POEZIE SI TRUDĂ
Poezie si trudă
Încă presocraticii, precum Parmenide, Empedocle, Democrit, si foarte explicit Platon, în dialogul Ion, au recunoscut că în geneza unei poezii poetul este doar un medium, transmitătorul unui dicteu divin.
„Tot ce scrie un poet în entuziasm si inspirat de suflul divin este în mod superior frumos, scrie Democrit (fr. 18). Iar pentru Hölderlin poetul este un ales al zeilor, care primeste flacără sacră, pentru a o transmite oamenilor :
„Fiii pământului acum
Pot să-si moaie fără teamă buzele în focul ceresc.
Dar nouă ne este dat totusi
Să rămânem drepti, cu fruntea descoperită, o, poetilor !
Sub furtunile lui Dumnezeu, să prindem cu propria-ne mână raza Tatălui, fulgerul însusi,
Si să întindem multimilor, sub vălul său
De cânt, darul cerului.
Inima noastră, asemenea inimii de copil
Să fie curată, mâinile să fie fecioare, fără greseli,
Raza Tatălui, fulgerul preacurat nu ne va arde.
Si în supremul său cutremur, durerea sa cu durerea unită
A unui zeu, inima eternă va rămâne fermă de-a pururi.
Gândurile Spiritului universal se desăvârsesc
În tăcere în sufletul poetului.”
(Ca într-o zi de odihnă... )
Ca atare, a vorbi de trudă în poezie, pare un nonsens. Căci care este truda depusă de Rainer Maria Rilke scriind cele 55 de Sonete către Orfeu în trei zile ? Dicteul lăuntric a fost extraordinar, „truda” instantanee. În schimb, a elaborat Elegiile Duineze pe un interval de 10 ani. Lupta cu Îngerul elegiilor a fost deosebit de grea, dar cât de atemporal a fost suflul divin al zeului muzicii !
Miorita a fost elaborată pe o perioadă de timp indeterminabilă. Dar ideea poetică si forma esentială au fost evident un „dicteu”, fapt dovedit de fluenta ideatică si melodică extraordinare. Orice mare poezie este o faptă superlativă a naturii, iar balada vrânceană este una din apoteozele sale. Asa va fi fost si Ghilgames.
Nu o incalculabilă trudă a fost crearea Mahabharatei, care măsoară de opt ori mai mult decât Iliada si Odiseea la un loc, ci entuziasmul eroic si filozofic al unui întreg popor care are drept principiu fundamental nu a avea, ca europenii, ci a fi, deci axiologia Fiintei, - epopee în care se află si una din marile cărti ale omenirii – Bhagavad Gîta, unde se afirmă că destinul si identitatea unui om sunt reprezentate de faptele sale (karme). Si nici trudă, ci spontaneitate a simtirii si intelectului au fost cele 48 de mii de versuri ale Ramayanei, enciclopedie mitologică de cea mai sublimă etică a iubirii.
A sti ce vrei să spui, dar nu găsesti imediat cuvântul adecvat, asa cum scrie Eminescu în Criticilor mei –
„Ah, atuncea ti se pare
Că pe cap îti cade cerul,
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul ?” –
sau să nu găsesti formularea cea mai potrivită, mai expresivă pentru sensul urmărit : aici se află „truda”, dar este o trudă a deschiderii intelectului în „luptă cu îngerul”, care este limbajul, adecvarea verbului cu întelesul dorit al poemului.
Se va spune: dar volumele de variante ale poeziilor lui Eminescu, nu sunt cea mai peremptorie dovadă a unei imense trude? În realitate, variantele eminesciene sunt o continuă sărbătoare a spiritului în a descoperi diverse fete ale adevărului poetico-metafizic. Fiecare variantă a Luceafărului constituie una din aceste fete, din care s-au publicat două, diferite prin de cuvântul demiurgului. În una din variante Demiurgul îi oferă, în schimbul neacceptării mortii, nemurirea ca poet, ca rege, comandant de osti – oferte care vin în discordantă cu statutul de fiintă primordială, imună de orice atingere terestră, pe când în a doua variantă cuvântul Demiurgului se află în logica drumului către absolutului neînceputului, al Ajunului :
„Iar tu, Hyperion rămâi
Oriunde ai apune,
Tu esti din forma ce de ’ntâi
De vecinică minune.”
