând noi numiri în univers: – lacrimile care tâsnesc "totusi“ din ochi – pentru că toate lucrurile umane sunt "o vesnică trecere"; – acel zbor de porumbei singuratici printre morminte (în poemul Rousseau Hölderlin scrie: "Ziua noastră omenească ah! ce strâmte îi sunt limitele./ Tu trăiesti, tu vezi, tu te uimesti, – Si seara a si sosit"); până si râsul oamenilor îl doare pe poet. Astfel, Hölderlin ajunge la ideea că supremul bine omenesc este a trăi asemeni unei comete : o mistuire arzătoare consumată în goana zborului său prin hăurile cosmice.
Prin urmare, de la prima parte a poemului, în întregime senină si care culminează cu afirmatia că omul este "o icoană a dumnezeirii", trecând apoi prin o a doua secventă, unde apare constiinta unor stirbituri în integritatea bucuriei umane, – se ajunge la această ultimă parte : realitatea tragică a destinului omenesc.
Intrarea în lumea vechii Elade, si anume, în viziunea ei tragică, este initiată de versurile: "Privească-se cineva în oglindă, un om,/ Atunci el vede chipul său, ca zugrăvit, si care seamănă/ Cu acel om." Scoasă din contextul care urmează, această asertiune subliniază identitatea destinală dintre oameni. Numai că versurile acestea nu constituie o simplă constatare, înregistrarea distantă a unui adevăr comun, – ci aici este vorba de starea emotională revelatorie de a te recunoaste răsfrânt, "zugrăvit“, în fiecare dintre semenii tăi.
*
Se observă că în toate cele trei secvente amintite ale poemului, omul este cel care centrează universul si devenirea poetică:
- în prima secventă, destinul omului este poezia : meritul si menirea sa este de a trăi poetic pe pământ si, prin aceasta, el este o icoană a dumnezeirii ;
- în cea de a doua secventă, omul tinde spre dezmărginire; sângerarea, lacrima, lauda cântului sunt miscări sufletesti ale iesirii din limite, – dar si de sfâsiere; de aici mâhnirea poetului, constiintă a universului ; si de aici dorinta de a iesi din conditia de "porumbel solitar printre morminte" si de a deveni o cometă care arde si se mistuie în zbor repezit prin viată;
- în fine, cea de a treia parte, concluzivă, a poemului îl plasează pe om în miezul dramatismului existential ; iar acest om este poetul însusi, în al cărui spirit conflictul finitudine-infinitudine, efemeritate-vesnicie este constientizat si, astfel, cel mai intens pătimit.
În adevăr, revenind la primele versuri ale acestei ultime secvente, vedem că nu doar o generalitate pură exprimă acea identificare dintre oameni, ci aici este vorba în primul rând de identificarea lui Hölderlin însusi – simbol al omenescului, – cu prototipul martiriului destinului uman, – regele Oedip.
Urmează acum partea dramatică a poemului, în care bântuie enigmaticul: "Regele Oedip are poate un ochi mai mult". Ochii omului au fost evocati nu numai pentru a reliefa în raport cu lumina (lunii) valoarea lor cognitivă mai redusă, ci mai ales pentru a evoca tragedia regelui Oedip:
Aceste dureri, si
Ale unui asemenea om, sunt de nedescris,
Inexprimabile, de negrăit. Când drama
Iscă astfel de durere, dintr-odată ea este aici.
În afară de „teribila“ suferintă morală de a-si fi ucis tatăl si de a fi fost sotul propriei sale mame, – supremă cruzime a moirei – Oedip a suferit si tortura fizică de a-si zdrobi ochii. Dar de ce presupune Hölderlin că "poate" Oedip avea un ochi mai mult? Al treilea ochi este luciditatea necrutătoare, o supraconstiintă care intensifică durerea fizică si morală, acele "dureri de nedescris", si care formează esenta tragismului destinului uman. Că în acest moment înlăntuirea asociatiilor care au condus la evocarea dramei lui Oedip ascultă de o logică ce scapă poetului însusi, o dovedeste întrebarea pe care si-o pune în continuare : "Dar acum, ce-i cu mine, că mă gândesc la tine ?" În legătură cu aceste resorturi ascunse însusi poetului, Hölderlin afirmă într-un fragment postum :
Nu poti prevedea cum Dumnezeu poartă pe car
În legile pământului un Sfânt sau un Vizionar... adesea
Se petrece ceva în jurul tâmplei, si aceasta
Nu este de înteles, dar când pe drum
Iese un om liber, el găseste
Acolo calea deja pregătită.
