VISUL INTENS SI RAPID AL LUI ARTHUR RIMBAUD
George POPA
O, atunci cînd visează
omul este un zeu.Hölderlin
Visul este un substitut al realitătii. El este sau opera
– încă obscură, misterioasă ca mecanism, în ciuda diverselor
teorii, inclusiv cele psihanalitice, a subconstientului în timpul somnului,
fiind astfel vorba de un vis îndurat, – sau opera imaginarului constiintei
noastre creatoare. Visul somnului poate fi pozitiv sau negativ existential,
pe cînd visul imaginarului este, de cele mai multe ori pozitiv, în
sensul că înlocuieste realul comun cu imagini si evenimente care încearcă
transmutarea sa într-o realitate superioară – pur estetică, sau, mai
mult, ontică si/sau axiologică.
Acest vis constient, activ, care este visul poetic, poate
să rămînă la nivelul cuvintelor, al idealitătii gîndite, al purei
contemplatii trăită în emotia inimi sau a intelectului, asa cum se
întîmplă la majoritatea poetilor. Totul rămîne la planul
individual.
Sînt însă creatori care cred că visul trebuie
si ar putea schimba în mod real fata si chiar onticitatea lumii, si
nu doar să arunce pe lucruri o ipotetică haină, oricît de strălucitoare
ar fi ea. În viziunea unor astfel de creatori, visul constituie libertatea
absolută a omului, că însăsi Natura l-a ales pe poet să o ridice pe
un mai înalt plan existential, lucru pe care îl împlineste
printr-un vis creator, demiurgic, supunînd lumea unei metamorfoze valorice
pînă la a încerca, precum afirmă Novalis, ca „lumea să devină
vis si visul să devină lume". Dacă lumea este visul efemer si dureros al
Mayei, cum crede hinduismul, sau „un vis al mortii", cum afirmă Eminescu,
si dacă destinul nu i-a rezervat omului privilegiul unei realităti ideale,
ci doar himera visului, stă în puterea poetului ca visul să devină
faptă absolută, să realizeze miracolul transformării radicale a vietii. Acest
lucru foarte temerar l-a încercat adolescentul Arthur Rimbaud.
*
Îmbinate si întreconditionîndu-se indisolubil, viata si
creatia lui Arthur Rimbaud, „cel care a furat focul", cum singur s-a caracterizat,
a constituit un rug de văpăi, în acelasi timp solare si eterice, care
l-a mistuit pe meteoricul autor al Iluminărilor numai în doi ani pînă
la cenusă, urmînd acea autoliză spirituală, unică în istoria
culturii: renuntarea de a mai scrie poezie.
Desprins de „sufragiile comune", autoproiectîndu-se
dincolo de „orice mîine”, Rimbaud se plasează si vrea să ne plaseze
si pe noi – „soare si carne", printr-o mutatie înfăptuită de poezie,
într-un prezent absolut, transpus în acel timp al inocentei dintîi:
atunci cînd era posibilă confundarea cu viata, cu moartea, cu pămîntul,
cu soarele, pînă la dizolvare si identificare. Prin experienta poetică,
adică „printr-un vis intens si rapid", afirmă Rimbaud, „să schimbăm viata...
să reinventăm iubirea"; să creăm lumea din nou la un alt adevăr, care, „poate
ne asteaptă în jur cu îngerii săi plîngînd."
In poemul, reluat în două variante, Vesnicia,
Rimbaud ne relevă viziunea sa solară asupra vietii, fiintarea văzută în
puritatea ei absolută însemnînd adevărul într-un suflet
si într-un trup indistinct unite si arzînd într-o trăire
incandescentă. În felul acesta toate îngrădirile si granitele
au căzut, dispare orice distinctie între subiect si obiect:
Iat-o regăsită.
Cine? Vesnicia.
Este marea vie,
Soarelui nuntită.
Eternitatea este deci unda „infinit reîncepută" si logodită cu soarele:
miscarea necurmată de pe pămînt unită cu intensitatea supremă a astrului
condensînd lumina cerească, pentru ca din nuntirea celor două fluide
să se întrupeze adevărul omenesc „dans une chair et dans une âme",
într-o carne si într-un suflet.
Astfel, aflat acolo sus în frumosul castel
din „cel mai înalt turn", în culminatia experientei poetice,
unde „viata este atît de limpede", iar natura devine printesa unei
epoci de legendă care a născut pe fratele nostru mai mare, soarele, – Rimbaud
ne face revelatia esentei vesniciei. Poetul îsi îndeamnă sufletul
să rămînă pururi treaz pe acest cel mai de sus turn pentru a închina
imn soptit noptii „atît de goale" – noaptea fiind un ajun, un spatiu
al preludiului – gol care cheamă cu necesitate magică preaplinul luminii
si al focului:
Suflete de strajă,
Murmură urare
Noptii-atît
de goală,
Zilei în dogoare.
Zilnicul, numărul, spiritul de turmă trebuie depăsite, sufletul trebuie să
se detaseze de elanurile de rînd si să-si ia „feeric" zborul dincolo,
pentru a atinge unicul:
Din avînt
numeric,
Din comuna trupă
Te desprinzi feeric
Si-ti iei zborul
după...