Dar, surpriză! Eminescu a fost nemultumit de forma in care concepuse Luceafărul si voia „să-l modifice”, mai ales „să-i înalte cu mult sfârsitul”. Pentru el variantele desfăsurau un drum către absolutul sensului – absolutul onto-axiologic. Si este interesant că diversii comentatori nu abordează Luceafărul din perspectiva acestei supreme intentii eminesciene. Cât de dificilă este truda critică! Dar, de fapt, nu de trudă este nevoie aici, ci de intuitia metafizică de care vorbea Eminescu, intuitie ultimă care „merge în tangentă cu filozofia”.
Trudă cheltuieste poetul ermetic care, printr-o decantare analogică până la limită, merge din metaforă în metaforă pentru a ascunde cât mai ingenios sensul poemului, invitând totodată la trudă si pe cititor pentru a rezolva rebusul propus. Această trudă explică numărul redus de asemenea poeme la poeti precum Stéphane Mallarmé si Ion Barbu si, pe de altă parte, numărul relativ limitat de cititori reusind să descifreze jocul metaforic ultrant. Dar satisfactia dezlegării labirintului este pe măsura laboriosului proces al „trudei”.
Evident, nu trebuie confundat poemul ermetic cu versificarea confuză stilistic sau artificial filozofată, autorul nereusind să înteleagă ce vrea să spună – eventualul „bâiguit nărod”, de care vorbea Eminescu.
Suprimarea oricărei trude în fabricarea unei poezii a fost imaginată de dadaism: tai toate cuvintele din dictionar, le amesteci si apoi scoti unul câte unul: iată „poezia”. Nici o trudă. Doar decuparea precedând extragerea la întâmplare a cuvintelor.
Identificarea de sensuri într-o poezie, cum este cea eminesciană, care este prin excelentă opera aperta, are loc fie prin interpretarea în functie de propria grilă restrictivă a unui critic, fie în viziunea Eminescu. Dar „truda” nu constă atât în a găsi acel sens din conceptia poetului, ci în a studia cultura sa filozofică pentru a putea ca, din perspectiva acestei culturi, să-ti apară intuitia adevăratului sens. De exemplu, George Călinescu identifica arheul eminescian cu arhetipul platonician. Dar Constantin Noica, filozof fiind, a intuit că arheul este altceva: principiul etern din fiecare om, ADN-ul său spiritual inconfundabil.
Biblioteca de critică eminesciană contine două ordine de lucrări: mari intuitivi ai sensurilor creatiei poetului, printre care, de pildă, Dumitru Caracostea, Roza del Conte, Svetlana Paleologu Matta, iar la polul opus, „sfertodoctii” lui Vasile Pârvan care au afirmat fie că Eminescu are o poezie somnofilă, fie că a scris armonios deoarece stia că mintea sa va dizarmoniza, că este un cadavru din debara, că trebuie să ne debarasăm de „mitul Eminescu”, că a tinut în loc poezia românească si alte elucubratii.
S-a spus că poemul nu trebuie neapărat să spună ceva anume, să fie deci un limbaj mut, dar să farmece profund prin melodicitate, ceea ce poate constitui sensul însusi pe care partitura verbală o poartă. Iar când melodicitatea rafinată se îmbină cu sensul profund, poemul se află în absolut. Asa de pildă, sonetul Le vin perdu al lui Paul Valéry :
„Perdu ce vin, ivres les ondes…
J’ai vu bondir dans l’air amer
Les figures les plus profondes.” –
sau eminesciana „Peste vârfuri – :
„Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.”
Cuvântul lui Eminescu, în acord cu cel platonician, scurtcircuitează orice trudă în fenomenologia misterioasei insuflări din creatia poetică :
„ Noi suntem din cei cu-auzul fin
Si auzirăm soapta misterului divin…
Sublimul adevăr noi l-avem din cer.”