Deci, aparent inexplicabil, prin intermediul mitului lui Oedip, Hölderlin are revelatia suferintei omenesti în general si a propriei sale fatalităti destinale. Căci, afirmă Hölderlin mai departe : "Ca niste râuri mă poartă sfârsitul a ceva, acolo/ Si care se desfăsoară imens precum Asia.“Un "sfârsit“ cu imensă desfăsurare spatio-temporală nu poate fi decât durerea : "O durere pe care desigur Oedip o cunostea". Si nu numai Oedip, dar si Hercule si Discourii "în prietenia lor":
Pentru aceasta, da, fireste
Hercule a suferit si el ?
Desigur. Dioscurii, în prietenia lor
Nu au îndurat de asemeni o durere? Da,
A lupta, ca Hercule, cu Dumnezeu, aceasta este-o durere.
Este deci o durere să lupti cu propriul tău destin, precum Oedip. O durere de nespus să suferi supliciile indescriptibile la care te poate supune capriciul orb si crud al ursitei. Este apoi o durere să te lupti ca Hercule cu zeii – nu numai pentru că esti înfrânt de la început, lupta fiind inegală, dar este o durere spirituală pentru că, în viziunea lui Hölderlin, te lupti cu însăsi identitatea ta, cu tinta supremă a năzuintei umane, aceea de a deveni "o icoană a dumnezeirii". Dar si nemoartea poate fi o durere : "Dar, a fi dintre cei ce nu mor si pe care viata îi pizmuieste,/ Este de asemenea o suferintă". Este suferintă pentru că dezvăluie o discordantă în alcătuirea lumii, o dizarmonie. Această dizarmonie au simtit-o Castor si Polux, "în prietenia lor", primul fiind muritor, celălalt nemuritor, dizarmonie care s-a transformat în imensa durere a celui din urmă când Castor a fost ucis.
Durere a semizeilor, durere a oamenilor, toată fiintarea suferă, suferintă însemnând, o eroare în alcătuirea aparent armonioasă, a universului.
Oedip – cel care chiar orb "a văzut", pentru că avea un al treilea ochi, a îndurat toate aceste dureri: eroarea originară a destinului omenesc, suferintele teribile la care omul poate fi supus în mod neînteles de către moira, disonanta dintre moarte si nemurire; în fine, durerea celui mai simplu dintre oameni, este pentru Oedip – pentru orice spirit superior – propria lui durere: "
Asemenea dureri se pare că Oedip le-a îndurat,
Durerea unui om, sărmanul, care se plânge de ceva.
Participarea poetului la suferinta universală întruchipată de Oedip, care a însumat extreme suferinte umane, semnează întelesul ultimei secventei a poemului lui Hölderlin. Identificarea sa cu Oedip, deja exclamată mai sus, este reluată în final când poetul se adresează din nou marelui nefericit : "Fiu al lui Laius, biet străin în Grecia !"
De ce "străin", când doar Oedip era grec ? Poate pentru că un spirit superior este străin oriunde ? Sau poate că suferintele sale, fatalitatea unui destin absurd l-a făcut străin nu numai seninei si armonioasei Elade, ci străin vietii însăsi, asa cum s-a întâmplat si cu Hölderlin. De aici concluzia tragică a poemului:
A trăi este o moarte
si moartea de asemenea este o viată,
afirmatie amintind de Heraclit.
Viata nu este decât o moarte în desfăsurare, o cursă dureroasă către funestul sfârsit. O fiintare întru moarte. Heidegger va relua ideea : der Mensch – Sein zum Tode. Iar o viată care doare, ce este altceva decât o existentă care se neagă mereu ? Pe de altă parte, moartea este o viată în sensul unui neant viu, al unui neant constient, trăindu-si absurditatea conditiei sale.
Martin Heidegger consideră că nu există o cale unică pentru întelegerea lui Hölderlin, poetului spiritualitătii absolute : "Ne-ar trebui multe zile cu multe ore favorabile, privilegiate pentru ca meditatia noastră să poată urmări la modul cuvenit drumul către un poem“. Poemul În albastru suav, unul din cele mai tulburătoare creatii din lirica universală, rezumă – într-un mod original si cu o impresionantă fortă lirică – cursa tragică a omului în lume. A străbate suita de viziuni, de perspective metafizice si hipostaze emotionale dintr-o asemenea creatie, constituie una din cele mai grandioase curse spirituale.
Hermann Hesse caracterizează astfel pe Hölderlin: „A fost arhetipul poetilor predestinat de Dumnezeu si jertfit de Dumnezeu, strălucind în puritatea sa supraomenească, plin de noblete si dureroasă frumusete".