Si totul trebuie să se petreacă într-un prezent învesnicit, posibil
prin mistuire, care este suprema noastră „datorie", deorece simpla cunoastere
este măsură, limitare, ceea ce însemnează îndoită sclavizare:
în finitudine si în aproximativ, cunoasterea exhaustivă fiindu-ne
interzisă. Si fiindu-ne oprit absolutul cognitiv, trebuie să atingem absolutul
trăirii, absolutul fiintării. Miile de întrebări care se tot ramifică,
afirmă Rimbaud în poemul Epoca de aur, nu duc pînă la urmă decît
la betie si nebunie:
Nu mai e vreun mîine.
Mătăsoase ruguri,
Datoria voastră-i
Arderea de-a-pururi.
Colo nu-i nădejde
Si nici rugi. Măsura
În stiintă-ndur-o.
Sigură-i tortura.
Este deci inutilă speranta. Si nu numai în domeniul stiintei, al cunoasterii,
dar si pe plan moral: „Lumea-i vicioasă ?"- se întreabă Rimbaud în
acelasi poem, Epoca de aur. Dacă „asta te uimeste, / Tu trăieste si aruncă-n
foc / Sumbrul nenoroc". Pentru că viata „este o farsă jucată de toti". Poetul
a făcut zădarnic studiul fericirii de nimeni încă elucidat. Din acest
motiv, Rimbaud lansează în poemul Cîntec din cel mai înalt
turn, chemarea: „Ah! vină infinit / Timpul de iubit !" Iar chemarea are loc
cu acea voce pe care Rimbaud si-o considera îngerească, voce care nu-i
decît „undă, cînt si explozie florală": infinitudine în
miscare care se face finitudine, pentru ca absolutul corolei să explodeze,
să se întoarcă din nou în nemărginire:
Una dintre voci
Pururi îngerească
- Este-a mea, –
încearcă
Să se deslusească.
"Noi nu sîntem în lume, afirmă Rimbaud, adevărata viată este
absentă". Numai arderea, trăirea scînteierii de aur – „de la lumière-nature"
constituie unica sansă de mîntuire. Pentru că numai ajungînd
din nou la starea primordială de „fii ai soarelui", vom afla „locul si formula"
adevăratei fiintări, numai printr-un „elan smintit si fără margini" vom avea
acces la „nevăzutele splendori", – la vesnicia, a cărei viziune Rimbaud o
reia în strofa de încheiere a poemului:
Iat-o regăsită.
Cine ? Vesnicia.
Este marea vie
Soarelui nuntită.
Poemul Eternitate poate fi considerat chintesenta soliei lui Arthur Rimbaud
în încercarea – unică în istoria umanitătii – de a institui
poetica existentială: transformarea vietii zilnice, a noastră, a tuturora
într-un poem, poezia fiind mijlocul prin care am putea împăca
ratiunea si demăsura, luciditatea si „dereglarea tuturor simturilor", seninătatea
si intensitatea – toate condensate într-un aici si acum pur omenesc,
imperisabil. A fost „cel mai frumos vis de împlinire naturală", afirmă
Yves Bonnefoy, vis imaginat de poetul care, fiind etern adolescent, a avut
una din cele mai luminoase viziuni asupra esentei vesniciei omenesti.
În încercarea de a ridica realitatea
care ne-a fost dată în planul transfigurării, zilnic vietuită „în
ore unice" prin acel „vis intens si rapid" instituind poezia obiectivă, alături
de poezia „subiectivă", Rimbaud ne-a făcut revelatia adevăratei eternităti
în ordine umană: „plecarea infinită în afectiune" si în
sacralitatea puritătii care ne îndumnezeeste:
O, curătie ! curătie !
Acest minut de trezie
Este cel care mi-a dat viziunea puritătii!
Prin spirit se merge la
Dumnezeu!
Poezia lui Rimbaud este o extraordinară explozie de metafore dintre cele
mai „neauzite", chemate să ne absoarbă într-un „prezent absolut", al
inefabilului unde, într-o „debandadă de parfumuri, plutesc îngeri
de flacără... în culorile legendare ale apusului... deasupra abisurilor
de azur si a fîntînilor de foc."
Poetul însusi a fost o fiintare inefabilă, încît
„cei pe care i-am întîlnit poate că nu m-au văzut". Întrebarea
este: cîti dintre noi îl văd? Cîti văd pe marii poeti ai
negrăitului?
Rimbaud a fost o făptură de vis, una din cele mai fascinante
ale naturii, si el a voit să reîntemeieze natura si omul, pe planul
ideal al visului absolut. A avut viziunea acelui vis aflat în transposibil.
Dar a considerat că demiurgul nu i-a dat si cheia. De aici tragica renuntare,
mărturisită în Une saison en enfer: „nu mai pot să vorbesc".
Si totusi nu stim ce va fi continut manuscrisul pierdut
al poetului, La chasse spirituelle. Dar mai ales nu stim ce energii superioare
au introdus în fluxul energetic spiritual universal – care ne înconjoară
si întrepătrunde – arderile, intensitătile simtirii si zborul absolut
al gîndirii lui Rimbaud, cum se fructifică acele energii si elanuri,
ce efecte – modulări sau chiar mutatii determină deschizîndu-se interioritătii
noastre, conjugîndu-se cu propriile noastre energii si elanuri sufletesti
si spirituale. Nu vom sti niciodată despre aceste efecte demiurgice imprevizibile
ale visului absolut. Căci, afirmă Hölderlin: „Cînd visează, omul
este un zeu".